VIDEO Liviu Bota, fost Subsecretar General al ONU: „Ţinutul secuiesc este ca bulgărele de zăpadă”

Interviu publicat pe Adevărul.ro | 17.06.2011

Diplomatul Liviu Bota spune că autorităţile române nu ar trebui să se oprească la „dezbateri şi condamnări” în cazul acţiunilor desfăşurate la Bruxelles de către radicalii maghiari, aici impunându-se discuţii oficiale.

O viaţă trăită pe „axa” Bucureşti-New York-Geneva şi retur, în slujba dezarmării, a drepturilor omului şi a diplomaţiei române. În acest fel poate fi rezumată ultima jumătate de secol pentru ambasadorul Liviu Bota, românul care a ocupat una dintre cele mai înalte poziţii de funcţionar internaţional. Viziunea sa asupra politicii externe, având ca fundament activitatea în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar putea fi de mare folos României, în special astăzi. De aceea l-am şi întrebat pe Liviu Bota ce crede despre agenda la zi a diplomaţiei noastre, de la aderarea la spaţiul Schengen până la chestiunea înfiinţării la Bruxelles a unui oficiu al aşa-zisului ţinut secuiesc. Prin urmare, vă propunem un dialog despre cât contează şi cât ar putea conta România în contextul internaţional actual.

CARTE DE VIZITĂ

– Liviu Bota s-a născut la 22 decembrie 1936 în comuna Someş-Odorhei, judeţul Sălaj.

– A absolvit Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova. – A lucrat pentru Naţiunile Unite din 1971 până în 1999.

– A avut gradul de Subsecretar General al ONU.

– Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar, Reprezentant Permanent al României la Organizaţiile Internaţionale din Viena (1999-2007).

– A primit Ordinul „Meritul Diplomatic” în grad de mare ofiţer (2007).

– A primit Ordinul Naţional „Legiunea de Onoare” a Republicii Franceze în grad de ofiţer (2009).

„Profilul diplomatului s-a schimbat”

„Adevărul”: Un om care a lucrat în diplomaţie scapă vreodată de constrângerile profesiunii? Va putea vorbi vreodată deschis despre ceea ce ştie?

Liviu Bota: Sunt două lucruri diferite: a simţi constrângeri şi a vorbi deschis. Este adevărat că un diplomat este prezent la discuţii, este prezent la evenimente care, prin natura lor, nu trebuie să fie publice. Deci comportamentul diplomatului nu are neapărat o legătură directă cu constrângerile. Nu mă simt constrâns să spun sau să nu spun ceva. La mine face parte din structura profesională aşa că, dacă nu spun ceva, nu tac pentru că sunt constrâns, ci pur şi simplu pentru că găsesc momentul inoportun.

Veţi lăsa cândva deoparte această reţinere, pronunţându-vă asupra unor chestiuni de actualitate al căror background nu-l cunoaşte publicul?

Despre toate chestiunile se poate discuta. Poţi vorbi în general sau poţi discuta prin prisma experienţelor personale. La mine, experienţele personale au fost dintre cele mai diverse. Aş spune că în operaţiunile de menţinere a păcii, în care am fost zece ani aproape fără întrerupere, sub steagul Naţiunilor Unite, am trecut prin diverse momente. Şi am avut anumite puncte de vedere, am avut anumite dezbateri cu secretarul general al ONU. N-am fost de acord cu unele personalităţi şi probabil că, la un moment dat, o să povestesc despre aceste lucruri. Dar nu o să le povestesc de maniera WikiLeaks.

V-aţi gândit vreo clipă că veţi asista la dezvăluiri precum acelea făcute de către WikiLeaks?

Nu, nu m-am aşteptat şi să vă mărturisesc că asta a făcut şi bine, şi rău. Pe de o parte, a trezit conştiinţe, pe de altă parte, a pus cancelariile de politică externă în gardă. Le-a obligat să se adapteze noilor condiţii. Diplomaţia de astăzi nu este diplomaţia din timpul lui Talleyrand (n.r. 1754-1838, politician şi diplomat francez, fost ministru de Externe al Franţei).

Liviu Bota spune că legătura României cu Franţa este mult mai puternică decât fricţiunile din ultimul timp

646x404 (1)

Practic, este o reconfigurare a strategiilor diplomatice…

Da, practic, se schimbă profesiunea diplomatică. Dacă vă uitaţi la evoluţia profesiunii, chiar în România, o să constataţi că progresele tehnologice au determinat un fel de reorientare. Eu n-aş spune că întotdeauna spre mai bine. Până la urmă, factorul de decizie uman este substanţial. Dar această reorientare a contribuit la schimbarea profilului diplomatului.

Au dreptate cei care spun că publicarea cablogramelor de către WikiLeaks este un fel de „11 septembrie” diplomatic?

Ei, nu aş merge chiar atât de departe… Asta pentru că acele comunicări care contează şi cele mai importante nu au ajuns în presă.

Au apărut doar chestiunile de culoare?

Au fost exploatate de presă, însă asta e o problemă. Momentul în care o să se ajungă ca toate convorbirile să fie înregistrate, şi legal, şi ilegal reprezintă o altă discuţie. Dar nu cred că statele sunt bine servite de această publicitate excesivă. Adică un anumit, n-aş spune secret, dar o anumită decenţă în comunicare este necesară. Şi vreau să vă spun că pe mine m-au surprins unele tonuri, tonuri pe care eu nu le-aş folosi niciodată. Adică există o sobrietate a comunicării scrise şi orale.

Chiar americanii ne-au surprins prin lipsa de sobrietate…

Acolo sunt două tipuri de diplomaţi. Există cei care sunt oameni politici şi care au, poate, un limbaj mai colorat, însă există diplomaţii de profesie care întotdeauna sunt mai sobri. Eu aş merge chiar mai departe spunând că publicarea acestor cablograme a făcut un serviciu diplomaţiei americane. Asta întrucât a reieşit că ei au întrevăzut evenimentele ce urmau să se întâmple în Orientul Mijlociu.

Mulţi spun că americanii înşişi le-ar fi generat…

Mă rog, acum…

Publicarea cablogramelor de către WikiLeaks a făcut un serviciu diplomaţiei americane.

Cum l-a păcălit Ştefan Andrei pe Ceauşescu

Între 1985 şi 1988 aţi fost împiedicat să vă exercitaţi funcţia în cadrul ONU, fiind reţinut la Bucureşti din motive politice. Despre ce este vorba?

Eu, într-adevăr, am intrat în serviciul Naţiunilor Unite la începutul anilor ’70, iar în 1980 Adunarea Generală a ONU a hotărât crearea unui institut internaţional al Naţiunilor Unite pentru cercetări de dezarmare. Erau vreo 14 candidaţi pentru conducerea acestui institut, personalităţi ale vieţii internaţionale. La acel moment, ambasadorul Franţei, în calitate de reprezentant al ţării iniţiatoare, i-a invitat la un dineu pe principalii ambasadori şi pe Secretarul General al ONU, ca să discute despre crearea institutului. La acel dineu, şeful Departamentului „Dezarmare” al ONU a spus că el depune candidatura „celui mai bun lucrător al său”. Şi au întrebat cine este acesta, iar el a spus: „Este Liviu Bota”.

Prin urmare, un român…

Nu, n-a spus asta, dar Consiliul de Miniştri al Franţei s-a întâlnit să analizeze situaţia şi a hotărât să susţină candidatura Naţiunilor Unite. Deci nu a României, ci a Naţiunilor Unite. Eu eram funcţionar al ONU. Atunci, francezii i-au cerut ambasadorului lor să vină la Bucureşti şi să comunice că ei susţin candidatura Naţiunilor Unite, că eu sunt cetăţean român şi că invită şi autorităţile române să susţină această candidatură. Şi atunci Andrei Ştefan, care era ministru de Externe şi care l-a primit pe ambasador, ca să treacă candidatura mea, i-a prezentat-o lui Ceauşescu într-un mod aparte: „Ca o recunoaşte a contribuţiei dumneavoastră la cauza dezarmării, Secretarul General al ONU a hotărât să ofere României postul de director al noului institut, la iniţitiva preşedintelui Franţei”. Ceauşescu a convocat Comitetul Executiv şi „a hotărât” că ei numesc directorul noului institut. În realitate, n-avea nicio legătură una cu alta. Aşadar, eu eram director al acestui institut şi, la un moment dat, am fost invitat în ţară, în această calitate, în anul 1985. Pretextul a fost că România are o iniţiativă – Ceauşescu, personal – în domeniul dezarmării şi că vor să mă consulte. Să vin pentru o zi, două la Bucureşti. Am circulat atât în lume, că nu vedeam o problemă să vin în propria mea ţară.

N-aţi avut nicio bănuială?

Dar nici nu mi-am pus problema! N-aveam motive să am vreo bănuială. Dacă ai ceva pe conştiinţă, îţi pui întrebarea. Eu n-am avut asemenea probleme. Şi, din acest motiv, am luat primul avion, am venit şi când am ajuns aici am constatat că organele Securităţii statului mă iau sub „protecţia” lor, să nu fiu „deranjat” timp de doi ani şi ceva.

Aţi fost despărţit de familie în perioada aceasta?

Da. Familia rămăsese la Geneva. Deci aşa s-a întâmplat în perioada aceea.

Vi s-a spus de ce au procedat de această manieră?

Nu, niciodată.

Aţi bănuit?

Păi, eu aveam bănuieli pentru că eram, totuşi, o persoană vizibilă. Dezarmarea era tema centrală a perioadei respective. Şi, probabil, am spus ceva… Mi-aduc aminte că o dată am exprimat dubii asupra unei iniţiative române. Ceauşescu a spus să se reducă bugetele militare cu 10-15%, fără să afecteze capacitatea de apărare a statului, la care eu am spus public că bugetele au fost prea mari sau că n-au fost bine făcute dacă se acoperă aceste cheltuieli din alte capitole ale aceluiaşi buget. Am avut momente din acestea, dar nu pot să spun ce anume a generat această atitudine. Nu ştiu nici acum şi ar fi greu să fac supoziţii dar e cert că a fost un caz unic pentru că a figurat pe ordinea de zi a Adunării Generale. Deci o şedinţă a Adunării Generale a ONU a fost consacrată acestui caz. O rezoluţie iniţiată oficial de Australia, dar cu mulţi alţi coautori, în special ţări occidentale, a cerut României să mă lase să-mi exercit funcţiunile în ONU. Ca funcţionar al ONU te supui unui alt regim. Asculţi numai de Secretarul General al ONU.

Ai regim de funcţionar internaţional…

Da, ai regim de funcţionar internaţional. Am fost singurul şef de instituţie din istoria Organizaţiei Naţiunilor Unite împiedicat să-şi exercite atribuţiile.

În 1988 v-au lăsat să reveniţi la Geneva?

În 1988, sub presiune internaţională. În 1988, dacă mergeai la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, era un mare tablou acolo, la intrare, o fotografie de-a mea, cu menţiunea că guvernul român violează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Aţi avut şi mulţi detractori după Revoluţie, oameni care au susţinut că, de fapt, aţi fost rechemat de Nicolae Ceauşescu în ţară, pe motiv că aţi fi apărat anumite poziţii care contraveneau politicii statului român.

Eu v-am spus că într-o poziţie din asta ai o mare vizibilitate. Atunci, problema dezarmării era o problemă centrală peste tot în lume.

Într-un moment foarte delicat…

Delicat, mai ales că atunci armele tactice urmau să fie amplasate în Europa. Dar nu pot să spun care au fost considerentele pentru care am fost reţinut la Bucureşti.

În 1988, dacă mergeai la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, era un mare tablou acolo, la intrare, o fotografie de-a mea, cu menţiunea că guvernul român violează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

„Anii ’60, perioada de glorie a diplomaţiei noastre”

Cât mai contează România acum, la nivel diplomatic?

Păi, noi contăm… Toate ţările contează.

Contăm mai puţin decât am contat?

Eu aş spune că perioada de glorie a diplomaţiei române a fost în anii ’60. Din 1964 până în 1970. Eu am simţit asta. În primii zece ani ai carierei mele, eu am fost în serviciul diplomatic român. Împlinesc 50 de ani de activitate.

De ce spuneţi că anii ’60 au fost perioada de glorie a diplomaţiei noastre?

A fost perioada în care noi am început să ne distanţăm de Pactul de la Varşovia. Terenul principal pe care se întâmpla această detaşare, între altele, era cel al organizaţiilor internaţionale. Un exemplu în acest sens este Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Această perioadă nu este încă pusă la justa ei valoare. Noi contam foarte mult atunci. Diplomatul român avea o libertate foarte mare în orice negociere. Oriunde trebuia să afirmi principiile independenţei, suveranităţii statelor, integrităţii teritoriale.

Alături de François Xavier Deniau, ambasadorul Franţei la ONU

646x404

Nu exista un control foarte strict de la Bucureşti?

Eu, fiind foarte tânăr, eram implicat în nişte negocieri, în nişte acţiuni în care se avea încredere totală în mine. Ce-i drept, mă şi ocupam de nişte chestiuni care, la început, nu intrau pe „axa centrală”. Eu m-am ocupat la începutul carierei mele de spaţiul extraatmosferic. S-a creat un comitet pentru folosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic şi eu am intrat cu pasiune în acest comitet. Atunci eram la misiunea din New York, ataşat stagiar. Se discuta regimul juridic al spaţiului extraatmosferic, unde începe spaţiul extraatmosferic, unde se termină, Convenţia de la Chicago. Eram în domeniul „de lege ferenda”, aplicam norme sau cream altele noi. Se făcea doctrină şi asta pe mine m-a pasionat.

Aţi cunoscut-o pe Principesa Margareta în activitatea dumneavoastră la ONU?

Nu, nu am cunoscut-o. L-am cunoscut, însă, în Somalia, pe un ginere al Majestăţii Sale care era şi el acolo pe linia Înaltului Comisariat pentru refugiaţi. Era britanic sau irlandez şi am avut sentimente de prietenie tocmai datorită acestor origini…

Aţi trăit vremuri foarte interesante, însă politica internaţională a fost rescrisă, se derulează într-o altă paradigmă. Revenind în actualitate, credeţi că dosarul Schengen putea fi mai bine gestionat de către România?

Este greu de vorbit… Sigur că da, întotdeauna se poate mai bine. Realitatea este că există acolo nişte criterii tehnice pe care noi le-am îndeplinit, şi există altele elemente, care sunt colaterale, unde unele state zic că avem scăderi. Aici nu este vorba numai de România, ci şi de celelalte state – de ce fac, de cum se comportă, de cum percep situaţia internă. Deci negocierea aderării la Schengen poate că s-ar fi putut face ceva mai bine. Dar eu cred că situaţia nu ar fi fost alta.

Situaţia nu ar fi fost mult diferită faţă de cea de azi?

Nu, nu, nu, pentru că sunt şi alte elemente care intervin.

De pildă?

De pildă, ce a spus Sarkozy – o anumită prezenţă românească în Franţa şi consecinţele asupra vieţii individului în Franţa.

Diplomatul român avea o libertate foarte mare în orice negociere.

„Dezbaterea „ţigani/rromi” a consolidat prejudecata”

Problema ţiganilor care săvârşesc infracţiuni în Franţa pare a fi un dosar pe care România nu este capabilă să-l gestioneze într-un mod satisfăcător…

Vreau să vă spun că am o anumită competenţă în această chestiune. În calitate de preşedinte al Consiliului Permanent al OSCE, m-am ocupat de asta şi, la un moment dat, am prezidat un grup de lucru pentru ameliorarea situaţia rromilor. Am produs şi un plan de acţiune. Nu ştiam multe despre această problematică, dar am studiat-o şi am ajuns la concluzia că există multe fabulaţii. Astăzi sunt cam 13 milioane de rromi în toată Europa. România are grupul cel mai important. Probabil că sunt două milioane şi jumătate la noi. Dar faptul că numai jumătate de milion s-au declarat rromi este un indiciu al discriminării. În plus, în Europa, România nu este pe primul loc în privinţa ponderii relative a rromilor în structura societăţii.

Cu toate acestea, mulţi dintre ţiganii care au plecat în Italia şi în Franţa sunt asociaţi imaginii României…

Ei sunt prezenţi în marile centre urbane din Europa. Nu sunt mulţi, poate câteva mii, dar reuşesc să creeze o imagine negativă.

„Ţigan” sau „rrom”, cum este corect?

A apărut problema asta – „ţigani” sau „rromi”? Au fost milioane de dolari rezervate ameliorării situaţiei rromilor. Pot spune că singurul lucru întreprins a fost să se insiste pe schimbarea acestei denumiri de „ţigani”. Tot „aburul locomotivei” a fost consumat pe această problemă. Pentru mine, „ţigan” este la fel ca şi „rrom”. Eu nu am în mine o atitudine de rezervă.

Banii aceştia puteau fi folosiţi pentru integrarea lor socială…

Chiar trebuia să se facă asta. Este şi o perioadă în care Banca Mondială s-a implicat în această direcţie. Rezultatele însă sunt minore. Eu aş spune că dezbaterea asta cu „ţigani” şi „rromi” a consolidat prejudecata.

E contraproductivă…

După părerea mea, toată dezbaterea asta şi impunerea terminologiei au avut un efect negativ în unele cercuri. Dar, în tot cazul, trebuie să ne conformăm standardelor europene.

Întrevedeţi posibilitatea încălzirii relaţiilor dintre Franţa şi România?

Eu n-aş merge prea departe pe drumul acesta. Ce ne leagă pe noi de Franţa şi pe francezi de noi e mai mult şi mai departe decât micile incidente şi probleme ale zilei. Sarcina pe care o avem nu este aceea de a găsi noi teme de fricţiune, ci, din contră, de a găsi noi teme de colaborare. Aceeaşi problemă poţi s-o tratezi calm, printr-o discuţie sau poţi să reacţionezi furios, să baţi cu pumnul în masă. Ei bine, diplomatul nu trebuie să facă aşa ceva. El trebuie să discute. Şi nu numai diplomatul, ci toţi cei din România şi din Franţa care au ceva de-a face cu raporturile bilaterale.

Au fost milioane de dolari rezervate ameliorării situaţiei rromilor. Pot spune că singurul lucru întreprins a fost să se insiste pe schimbarea acestei denumiri de „ţigani”.

„Doctrinele militare duc la escaladarea conflictelor”

Ce are de câştigat România din amplasarea pe teritoriul său a unor elemente ale scutului antirachetă?

Eu am o experienţă personală cu armele, cu amplasarea unor arme. Cu ani în urmă, când se punea problema amplasării rachetelor cu rază medie de acţiune în Europa, eram directorul Institutului de Cercetări în domeniul Dezarmării al ONU şi nu-mi plăcea agresiunea asta care venea de la organizaţiile finanţate de către Uniunea Sovietică. Am şi făcut un studiu care se numeşte „Războiul neintenţionat” – pentru că asta era ideea. Am demonstrat acolo că, de fapt, riscurile provin din doctrinele militare care duc la escaladarea conflictelor şi, până la urmă, la folosirea armelor nucleare. Aşadar, riscurile nu provin atât din existenţa armelor. Acum este o campanie care se duce împotriva acestui scut. Eu nu particip la aşa ceva cu toate că, o grămadă de ani, m-am ocupat de chestiuni de această natură. Ce aş vrea însă să subliniez este că problema dezarmării, problema armelor a cam dispărut din dezbaterea publică. Şi sper că momentul acesta va retrezi interesul pentru chestiunile dezarmării. Din punctul meu de vedere, prin amplasarea scutului antirachetă securitatea României este întărită.

Probabil că publicul este puţin sensibil la dezbaterea privind dezarmarea pentru că au fost nişte ani de pace. Sunt câteva generaţii care n-au cunoscut războiul.

Ăsta e un sentiment fals! Pentru că, practic, războaie au existat tot timpul. Mi-aduc aminte că un institut de cercetare a spus că în istoria postbelică au existat doar trei zile fără războaie. Sigur, n-au fost războaie de tipul celor modiale, n-au fost războaie în care România să se fi implicat. Au fost însă în Georgia, în Tadjikistan şi, din nefericire, războaiele continuă.

Alături de Angel Lopez Jorrin (stânga), reprezentantul Preşedinţiei spaniole a OSCE, şi de ambasadorul Carlos Sanchez de Boado

646x404 (2)

Prin amplasarea scutului antirachetă securitatea României este întărită.

„Statul de drept nu pică din cer”

Vi se pare aplicabil în România modelul de reformă georgian?

Când eram reprezentat special al Secretarului General al ONU în Georgia, am fost invitat la Bruxelles şi m-am întâlnit cu un grup de europeni care se ocupa de conflictul din Georgia. Ambasadorul Franţei m-a întrebat: „Care credeţi că este principala problemă a Georgiei?” I-am spus că nu pot identifica principala problemă, dar că pot spune şase probleme: „Corupţia, corupţia, corupţia, corupţia, corupţia şi iarăşi corupţia.” Eu am locuit acolo vreo patru ani şi ceva. Mergeai cu maşina, iar după 100 de metri doi, trei poliţişti te opreau şi te jecmăneau. Mihail Saakaşvili a dat afară toată poliţia şi a pus capăt la asta. Eu nu vreau să spun că nu mai este corupţie, dar la nivelul acela a dispărut. Nu ştiu care este modelul. Adică sunt foarte multe ţări care au procedat aşa. Statul de drept nu pică din cer, ci trebuie construit. Fiecare ţară face asta pe baza unei experienţe proprii. Ar fi o greşeală să spui: „Aplic modelul ăsta!” Poate că nu se potriveşte. Eu aş spune că modelul georgian chiar nu ni s-ar putea potrivi pentru că noi, românii, suntem puţin altfel.

Ca profil etnic?

Nu neapărat ca profil etnic. Avem o altă cultură când e vorba de stat.

Poate că ar fi de dorit să ajungem acolo din punct de vedere al voinţei politice…

Ştiţi, voinţă politică există peste tot. Capacitatea de a implementa o asemenea voinţă este altceva. Deci, şi la noi, în condiţiile existente se încearcă. Eu nu sunt un critic fără rezerve a ceea ce se întâmplă. Sigur că suntem departe de a fi perfecţi.

Ştiu că sunteţi rezident în Austria şi în Elveţia. Poate că aveţi o oarecare detaşare faţă de imperfecţiunile sistemului românesc…

Eu, din cauza condiţiilor politice din trecut, am fost rezident elveţian. Am rămas fără documente naţionale româneşti. Cel mai prost statut este acela de apatrid. În condiţiile astea, fiica mea a devenit cetăţean eleveţian. Dar noi toţi am rămas şi cetăţeni români. Ce-i drept, călătoresc foarte mult, dar acum mă consider rezident în România.

Călătorind, poate că sunteţi mai indulgent cu ceea ce se întâmplă aici…

Călătoresc foarte mult. Rar mi se întâmplă să stau mai mult de trei săptămâni în Geneva, în Viena, în SUA sau aici. Însă am o atitudine pozitivă. Eu, atunci când n-aveam raporturi cu autorităţile româneşti şi auzeam un român, îmi venea să-l îmbrăţişez. Acum, văd că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Suntem departe şi prin modul în care gestionăm criza economică, dar eu am o dragostea de-asta fără leac faţă de ţară. Am părăsit o poziţie unică, fiind unul dintre cei mai înalţi funcţionari ai Naţiunilor Unite, cu veniturile şi cu tot ce decurge de aici, ca să vin în serviciul diplomatic român. Am zis că-mi servesc ţara. Şi acum consider că se fac multe lucruri. Nu se fac toate aşa cum ar trebui sau cum aş vrea eu, dar se fac.

Văd că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Suntem departe şi prin modul în care gestionăm criza economică, dar eu am o dragostea de-asta fără leac faţă de ţară.

„Trebuie să lucrăm împreună cu Federaţia Rusă”

Mai apelează cineva, astăzi, la experienţa dumneavoastră? Vi se mai telefonează de la centrala MAE?

După ce am demisionat de la Naţiunile Unite, am mers ambasador la Viena, la organizaţiile internaţionale de acolo. Toţi diplomaţii mei erau tineri, iar acum sunt în poziţii foarte importante. Nu că fac acum apel la mine, problema nu se pune de această manieră, dar discutăm împreună nişte probleme. Acum sunt preşedintele unei Fundaţii Universitare a Mării Negre pe care a creat-o academicianul Maliţa, unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi români, printre altele. Sigur, trebuie să înţeleagă şi ataşatul din Ministerul de Externe că diplomaţia nu începe cu el. Că de la Kogălniceanu şi până astăzi diplomaţia română a făcut ceva. Numele lui Titulescu este cel mai cunoscut şi uzitat…

…dar nu înseamnă că este singurul.

Departe de a fi singurul şi, cum v-am spus, în perioada anilor ’60 şi până în ’70 a fost o pleiadă de diplomaţi excelenţi. Există în literatura de specialitate o istorioară: un mare comandant de oşti moare şi ajunge în Rai. Acolo se prezintă Sfântului Petru şi îi spune că vrea să-l cunoască pe cel mai mare geniu militar. Sfântul Petru i-l arată pe un bărbat care-şi cosea hainele. Comandantul de oşti spune că n-a auzit de el. „N-aţi auzit pentru că în timpul lui n-au fost războaie!”, i se răspunde. De fapt, ăsta este cel mai mare geniu militar. Deci României îi trebuie o politică externă bună. Şi dacă are o politică externă bună, oameni sunt ca s-o transpună în viaţă.

Întrevedeţi posibilitatea dezgheţării relaţiilor cu Rusia, într-un termen rezonabil?

Raporturile României cu Uniunea Sovietică şi apoi cu Federaţia Rusă au fost întotdeauna complexe. Acum, când citesc presa, oficialii români vorbesc despre o problemă de încredere. Încrederea nu este ceva ce cade din cer. Este materială, este măsurabilă şi de aceea, ca să depăşim stadiul acesta, trebuie să găsim proiecte, să lucrăm împreună cu ei. Sigur că da, Rusia are tendinţa să se uite mai de sus, probabil. Ei vor egalitate, dar nu pentru căţei.

Au exerciţiul imperiului…

Din experienţa mea, fiind şeful unor operaţiuni de menţinere a păcii pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, întotdeauna am avut chestiuni de discutat cu ei. Am mers la Moscova şi încercam să cooperăm împreună. Niciodată ruşii nu m-au tratat ca pe un român, ci ca pe un reprezentant al Naţiunilor Unite.

Probabil că acolo, undeva, nu uitau că sunteţi de origine română…

Probabil. Şi ceea ce am constatat este că o discuţie din asta, de generalităţi, nu dă rezultate. Când vrei să construieşti ceva, faci proiecte. Încrederea trebuie construită cu fapte materiale.

Rusia are tendinţa să se uite mai de sus, probabil. Ei vor egalitate, dar nu pentru căţei.

„Situaţia cu ţinutul secuiesc este ca şi cu bulgărele de zăpadă”

Cum ar trebui să răspundem, din punct de vedere diplomatic, la demersul de înfiinţare la Bruxelles a unui oficiu al aşa-zisului ţinut secuiesc?

Aş da două răspunsuri. Primul – dacă aş fi fost funcţionarul Naţiunilor Unite priveam mai cu calm şi nu făceam prea multe valuri, probabil. Acum, când văd ce se întâmplă, interpretările care se dau şi ce este în spatele acestor idei, sigur că da, mă deranjează şi pe mine. În al doilea rând, dacă aş fi în poziţia să reacţionez, atunci reacţia mea n-ar fi neapărat în domeniul public.

Chestiunea trebuie discutată şi altfel, şi în altă parte. Chestiunea trebuie analizată pe zona securităţii naţionale?

Eu n-aş spune numai asta. Impresia este că se creează un fel de precedent şi că este ca şi cu bulgărele de zăpadă – creşte prin rostogolire. Eu nu m-aş opri la dezbateri, condamnări şi chestiuni de genul acesta. Dincolo de acestea, avem parteneri, avem alte ţări care urmăresc ce se întâmplă în lume. Cred că discuţii bilaterale cu anumite ţări pe teme de această natură sunt bine-venite. Chestiunea minorităţilor nu este nouă, însă, în condiţiile prezente, a primit alte valenţe. Trebuie discutată altfel.

Vom recunoaşte vreodată Kosovo, domnule ambasador? Preşedintele nostru nu s-a dus la întâlnirea de la Varşovia din cauza prezenţei liderului kosovar.

Până la urmă, la Varşovia n-au fost kosovari, ci au fost nişte nume în jurul mesei. Noi, chestiunea Kosovo o s-o tratăm în lumina evoluţiilor din Uniunea Europeană. Îşi va găsi acolo o soluţie. Dar, din nou, eu am avut ocazia să mă ocup de problema asta, a Kosovo, şi trebuie să spun că intrase într-un tăvălug. Nişte state au hotărât şi atunci tăvălugul ăsta mergea. Nu a avut loc sau eu nu am cunoştinţă să fi avut loc o dezbatere suficient de profundă.

Pentru că tot vorbeam despre „bulgărele de zăpadă”…

Cu Abhazia şi cu Osetia de Sud, de pildă, ruşii fac referire la „precedentul Kosovo”. Eu nu zic că este precedent, este o situaţie complet diferită.

Dacă aţi conduce diplomaţia românească acum, care ar fi primele trei măsuri pe care le-aţi lua?

În primul rând, nu am aspiraţii de această natură. Eu nu vorbesc de măsuri, la mine sunt nişte idealuri. Eu mi-am dat demisia de la ONU când mi s-a spus că succesul preşedinţiei române la OSCE este important pentru aderarea noastră la NATO şi la Uniunea Europeană. Acestea sunt nişte mişcări pe care tinerii de astăzi nu le pot înţelege. A participa, a te integra şi a contribui la întărirea Uniunii Europene pentru mine ar fi o temă absolută, o prioritate.

Adică să fim extrem de activi pe zona Uniunii Europene…

Să fim mai activi nu numai în finanţare, ci şi în construcţia Europei. Întotdeauna am avut respect pentru cei şase membri originari ai Uniunii. Înseamnă că au făcut ceva bine. Deci asta ar fi o chestiune. A doua chestiune este importanţa strategică pentru securitatea României a parteneriatului cu SUA. Asta nu poate fi ignorată. Eu nu vorbesc exclusiv de parteneriate, ci de raporturile cu SUA, în general. Ele trebuie întotdeauna gestionate cu mare grijă. A treia chestiune aş spune că vizează raporturile cu toate celelalte state. Sunt importante pentru că România din asta trăieşte. Violarea unor drepturi ale statelor, indiferent unde în lume, se răsfrânge direct asupra noastră.

Dacă aş fi în poziţia să reacţionez (n.r. la chestiunea cu aşa-zisul ţinut secuiesc), atunci reacţia mea n-ar fi neapărat în domeniul public. Chestiunea trebuie discutată şi altfel, şi în altă parte.

Citește mai mult pe Adevărul.ro