Un an de la anexarea Crimeei. Justificările și argumentele Kremlinului

De Nicolae Țîbrigan | FUMN | 03.03.2015

Acum un an, pe 1 martie curent, controversatul premier al Crimeei, Serghei Aksenov, ales în mod nelegitim în fruntea executivului local, reușește să preia controlul centrelor politice, administrative și elementelor critice de infrastructură din regiunea Crimeea cu ajutorul susținerii unei părți a populației. Totodată, acesta face un apel deschis către președintele în vederea „asigurării păcii și ordinii publice în Republica Autonomă Crimeea”, ceea ce contravenea atât constituției ucrainene, cât și celei din autonomie. În aceeași zi, liderul de la Kremlin solicită Consiliului Federației Ruse autorizarea intervenției armate pe teritoriul Ucrainei care începuse de facto pe 24 februarie 2014, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți ai peninsulei, blocând soldații ucraineni în unitățile lor militare. Conform acordului bilateral semnat între Ucraina și Rusia cu privire la staționarea în Sevastopol a unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia putea disloca circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de tunuri cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă, ceea ce i-a și permis Federației Ruse să suplimenteze efectivele acestora până la 11 000 de militari fără a informa în prealabil Kievul. Dacă la început, președintele rus declara că trupele din Crimeea aveau doar rolul de a proteja activele  militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene, în timp ce „grupuri de autoapărare” și nu armata rusă preluase controlul asupra infrastructurii și instalațiilor militare din Crimeea, ulterior liderul rus urma să declare exact opusul, recunoscând că în Crimeea au acționat soldați ruși fără însemne.

Rusia s-a „îmbogățit” astfel cu două noi entități, respectiv, Districtul Federal Crimeea și Orașul Federal Sevastopol. La 17 martie, președintele Vladimir Putin emitea un decret de recunoaștere a Republicii Crimeea ca stat suveran și independent. Tratatul de anexare/integrare a Crimeii a fost semnat la 18 martie. Pe 21 martie, Putin semnează legile care admit formal Republica Crimeea și orașul Sevastopol în componența Federației Ruse.

Argumente pentru „elevii noștri”

În mai anul trecut, la aproape două luni de la anexarea Crimeei, Ministerul Educației al Federației Ruse a publicat o recomandare și un suport de curs pentru desfășurarea „orelor” în urma cărora elevii ruși vor avea ocazia să se familiarizeze cu „argumentele” agresiunii militare.

Scopul acelui „curs” special era de a demonstra existența unui imbold „umanist și pacifist” în intervenția militară a Rusiei în peninsulă.

Potrivit recomandării, „argumentarea” alipirii Crimeei trebuie să conțină pasaje din discursul susținut de V. Putin pe 18 martie 2014 în fața Adunării Federale a Rusiei.

Profesorilor li se recomandase să justifice intervenția Rusiei în Crimeea prin faptul că în Ucraina puterea ar fi fost acaparată de „elemente rusofobe și extremiste susținute de statele-membre NATO”.

Pornind de la aceste două texte, în continuare voi realiza o clasificare a argumentelor Rusiei în ceea ce privește anexarea Crimeei, schițând un tablou complet a ceea ce înseamnă „raționamentul Kremlinului” în noua sa politică expansionistă.

Drept internațional

Din perspectiva dreptului internațional public, secesiunea regiunii Crimeea și devenirea acesteia ca parte integrantă a Federației Ruse reprezintă o temă ce aparține unui domeniu extrem de complex și disputat: cel al recunoașterii și succesiunii statelor. Argumentele legale uzitate de Rusia în susținerea procesului de secesiune și integrare a Crimeei s-au fundamentat pe următoarele temeiuri:

 controlul istoric exercitat asupra regiunii;

 dreptul popoarelor la autodeterminare;

 precedentul Kosovo, așa cum a fost interpretat de Curtea Internațională de Justiție (CIJ) prin decizia sa consultativă din iulie 2010 (deși Federația Rusă nu recunoaște independența Kosovo, în ciuda faptului că și în această regiune a fostei Iugoslavii a fost organizat un referendum pe 26 și 30 septembrie 1991).

În accepțiunea oficialilor ruși, organizând referendumul privind independența, Consiliul Suprem al Crimeei s-ar fi folosit de același articol al ONU invocat și de Ucraina când și-a declarat independența în 1991 (Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, art. 2(1)(a) – n.r.). Problema e că dreptul internațional s-a menținut neutru în privința dreptului de declarare unilaterală a independenței unui teritoriu, iar respectiva Convenție nu putea fi aplicabilă în speță regiunii autonome. Astfel, acest drept nu poate interzice unei populații să organizeze un referendum, însă nici nu poate recunoaște vreun drept unilateral la secesiune și alipire/anexare cu un alt stat. Cert este că acest drept interzice schimbarea suveranității teritoriale a unui stat prin „folosirea ilegală a forței”, ceea ce s-a și întâmplat în cazul Crimeei, când s-a recurs la orchestrarea unei „lovituri de stat” pe fundalul unor proteste violente neautorizate. Aici mai merită să adăugăm faptul că principiul auto-determinării se leagă mai degrabă de contextul istoric al colonialismului  decât la secesiunea unilaterală în cazul statelor naționale independente (astfel principiul juridic  Uti possidetis juris se referă la faptul că noul stat apărut trebuie să se încadreze în limita frontierelor sale înainte de destrămarea teritoriului dominant – n.r.).

În același timp, folosirea precedentului Kosovo nu se justifică în cazul Crimeei, mai ales că CIJ nu a confirmat legalitatea statalității Kosovo, ci doar a susținut că declarația de independență nu contravine dreptului internațional. Mai ales că în ultimul caz vorbim despre o regiune aflată în acel moment sub administrare internațională cu mandat ONU conform rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate din 10 iunie 1999, iar motivația se baza mai mult pe presiunile etnice exercitate la acel moment asupra populației, ceea ce nu pare a fi cazul populației rusofone din Crimeea, unde funcționa legea privind principiile politicii de stat în legătură cu limbile minorităților, iar limba rusă se bucura de statutul de limbă oficială alături de limbile ucraineană și tătară. Așadar, pe lângă faptul că actele emise ulterior de Rusia în scopul alipirii/anexării Republicii Autonome Crimeea au creat un precedent periculos în practica internațională prin încălcarea Tratatului bilateral de prietenie, cooperare și parteneriat dintre Ucraina și Rusia din 1997 (care statua în art. 3 principiul respectării integrității teritoriale) și a Tratatului dintre cele două țari privind statutul flotei ruse la Marea Neagră, referendumul de secesiune organizat pe 16 martie 2014 s-a desfășurat în contextul prezenței unor forțe militare străine, limitându-se accesul observatorilor internaționali (cei de la OSCE fiind de două ori întorși din drum).

În final, președintele rus declara că Euromaidanul din Kiev ar fi reprezentat mai degrabă o „revoluție”, ceea ce a dus la edificarea unui nou stat ucrainean cu care Rusia nu consideră că ar avea încheiat vreun tratat. În această ipoteză identificăm un non-sens, deoarece este vorba despre teoria tabula rasa unde statul independent nou-creat pornește în viața sa internațională liber de orice drepturi și obligații stabilite prin tratate internaționale în sarcina statului predecesor, exceptând acele drepturi și obligații stabilite prin tratate referitoare la regimul frontierelor și acele tratate în care există acord de voință pentru continuarea lor cu statul succesor. Or, în cazul Ucrainei nu avem un „predecesor” statal, astfel încât noul stat ucrainean post-Maidan să poată relua din nou încheierea noilor tratate. De altfel, noul guvern de la Kiev rămâne și în prezent angajat în fața tratatelor internaționale semnate în decursul celor douăzeci și patru de ani.

În ceea ce privește rezultatele efortului diplomatic pentru recunoașterea internațională, acestea nu au fost semnificative: Adunarea Generală a ONU emite pe 27 martie 2014 o rezoluție non-angajantă (Nr. 68/262) prin care declara referendumul din Crimeea ca nelegal. Doar 18 state membre și nemembre ONU (general recunoscute sau cu recunoaștere limitată) au recunoscut referendumul de secesiune, iar cinci state (Rusia, Afganistan, Nicaragua, Siria și Venezuela) au recunoscut efectiv intrarea Republicii Crimeea și a orașului Sevastopol în componența Federației Ruse.

Istoria comună și spiritualitate

În discursul preşedintelui Federaţiei Ruse Vladimir Putin, în faţa camerelor reunite ale parlamentului rus şi a reprezentanţilor unităţii teritorial-administrative ucrainene Republica Autonomă Crimeea, s-a invocat și argumentul așa-numitei „istorii comune” dintre Rusia și Crimeea: „Suntem practic … un singur popor” declara atunci liderul de la Kremlin. Unitatea istorică invocată cooptează și dimensiunea sa spirituală, mai ales că regiunea a fost ridicată la rangul de „avanpost” al răspândirii creștinismului ortodox în Rusia Kieveană: „Cneazul Vladimir I al Kievului – cel Asemeni Apostolilor, încheie o alianță cu Imperiul Bizantin și adoptă creștinismul ortodox atât pentru sine, cât și pentru întreaga Rusie Kieveană, chiar în orașul Hersones. Astfel, începând de aici, din Crimeea, creștinismul ortodox s-a răspândit pe toate pământurile rusești”. Totuși, creştinarea Rusiei Kievene in anul 988 de către cneazul Vladimir a fost, de fapt, o reformă de stat, necesară pentru a uni şi consolida prin ideologia unică un vast stat rus care s-a format pe teritoriile slavilor de est. Această orientare spirituală spre Bizanţ a avut mai degrabă rațiuni practice și nu spirituale, deoarece biserica răsăriteană era sprijinită în Bizanţ de către stat şi, la rândul ei, sprijinea statul. Din acest punct de vedere, aceasta reprezenta un model de biserică – cea mai potrivită vechiului stat rus, în mult mai mare măsură, decât cea catolică.

Însăși istoria Crimeei se află în strânsă corelație cu poziția sa strategică. Fiind localizată la sud de Regiunea Herson (Ucraina) și la vest de regiunea Kuban (Rusia), peninsula este înconjurată de două mări: Marea Neagră (la vest și sud) și Marea Azov (la est). Treptat regiunea trece succesiv sub mai multe stăpâniri ale romanilor, goților, hunilor, bulgarilor, khazarilor, Rusiei Kievene, Imperiului Bizantin și a Hoardei de Aur.

Rușii ocupă peninsula în anul 1783 prin persoana feldmareșalului Grigori Potemkin, acesta edifică cu un an mai târziu baza navală Sevastopol. Au urmat apoi alți ani de războaie pentru preluarea controlului asupra peninsulei, aici amintind de „Războiul Crimeei” (1853-1856), Războiul Civil Rus, al Doilea Război Mondial. După reocuparea peninsulei de trupele sovietice conduse de generalul sovietic Fiodor Tolbuhin (1944), profilul etnic al Crimeei se schimbă în urma deciziei lui Stalin de a deporta populația tătară (aceștia fiind acuzați pe nedrept de colaboraționism cu Germania nazistă), lăsând în peninsulă o populație majoritar rusească. În prezent populația Crimeei este compusă din 58,32% etnici ruși, 24,32% ucraineni și 12,03% tătari. În anul 1954 se împlineau 300 de ani de la solicitarea de unificare cu Rusia a Ucrainei conduse de hatmanul Bogdan Hmelnițki, iar liderul sovietic de atunci Nikita Hrușciov a făcut un gest de complezență „cedând” Crimeea RSS Ucraina. Potrivit declarațiilor oficiale, Rusia contestă legalitatea acestei decizii deoarece s-ar fi încălcat normele constituționale de la acea vreme, iar sistemul totalitar sovietic nu a permis consultarea prealabilă a populației din peninsulă. De asemenea, se mai sugerează că din moment ce Moscova deținea controlul politico-administrativ asupra RSS Ucrainene, transferul peninsulei s-ar fi făcut și din rațiuni pur administrative. În continuare voi insista asupra acestui ultim aspect, deoarece atât în perioada Uniunii Sovietice, cât și în perioada administrării ucrainene, peninsula tauridă era dependentă din punct de vedere energetic de infrastructura existentă în Ucraina (neavând niciun punct de traversare terestru către Rusia, Crimeea se bazează și astăzi pe Ucraina pentru 25% din necesarul de gaze, 70% din consumul de apă și 90% din cel de electricitate, pe care le importă în totalitate printr-o fâșie îngustă de pământ care o leagă de continent). De aici vine și decizia guvernului rus din vara anului trecut de a aproba un Program Federal pentru „dezvoltarea socio-economică a Republicii Crimeea și a Sevastopolului până în anul 2020”. „Scopul și obiectivele programului – integrarea economiei Districtului Federal Crimeea în spațiu economic al Rusiei și asigurarea infrastructurii de transport”, ceea ce înseamnă construcția urgentă a unui pod peste strâmtoarea Kerci pentru a lega noua regiune anexată de regiunea Krasnodar, iar pe plan energetic obiectivul major constă în construcția unei conducte submarine de gaze spre peninsulă, precum și a trei centrale electrice.

Este ceea ce Kremlinul definește cea de „a doua cedare a Crimeei” care s-ar fi produs după dezintegrarea Uniunii Sovietice, în 1991 când Rusia s-a simțit „nu numai furată, ci și jefuită”. De fapt, „jaful” la care se referea președintele rus ține mai degrabă la împărţirea flotei sovietice din Marea Neagră, al cărei dispozitiv era revendicat atunci atât de Ucraina, cât şi de Federaţia Rusă, acesta constituind un exemplu de fricţiuni ce ar fi putut escalada într-un conflict regional de proporţii. Şi asta datorită poziţiei geostrategice pe care o ocupă portul militar Sevastopol – principala bază de dislocare a flotei din Marea Neagră. Aici se găsea practic întreaga escadrilă menită să asigure securitatea graniţelor maritime de sud ale imperiului sovietic. Abia în 1997 ambele părţi au recurs la semnarea unui tratat prin care se împărţea patrimoniul naval: 81,7% revenind Rusiei şi 18,3% Ucrainei. Prin acest acord Moscova avea dreptul asupra utilizării portului pe o perioadă determinată (prelungit ulterior până în 2042). Aici trebuie să mai amintim că, ulterior, autoritățile de la Kiev cu greu au reușit să gestioneze „tendințele de secesiune din peninsulă” recurgând la acordarea unor „cadouri” financiare liderilor locali, oferirea unei autonomii extinse întregii peninsule precum și recunoașterea statutului special al portului Sevastopol. Astfel, peninsula nu a încetat niciodată să se afle sub controlul strategic al Moscovei, iar „chestiunea Crimeei” se punea ori de câte ori Ucraina manifesta mai multă independenţă decât s-ar cuveni din perspectiva Rusiei.

Strategie și interes național

Referindu-se la importanţa geostrategică a peninsulei Crimeea, istoricul Gheorghe I. Brătianu a subliniat că transformarea Mării Negre într-un spaţiu al neutralităţii maritime s-a obţinut în 1859 doar prin distrugerea bazelor navale ruseşti din Crimeea, iar între anii 1919-1920 generalul Vranghel a dat mari bătăi de cap conducerii sovietice prin stăpânirea Sevastopolului. Parafrazându-l pe Mackinder, istoricul român considera peninsula Crimeea un adevărat Heartland al Mării Negre, şi cine stăpâneşte această peninsulă, stăpâneşte întreaga mare (Gheorghe I. Brătianu „Chestiunea Mării Negre”, 1941/1942).

Așadar, controlul Crimeei oferă Moscovei un acces continuu la baza navală de la Sevastopol – adăpostul Flotei de la Marea Neagră. Iar ieșirea la Marea Neagră și existența uneia dintre cele mai bune infrastructuri ridică Sevastopolul în clasamentul celor mai prețioase baze navale în Marea Neagră. Concesionând portul până în 2042, evenimentele de pe Maidanul din Kiev l-au îgrijorat profund pe liderul rus, mai ales că status quo-ul întregii regiuni era amenințat de orientarea pro-occidentală a Ucrainei. Ori, staționarea Flotei Mării Negre în Sevastopol oferă Rusiei posibilitatea de a-și proiecta putere în jurul Mării Negre, iar acest avantaj servea la menținerea propriului statut de putere regională. Desigur că, în prezent, Flota Mării Negre nu mai reprezintă demult cea mai puternică forță navală din regiune, mai ales că e formată din aproximativ patruzeci de nave „învechite”, datând încă din anii ʼ70, aici amintind de două crucișătoare, mai multe fregate, corvete, nave de luptă, mine, ambarcațiuni de transport amfibiu și un submarin. Cu toate acestea, Rusia se află în plin proces de modernizare a propriei flote, estimând să lanseze pe apă șase submarine și șase fregate noi.

Totuși, în ciuda dificultăților tehnice din prezent, Flota Mării Negre oferă Rusiei o capacitate operațională semnificativă în vecinătatea sa apropiată. De exemplu, în 2008 Rusia a folosit flota sa pentru a transporta trupe și a organiza o blocadă navală împotriva Georgiei. Sevastopolul mai oferă marinei ruse acces la Marea Mediterană precum, Atlanticul de Sud, Oceanul Indian, desigur că în anumite limite impuse de Convenția Montreaux privind tranzitul navelor de război prin strâmtorile turcești. Portul militar din Crimeea este și baza pentru noile-constituite forțe navale rusești folosite pentru operațiuni tactice în Mediterana de Est, extinderea influenței navale rusești și consolidarea prestigiului acesteia în toată regiunea. De exemplu, aceste forțele navale dislocate la Marea Neagră au fost utilizate recent pentru furnizarea echipamentului militar rusesc în Siria și desfășurarea operațiunilor anti-piraterie în apele teritoriale ale Somaliei.

În noiembrie anul trecut, forțele militare ruse din Crimeea au fost dotate și cu sistemele de rachete sol-aer S-300PMU. Cu apariția complexelor S-300PMU, putem afirma cu încredere că în peninsulă a fost creat un scut deplin funcțional, fiind capabil să ofere securitate Flotei din Marea Neagră (în fața amenințărilor aeriene). Sistemul de rachete are o rază de acțiune de 200 kilometri și folosește un radar de supraveghere Big Bird.

Totodată, au fost detaşate zece avioane de vânătoare de tip Su-27 şi patru de tip Su-30 M2 din regiunea Krasnodar (sud) în Crimeea, în cadrul unei escadrile staționate în Kacha și Gvardeisk care urmează să aibă în total 30 de aparate de zbor.

Unul dintre motivele mai puțin discutate se referă la intenția președintelui rus de a bloca înaintarea frontierei euro-atlantice spre linia geopolitică Sankt Petersburg-Rostov pe Don (Figura 1) prin asigurarea unui control asupra vectorului geopolitic al Ucrainei, pus în pericol de Euromaidanul din Kiev și debarcarea regimului Ianukovici cu o politică multi-vectorială și neutră, deci convenabilă Moscovei. Prin preluarea controlului asupra peninsulei, Putin a reușit să transforme Ucraina într-un stat mai puțin atractiv pentru Occident. În accepțiunea Moscovei, o Ucraină implicată într-o dispută teritorială cu un alt stat determină, implicit, o ezitare din partea NATO de a-și extinde parteneriatul cu aceasta. Aici vorbim despre repetarea aceluiași scenariu aplicat atât în Georgia, cât și în alte puncte fierbinți din CSI pentru a contracara orice tentativă de extindere a NATO.

EUROPEAN-PENINSULA-AND-MAINLAND

Figura 1. Linia strategică Sankt Petersburg – Rostov

Sursa: Stratfor

Peninsula Crimeea mai reprezintă și un așa-numit „port-avion” geografic ce poate fi utilizat în cazul unei confruntări militare directe cu Ucraina, pentru organizarea unei eventuale blocade navale, operațiuni de atac ale transportatoarelor amfibiu, raiduri aeriene în interiorul Ucrainei etc.

Costurile induse în urma anexării au fost relativ mici. Intervenția trupelor ruse a fost rapidă, destul de eficientă și s-a făcut fără vărsări de sânge, mai ales că Rusia avea deja dislocați în teritoriu agenți operativi (așa-numiții „omuleți verzi”), iar marea majoritate a populației locale a aprobat această intervenție.

Securitatea societală a Lumii Ruse

În documentul oficial cu „recomandările” pentru cursul special se mai menționează faptul  că Rusia, prin anexarea Crimeei, nu ar fi făcut altceva decât să protejeze populațiile de etnie rusă și vorbitoare de limbă rusă.

În actul oficial se mai afirmă că, începând cu anul adoptării noii Constituții a Republicii Autonome Crimeea (1998), „marea majoritate a populației a trecut printr-un proces de ucrainizare forțată, încălcându-se astfel drepturile poporului rus și a altor naționalități”. Anume decizia Radei de a anula legea privind principiile politicii de stat în legătură cu limbile minorităților (23 februarie 2014) a reprezentat un pretext de revoltă a populației pro-ruse din regiunile Crimeea, Donețk și Lugansk împotriva noului guvern provizoriu de la Kiev.

De curând, publicația The Economist a realizat o hartă (Figura 2) a ariilor lingvistice din întreaga lume („Linguistic imperialism: The world according to Putin”). În urma unei analize mai atente a acesteia vom putea remarca faptul că frontierele lingvistice depășesc de cele mai multe ori frontierele statelor, iar dacă toate statele ar adopta principiile după care se ghidează actuala administrație prezidențială rusă, pur și simplu întregul sistem internațional ar fi aruncat în haos. Autorii publicației ne mai atrag atenția asupra câtorva cifre: la nivel global, cei 7 miliarde de oameni vorbesc peste 7000 de limbi, în timp ce doar în Rusia lui Putin se vorbesc circa 100 limbi!

            Quod erat demonstrandum.

bnxcleyiqaeyrbr.jpg_large

Figura 2. „Lumea rusă” sau „Marea Rusiei” (centru) în viziunea strategilor ruși Sursa: The Economist

Sprijinul popular

Putin a mizat și va miza, în primul rând, pe sprijinul popular în efectuarea oricăror mutări pe plan extern pentru a-i conferi Rusiei „gloria pierdută”. Cu alte cuvinte, președintele rus este nevoit să acționeze pe plan internațional pentru a-și menține trendul de popularitate.

Figura-1_popularitatea-lui-PutinMedvedev

Figura 3. Evoluția răspunsurilor la întrebările „Sunteți de acord cu politica dusă de Putin/Medvedev?” (aug. 1999 – aug. 2014).

Astfel, potrivit centrului analitic din Moscova „Levada-Center”, variabila diferenței „Acord”-„Dezacord” cu politica președintelui Putin oscilează între 60-65%, ceea ce reprezintă un fenomen normal pentru mulți sociologi din Rusia. Aici observăm că ratingul lui Putin rămâne, în continuare, sub 90%, aproape egal cu cel din septembrie 2008, după războiul ruso-georgian. Așadar, cu cât populația se izolează în fața „dușmanilor externi”, cu atât aceasta se apropie de liderul autoritar. În Figura 3 observăm că începând cu vara anului 2009 acordul față de politica premierului/președintelui rus V. Putin descrește pe măsură ce ne apropiem de toamna anului 2013, ajungând atunci la un acord de 60% (popularitate echivalentă cu cea a anului 2000); însă după anexarea Crimeei, acordul populației față de politica președintelui „explodează” virulent revenind la indicele maxim de 86%.

Potrivit unui sondaj realizat de același centru în perioada 24-27 octombrie 2014, pe un eșantion reprezentativ de 1600 de persoane cu vârsta mai mare de 18 ani, în 134 localități și 46 de regiuni ale Federației Ruse, avem următoarele rezultate:

  1. Ponderea susținătorilor anexării Crimeei nu s-a schimbat (de la 88% în martie 2014 la 86% în octombrie 2014);
  2. Principalul argument al anexării îl constituie faptul că „Crimeea este pământ rusesc” (opinie împărtășită de 74% din cei chestionați), urmat apoi de argumentul prevenirii oricăror abuzuri din partea „radicalilor de dreapta” la adresa populației locale din Crimeea (36%);
  3. 79% din ruși sunt convinși că Rusia a anexat peninsula ucraineană fără o intervenție militară, și doar 13% susțin contrariul;
  4. 58% din rușii care nu susțin anexarea Crimeei (10% din total) consideră că Federația Rusă a zdruncinat stabilitatea regională și globală și 23% dintre aceștia consideră că alipirea a dus la aplicarea sancțiunilor internaționale.

Astfel, drept concluzie generală, putem spune că în argumentele enunțate sub formă de propagandă oficială a primat raționamentul de ordin strategic, luând în considerare faptul că cea mai mare miză a anexării Crimeei constă în permanentizarea staționării Flotei Ruse la Marea Neagră pe infrastructura creată la Sevastopol şi, nu în ultimul rând, blocarea Ucrainei de a intra în structurile europene şi euroatlantice prin transformarea acesteia într-o zonă tampon între frontierele estice ale NATO și linia strategică Sankt Petersburg – Rostov pe Don.

——————————————————————————————————————————————————————–

Nicolae_TibriganNicolae Țibrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală de Sociologie. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este colaborator al revistei Foreign Policy România şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.