UCRAINA – ÎNTRE SPERANȚE ȘI NOI PROVOCĂRI

De Paraschiva Bădescu | FUMN | 02.04.2015

Conflictul militar din estul Ucrainei a început în aprilie 2014, după ce separatiștii pro-ruși înarmați au ocupat localități și clădiri oficiale din regiunile Donețk și Lugansk. Până în prezent, conflictul s-a soldat cu peste 6000 de morți. Originile conflictului se află în orientarea pro-europeană crescândă a Ucrainei, ceea ce a nemulțumit Rusia, care a interpretat acest lucru drept afectarea sferei sale de influență. Războiul ruso-georgian din 2008 și lipsa unei reacții corespunzătoare din partea Occidentului a avut un rol semnificativ în acțiunile ulterioare ale Rusiei.  Europa, preocupată de alte probleme și conflicte, în care soluțiile depindeau de disponibilitatea Moscovei de a coopera, a  subevoluat evoluția situației, lăsând Rusiei spațiu de manevră. „Nu este ușor să ai de-a face cu Rusia – declara Carl Bild[1] într-un interviu privind criza din Ucraina. – Suntem confruntați cu o Rusie revizionistă, reacționară, care încearcă să acționeze în Europa în modul care contravine valorilor și intereselor noastre. Trebuie însă să găsim modalități de a coopera cu Rusia, așa cum cooperăm și cu China”.

La sfârșitul lunii decembrie 2014, Parlamentul/Rada Ucrainei a decis să renunțe la statutul Ucrainei de stat nealiniat în vederea apropierii de NATO, în condițiile în care Rusia a anexat peninsula Crimeea,  conflictul cu rebelii separatiști din estul țării a continuat, cu sprijinul Kremlinului, iar înțelegerile realizate la Minsk nu au fost respectate.

La 12 februarie 2015, după negocieri maraton care au durat mai mult de 17 ore, în capitala Belarus – Minsk, liderii Germaniei, Franței, Rusiei și Ucrainei au ajuns la un acord care face apel la încetarea focului, începând cu 15 februarie, retragerea armamentelor și adoptarea reformelor constituționale în Ucraina.

Simultan, tot la  Minsk,  s-au desfășurat consultări în cadrul Grupului Trilateral de Contact, format din fostul președinte al Ucrainei, Leonid Kuchma, Ambasadorul Federației Ruse în Ucraina, M. Zurbatov, reprezentantul OSCE, Ambasadorul Heidi Taglyavini și reprezentanți ai  unor zone din regiunile Donețk și Lugansk, A. Zaharchenko și I. Plotnitsky. Membrii Grupului Trilateral de Contact au negociat și semnat „Pachetul de măsuri pentru implementarea Acordurilor de la Minsk[2], care prevede încetarea necondiționată a focului  la miezul nopții de 14/15 februarie 2015.

03_minsk-acord-ucraina_88ae7f3e07

Negocierile de la Minsk au fost precedate de contacte bilaterale sau multilaterale între actorii menționați, în diferite formate (vizite sau convorbiri telefonice) și locuri (Kiev, Moscova, Munchen, Paris, Bruxelles). Declarațiile Cancelarului A. Merkel și ale Președintelui F. Hollande, în această perioadă, erau privite cu preocupare. Informațiile din surse guvernamentale și din presă, declarațiile experților și oamenilor politici din diferite capitale în legătură cu întâlnirile menționate variau de la „nu ne așteptăm la nimic pozitiv”, până la „nu excludem trădarea”. Experții au atras atenția asupra tendinței evidente în retorica și acțiunile liderilor europeni de a arunca responsabilitatea pentru nerespectarea acordurilor de la Minsk-I asupra ambelor părți, deși europenii au recunoscut, totuși, că Rusia este un agresor.

Sursele menționau, totodată, că după aceste întâlniri și convorbiri telefonice între liderii Franței, Germaniei și Rusiei, președintele Putin ar fi remis interlocutorilor un document intitulat „Complexul de măsuri privind implementarea Protocolului de la Minsk, din 5 septembrie 2014, de reglementare a situației din sud-estul Ucrainei”. Documentul viza următoarele capitole: 1. Măsuri urgente; 2. Lărgirea „Formatului de la Minsk” și demilitarizarea zonei conflictului; 3. Alegeri locale; 4. Reforma constituțională. La Moscova, acest plan era denumit „modelul Tirolului”. Prin transmiterea documentului, Putin ar fi  încercat să atragă de partea sa pe Cancelarul A. Merkel și pe Președintele F.Hollande și, convenind  pozițiile pe baza acestei platforme  în trei – fără SUA -, să facă presiuni asupra Ucrainei. Însă partenerii europeni au informat Kievul despre existența unui asemenea document, fără să i-l pună la dispoziție. Varianta propusă de Putin se pare că nu era acceptabilă în întregime celor doi lideri europeni, precum și modalitatea de acțiune a acestuia; drept urmare, liderii europeni au preferat mai întâi să-l discute cu Președintele P.Poroșenko, iar apoi cu Președintele V.Putin. P.Poroșenko, indignat, a cerut insistent să vadă textul, iar după citirea acestuia i-a transmis președintelui Putin că este inacceptabil, fiind o încercare de a destabiliza situația din țară, prin acordarea statutului de autonomie regiunilor Lugansk și Donețk[3].

Acordul Minsk II și semnificația acestuia

După negocieri prelungite la Kiev, Pachetul de măsuri pentru implementarea Acordului de la Minsk I, convenit și semnat de Grupul Trilateral de Contact, a fost aprobat la 13 februarie 2015,  de liderii Franței, Germaniei, Rusiei și Ucrainei, fără a fi, însă, și semnat de către aceștia (Vezi Anexa).

În sprijinul „Pachetului de măsuri pentru implementarea Acordurilor de la Minsk”, Președintele Federației Ruse, Președintele Ucrainei, Președintele Republicii Franceze și Cancelarul Republicii Federale a Germaniei au reafirmat respectarea integrală a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, exprimându-și ferma convingere că nu există alternativă pentru soluționarea exclusiv pe cale pașnică a conflictului.

Președintele Poroșenko, într-o declarație de presă imediat după încheierea negocierilor,  a subliniat că, în ciuda insistenței și presiunilor, lărgirea prerogativelor regiunilor ucrainiene va avea loc numai în conformitate cu amendamentele constituționale privind descentralizarea. Măsurile sociale în teritoriile ocupate din regiunile Lugansk și Donețk trebuie să fie reluate după stabilizarea situației și restaurarea suveranității de stat a Ucrainei.  După finalizarea soluționării politice,  va trebui să fie pusă în funcțiune, împreună cu OSCE, protecția comună a frontierei Ucrainei. Până la sfârșitul anului, în faza a doua, granicerii ucrainieni trebuie să recapete întregul control al frontierei. Misiunea OSCE va asigura monitorizarea regimului de încetare a focului.

Reacții la încheierea Acordului Minsk – II și analiza acestuia

Noul acord de încetare a focului se bazează în mare măsură pe acordurile privind armistițiul, adoptate tot la Minsk, la 5 și 19 septembrie 2014, care au fost încălcate de părțile în conflict. Acordul Minsk II – care nu reprezintă un acord de pace propriu-zis, ci un pachet de înțelegeri privind încetarea focului în Estul Ucrainei și retragerea armamentului greu de pe linia frontului –  a fost salutat de un mare număr de state europene, SUA și Canada, fiind considerat drept un pas potențial semnificativ în direcția soluționării pașnice a conflictului și restaurarea suveranității Ucrainei, în conformitate cu acordurile precedente de la Minsk. S-a exprimat, în general, convingerea că succesul acordurilor va depinde de respectarea angajamentelor asumate de către toate părțile.

b9mfbygiiaedczu

Liderii Germaniei și Franței, care au luat parte la negocierea acordului, au subliniat faptul că acesta nu reprezintă o soluție completă a conflictului, sau un acord de pace. După negocieri, Cancelarul german Angela Merkel a declarat că a rămas încă mult de lucru, dar negocierile au oferit speranța unei soluții. La rândul rău, Președintele Francois Hollande a calificat acordul drept o „ușurare pentru Europa”. Pentru liderii europeni, care se confruntă cu o altă criză majoră – cea din Grecia,  reducerea tensiunii din Ucraina, sau cel puțin înghețarea conflictului, este o prioritate deosebită. Dacă încetarea focului  rezista, Uniunea Europeană  ar suspenda noua rundă de sancțiuni împotriva Rusiei, ceea ce ar fi fost și o ușurare pentru Uniunea Europeană, pentru că problema sancțiunilor a generat fricțiuni interne semnificative.

NATO  a salutat acordul, exprimând, însă, scepticism privind aplicarea acestuia. Secretarul General NATO, Jens Stoltenberg, salutând Acordul de la Minsk,  a subliniat că acum este important ca documentul să fie implementat în totalitate, fără întârziere. Escaladarea ostilităților nu este în conformitete cu spiritul Acordului, iar Rusia trebuie să înceteze sprijinul acordat separatiștilor și să-și retragă militarii și armamentul din estul Ucrainei[4].

Deși nu au fost reprezentate formal la negocierile de la Minsk, SUA  au salutat acordul, exprimându-și  disponibilitatea de sprijinire a acestuia, iar Pentagonul a anunțat că va trimite 600 de militari în Ucraina, în martie, pentru antrenarea trupelor ucraineene implicate în conflict cu separatiștii. Președintele SUA a îndemnat Moscova să-și retragă militarii și echipamentul militar din Estul Ucrainei, reacție  considerată de o importanță deosebită.

Președintele Consiliului European, Donald Tusk, a declarat că UE va reacționa prompt în cazul încălcării armistițiului de la Minsk, aprobat la 12 februarie 2015[5]. UE va fi pregătită atât pentru evoluții pozitive, cât și negative, dar dacă armistițiul nu va fi respectat, Bruxelles-ul va lua „toate măsurile care se impun”, a subliniat D. Tusk. De menționat, însă, că, într-un comunicat de presă al Cancelariei austriece, dat publicității la Viena după o întâlnire trilaterală Austria, Cehia și Slovacia, din 12 februarie a.c., se arată că cele trei țări sunt sceptice în ceea ce privește adoptarea unor noi sancțiuni împotriva Rusiei, prioritatea trebuind să fie stabilirea unui dialog susținut cu aceasta.

România a apreciat că acordul de pace de la Minsk reprezintă un prim pas în vederea detensionării situației de securitate în sud-estul Ucrainei și în direcția soluționării crizei.  Situația de securitate din Ucraina se va îmbunătăți dacă prevederile Acordului de la Minsk vor fi respectate cu strictețe, mai ales decizia de încetare a focului începând cu 15 februarie[6]. În întâlnirile  șefului statului cu omologii săi din diferite țări, a fost reiterată susținerea fermă a României pentru suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Ucrainei, în cadrul frontierelor sale recunoscute internațional și condamnată în termenii cei mai fermi deteriorarea gravă a situației de securitate din sud-estul Ucrainei.

OSCE,  implicată în monitorizarea evoluției conflictului prin diferite mecanisme de care dispune, precum și în negocierea Pachetului de Măsuri pentru Implementarea Acordului, prin vocea Președintelui în exercițiu, Ministrul de externe al Serbiei, Ivica Dacic, a încurajat toate părțile să folosească oportunitatea oferită de acest Pachet pentru încetarea ostilităților și reducerea tensiunii. „Acum, este esențial ca toate activitățile militare să înceteze imediat și monitorii Misiunii Speciale de Monitorizare să aibă deplin acces în toate zonele, inclusiv în zona Debalțevo”[7], a spus Dacic. În declarația comună de presă a Secretarului General al OSCE, Lamberto Zannier, și a Șefului Misiunii Speciale a OSCE de Monitorizare a situației în Ucraina, Ertugul Arpakan, au subliniat că după finalizarea Acordului „este timpul pentru instaurarea păcii. Pachetul de măsuri anunțat la Minsk este cea mai bună hartă de parcurs existentă pentru a aduce liniște în regiunea tulburată de conflict. Trebuie să predomine rațiunea și voința politica. Avem nevoie de o încetare a focului durabilă”.

Misiunea Specială OSCE de Monitorizare  monitorizează implementarea încetării focului și rămâne în contact  cu toate părțile care sunt însărcinate să sprijine implementarea pachetului de măsuri. Aceasta include facilitarea retragerii armamentului greu, monitorizarea și verificarea retragerii armamentului greu și observarea îndepărtării  tuturor formațiunilor armate străine, a echipamentului militar și persoanelor înarmate.

Pentru a facilita monitorizarea încetării focului, MSM va operaționaliza reconfigurarea în vederea creșterii imediate a numărului de monitori în Est la 350[8].  Se vor întări, de asemenea, capabilitățile misiunii prin transferul tehnologiei moderne, unde este posibil. Misiunea va adapta și ajusta cerințele Acordului de la Minsk cu mandatul său și va coopera cu toți partenerii internaționali. Pentru sprijinirea eficientă a Pachetului de la Minsk, Misiunea va solicita un acces sigur și nerestricționat în toate zonele din Estul Ucrainei, inclusiv regiunile de frontieră.”[9]

La 17 februarie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în unanimitate, rezoluția UNSCR 2202, propusă de Rusia, prin care a salutat Acordul Minsk II, subliniind că „situația din Estul Ucrainei poate fi soluționată numai pe cale pașnică” și îndemnând „toate părțile implicate în criza ucraineană să asigure punerea în aplicare în întregime a pachetului de măsuri convenit la Minsk”. Totodată, rezoluția sprijină respectarea suveranității, independenței și integrității teritoriale a Ucrainei.

Crisis in Ukraine

Acordul Minsk II conține prevederi importante, cu potențial impact pozitiv asupra situației militare în zonă, prin retragerea forțelor străine și mercenarilor din Ucraina. Separatiștii au fost și rămân dependenți de forțele militare și voluntarii trupelor ruse, fără implicarea cărora nu ar fi fost capabili să facă față forțelor Ucrainei. Rusia, însă, a negat permanent implicarea sa în conflict.

Prevederile politice ale acordului, în opinia unor analiști, sunt mai favorabile Kremlinului. Acestea includ: reforma constituțională în Ucraina care ar prevedea trecerea țării la un sistem  descentralizat de guvernare (fără să stipuleze ce ar însemna acest lucru), elaborarea de către guvernul ucrainean a unei legi privind statutul special pentru unele zone din regiunile Donețk și Lugansk, care le-ar conferi puteri pe plan juridic, economic și social. Mai mult, participarea și cooperarea la nivel înalt a liderilor separatiști la  negocierile de la Minsk reflectă influența Rusiei.

În multe privințe Acordul Minsk II este favorabil Rusiei, aceasta reușind să impună opțiunile sale. În declarația de după încheierea negocierilor, președintele Putin a afirmat că nu s-a ajuns la un acord cu privire la frontiere, iar Protocolul privind cele convenite nu a fost semnat de către liderii celor patru țări, ci de Grupul Trilateral de Contact. Reprezentanții regiunilor separatiste din Ucraina s-au implicat direct în negocierea  Acordului. Cei doi lideri separatiști ar fi primit instrucțiuni de la Moscova să demonstreze că sunt independenți și ar trebui tratați separat, refuzând să semneze acordul negociat și pregătit de Grupul Trilateral de Contact. Totodată, Acordul Minisk-II nu menționează rolul Rusiei ca parte în conflict, sau prezența armamentului și personalului militar rus pe teritoriul Ucrainei. În Declarația politică a celor patru lideri se prevede re-negocierea Acordului de liber schimb  UE-Ucraina, transformând astfel acest proces bilateral într-unul trilateral, vizând „soluții practice la problemele care preocupă Rusia”[10], ceea ce ar implica invitarea Rusiei la negocieri și ar putea afecta opțiunea europeană a Ucrainei.

Art. 11 al Acordului prevede adoptarea unei noi constituții până la sfârșitul anului 2015, cu cele două elemente-cheie „descentralizarea” și „statut special” pentru regiunile Donețk și Lugansk. Conform declarației din 17 februarie a.c.[11],  în interpretarea președintelui Vladimir Putin  termenul „descentralizare” ar putea implica „federalizarea” Ucrainei, precum și autonomia (samostoyatelnost) unor regiuni ale acesteia, precum Donețk și Lugansk. După cum se vede, la Minsk, Vladimir Putin a obținut multe, iar ceilalți trei lideri doar un scurt respiro. În acest context, trebuie menționat că Ucraina este republica parlamentară, ceea ce înseamnă că orice decizie privind „statutul”, „decentralizarea”, „federalizarea” trebuie să fie aprobate de Parlament – Rada Populară.

Acordul include și unele măsuri și condiții care ar putea să nu fie implementate de către toate părțile. Drept urmare, mai degrabă voința politică decât termenii acordului va determina succesul sau insuccesul aplicării acestuia.

Evoluția situației și perspective după încheierea Acordului

Armistițiul declarat la miezul nopții de 14/15 februarie 2015 în Ucraina a debutat cu acuzații, părțile implicate în conflict denunțând încălcarea acestuia. După intrarea oficială în vigoare  a armistițiului privind încetarea focului, comunitatea internațională s-a întrebat dacă și în ce măsură va fi implementat, dacă va fi durabil, având în vedere acuzațiile reciproce pe care și le-au adus părțile în conflict cu privire la încălcarea încetării focului. Neîncrederea este mare de ambele părți, după ce armistițiul precedent, din septembrie 2014, încheiat tot la Minsk, a fost încălcat, iar violențele în Donbas au reizbucnit la începutul anului și s-au intensificat.

La 18 februarie, Consiliul Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, prezidat de președintele Poroșenko, a adoptat decizia de a solicita desfășurarea unei misiuni internaționale de poliție și trimiterea unei misiuni ONU de menținere a păcii în Ucraina, care să funcționeze sub mandatul Consiliului de Securitate al O.N.U. Misiunea ar urma să funcționeze pe „linia de contact” și în zonele de frontieră ruso-ucraineană aflate în prezent în afara controlului. Acest apel a fost făcut ca urmare a violării constante a încetării focului de către Federația Rusă și cei pe care-i sprijină în Estul Ucrainei[12].

Trebuie menționat, însă, că nici ONU, nici OSCE nu par să  fie pregătite pentru luarea în considerare a trimiterii unor forțe multinaționale, întrucât deciziile  în ambele organizații se vor lovi de dreptul de veto al Rusiei.

Occidentul a acuzat în mai multe rânduri Rusia că furnizează arme rebelilor din Ucraina și după semnarea acordurilor. Rusia a negat mereu implicarea sa în conflict de partea separatiștilor, acționând să nu fie considerată „parte la conflict”.

Moscova, Berlinul, Kievul și Parisul au denunțat încălcările Acordului Minsk II, care prevedea  încetarea focului din estul separatist al Ucrainei, și au convenit să pună în aplicare aplicarea acestuia în totalitate. Liderii celor 4 țări au discutat telefonic și au analizat consecințele evenimentelor din Debalțevo și evoluțiile pe teren.

Misiunea OSCE de Monitorizare  a raportat despre situația catastrofală din Debalțevo, unde a fost distrusă sau serios afectată fiecare clădire. Totodată, Misiunea a fost și continuă să fie deseori restricționată să-și îndeplinească funcția de monitorizare din considerente de securitate, lipsa de informații privind terenul minat și restricțiile impuse de părți. Situația de securitate în Donbas este fluidă și impredictibilă, iar încetarea focului nu este respectată peste tot.  Din aceste motive, Misiunea a solicitat garanții de securitate din partea autorităților din regiunile Donețk și Lugansk, care însă nu au fost acordate totdeauna, ceea ce a afectat libertatea de deplasare a observatorilor în zonă[13].

Rapoartele din ultima perioadă ale Misiunii OSCE de Monitorizare indică faptul că încetarea focului este încă fragilă,  iar armamentul greu a început să fie retras din zonele respective, conform Acordului Minsk-II[14]. Partea ucraineană a făcut unele progrese pe calea reformelor cum ar fi crearea Biroului Anti-Corupție, consolidarea Oficiului Procurorului general, precum și creșterea transparenței în sectoarele energetic, bancar și de achiziții publice[15].

clashes_in_kiev_ukraine_70299000

Criza din Ucraina a intrat într-o perioadă de calm instabil. Pe de o parte, Acordurile Minsk-II sunt un pas îmbucurător, pe de altă parte sunt dificultăți în implementarea lor. Dacă această situație va continua, acordurile de la Minsk vor fi puse sub semnul întrebării, existând potențialul reescaladării tensiunilor în toată zona din estul Ucrainei, ceea ce ar putea contamina și alte zone, inclusiv regiuni din apropierea României[16]. Armata Ucrainei nu a fost pregătită pentru războiul din estul țării, în timp ce Rusia a furnizat separatiștilor echipament militar modernizat.

La 27 februarie, președintele Poroșenko a declarat că Ucraina se află încă sub spectrul unei amenințări militare dinspre Est, chiar și în cazul în care armistițiul semnat  la Minsk își va face efectul. Negocierile privind statutul teritoriilor aflate sub controlul separatiștilor se anunță a fi dificile.[17]

Presa menționează accentuarea incapacității Ucrainei de a-și achita datoriile. Sunt de notat declarațiile autorităților care includ argumente economice în sprijinul încheierii rapide a păcii și intensificării procesului de reformă. Se pare că Ucraina va avea nevoie de o asistență sporită din partea aliaților occidentali, care ar putea veni prin Parteneriatul Estic al UE sau printr-un împrumut acordat de Comisia Europeană ori guvernul S.U.A. Aceste atât de necesare investiții nu au fost, însă, posibile, cât timp persistă nesiguranța privind statutul regiunii Donbas și  procesul reformelor din Ucraina.

În Occident nu există un punct de vedere dominant privind situația din Ucraina și modalitățile de abordare a acesteia. Consensul politic pare să fie tot mai greu de realizat în cadrul NATO și UE, datorită „tentației” unor țări membre de a fructifica oportunitățile comerciale pe care le au în relația cu Rusia. Asfel, pot fi identificate trei abordări: să se negocieze cu Rusia, inclusiv prin concesii; să se exercite presiuni asupra Rusiei, prin sancțiuni pașnice; acordarea de ajutor militar Ucrainei. Cei ce se pronunță pentru  a treia abordare preferă Ucraina ca stat suveran, puternic, iar fără un ajutor militar nu pot fi realizate reformele necesare. Astfel, la Washington există voci care susțin acordarea unui sprijin militar Ucrainei, opinie ce beneficiază și de sprijinul unor lideri militari din NATO, dar nu are, deocamdată, susținerea fermă a Casei Albe. În cadrul UE, în special la Londra, se vorbește tot mai mult de sancțiuni economice mai dure, cu potențial devastator asupra Rusiei, al cărei punct vulnerabil este mai degrabă cel economic, decât militar.

Secretarul de Stat al SUA John Kerry s-a întâlnit la Londra cu omologul său britanic Philip Hammond, la 21 februarie 2015, ocazie cu care a fost abordată și problema unor sancțiuni suplimentare pentru Rusia, „întrucât țările civilizate nu pot sta indiferente în fața unui comportament extrem de laș și incorect în legătură cu suveranitatea unui popor.”[18] Demnitarul american a condamnat agresiunea Rusiei în Ucraina și modul inacceptabil în care a fost încălcat Acordul de la Minsk, de care nici nu s-a ținut cont. Potrivit unor oficiali americani, citați de agenția Associated Press și preluați de ABC News, SUA vor trimite mai multe ajutoare în Ucraina, inclusiv mici drone, vehicole blindate, precum și stații radio și radare de contracarare a mortierelor, toate aceste ajutoare fiind neletale.

54dddfa3682ccf82b84dd085

În Germania, însă, mai există voci care se opun continuării sancțiunilor împotriva Rusiei, deși se observă unele evoluții în direcția recunoașterii faptului că Ucraina este victima agresiunii. Cancelarul Angela Merkel, a cărei influență pentru unitate în cadrul UE este recunoscută, a declarat  că „nu putem renunța la sancțiuni, le vom menține până la 31 iulie”, continuând, însă, să se se opună  sprijinului militar.

Există critici că sancțiunile au lovit mai puternic în populația Rusiei, decât în elita acesteia, ceea ce ar fi o greșeală ce ar trebui corectată nu prin slăbirea sancțiunilor în general, ci printr-o direcționare mai eficientă a acestora.

În contextul geopolitic actual, proiectul unei Europei unite pare a fi nesigur, iar criza din Ucraina capătă o semnificație deosebită. Occidentul este perceput ca fiind în declin, iar legitimitatea SUA ca singurul lider mondial este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, nu numai de Rusia. Germania a fost totdeauna atrasă de Rusia, întrucât privea mai mult spre Est, decât spre Vest; împreună cu Franța,  a acționat  și s-a implicat  în direcția medierii și rezolvării problemei Ucrainei.

Europa, în general, a fost divizată în privința atitudinii față de Rusia, față de SUA  și a direcției în care trebuie să evolueze  UE încă înainte de criza ucraineană, izbucnirea căreia a accentuat anumite diferențe de abordare la țări ca Slovacia, Ungaria, Grecia, Bulgaria, dar și Franța. Există, însă, o temere a liderilor europeni că o nouă înțelegere/concesie  pentru Rusia va stimula Kremlinul să meargă și mai departe. Asistăm la un plan amplu al Kremlinului de divizare a Occidentului și de zdruncinare a încrederii opiniei publice, îndeosebi europene, în solidaritatea, superioritatea militară și eficiența ripostei Vestului.

Rusia a criticat dur eventualitatea ca Occidentul să acorde sprijin militar Ucrainei, în schimb consideră că „are dreptul” să instaleze arme nucleare în Crimeea, anexată anul trecut. Prin anexarea Crimeii  Rusia a realizat un obiectiv strategic important, în zona Mării Negre. Acțiunile sale în estul Ucrainei nu sunt determinate de anexarea acestor regiuni, care nu prezintă o importanță strategică pentru Rusia, ci de a avea un coridor terestru spre Crimeea, sau de a transforma situația  într-un conflict înghețat, de genul celui din Transnistria.

Occidentul și NATO nu doresc, însă, o confruntare cu Rusia, care este o putere nucleară și membru al Consiliului de Securitate al ONU. În consecință, sunt căutate soluții  care ar duce, cel puțin, la înghețarea conflictului militar. Până acum, negocierile privind situația din Ucraina s-au limitat doar la un armistițiu efemer, limitat, fără a se ajunge la o pace durabilă.

Pentru Rusia, Ucraina este de o importanță geostrategică vitală. Rusia și-a urmărit consecvent  strategia  în această privință vizând: delegitimizarea NATO, subminarea UE, divizarea unității euro-atlantice  și, pe deasupra, reconsiderarea mutațiilor politice din anii ’90. Emisarii Moscovei, prezenți în capitalele lumii, dau de înțeles fără nici un dubiu: Rusia lui Putin dorește să-și  recapete întreaga sferă de influență a fostei URSS, ceea ce înseamnă nu numai CSI, ci și țările baltice, țările fostului CAER, țările balcanice. Intențiile Rusiei de extindere a capabilităților militare și maritime în Marea Neagră, apoi în Estul Mediteranei „devine o perspectivă îngrijorătoare nu numai pentru europeni și pentru Orientul Mijlociu, dar și pentru echilibrul global” , consideră analistul politic Iulian Chifu[19].

Oficialii și locuitorii statelor baltice  exprimă temeri că Moscova își va aținti atenția asupra altor țări în care există etnici ruși. Există tensiuni între cele trei țări baltice, foste republici sovietice – Lituania, Letonia și Estonia – și vecinul lor puternic – Rusia. După anexarea Crimeii de către Rusia și după conflictul din estul Ucrainei, Moscova și-ar putea îndrepta atenția spre alte state în care există o mare comunitate de etnici ruși. Kremlinul a acuzat  de multe ori că drepturile minorităților din aceste țări nu sunt respectate. Președintele Lituaniei Dalia Grubaskaite a catalogat Rusia drept un „stat terorist”, iar țara  sa, pentru a se proteja, a format o alianță militară cu Polonia și Ucraina[20]. Exercițiile militare tot mai frecvente ale Rusiei în apropierea vecinilor săi din Europa de Est ar putea fi o strategie pentru a ataca țările baltice, au avertizat unii experți militari din aceste țări, exprimându-și îngrijorarea în legătură cu activitatea militară crescândă a Rusiei. Soluționarea conflictului din Ucraina impune, în primul rând, oprirea acțiunilor Rusiei, iar în acest sens este necesară unitatea Occidentului.

Analiștii militari consideră acțiunile părților în conflict din estul Ucrainei ca o pregătire pentru înghețarea pe termen lung a situației actuale. Reprezentanții regiunilor Lugansk și Donețk urmăresc începerea de negocieri privind următoarea fază, politică, a reglementării conflictului, prevăzută în Acordul Minsk-II, care include organizarea de alegeri locale[21].

În prezent, există o ruptură între Occident și Rusia, care-și urmărește interesele ce vin în contradicție cu cele ale Vestului. Se observă preferința Moscovei de a trata bilateral cu Germania, în locul unor discuții într-un format mai larg.

Conflictul din Ucraina face acum parte dintr-o criză mult mai gravă, între Rusia și Occident, opinează analiștii și oameni politici, avertizând că acum criza nu se rezumă doar la Ucraina, ci este un conflict între Rusia și Occident. Preocupante sunt și declarațiile președintelui V. Putin privind edificarea noii ordini geopolitice,  rolul Rusiei în cadrul acesteia, „o nouă Yalta”.

Ungaria, Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Turcia, Cipru, Slovacia sunt dornice să dezvolte cooperarea economică cu Rusia, ceea ce este pentru Kremlin un instrument pentru divizarea Europei și îndepărtarea acesteia de SUA.  În decembrie 2014, vorbind în fața Ambasadorilor Rusiei, Putin a declarat că „lumea unipolară, condusă de SUA, a luat sfârșit”, iar Rusia intenționează să contureze noi frontiere ale unei Europe „libere, pașnice și unite”,  definite de SUA, NATO și UE în 1989[22]. În acest context, este de menționat decizia recentă a Rusiei de a se retrage din Grupul Consultativ Comun care examinează aplicarea Tratatului privind Forțele Convenționale în Europa (Tratatul CFE, semnat la Summit-ul de la Paris, în 1990; Tratatul adaptat a fost semnat la Summit-ul OSCE de la Istanbul, în 1999). În 2007, Rusia a declarat intenția de a se retrage din Tratat „în speranța că va fi negociat un nou regim de control al armamentelor, sau să fie înlocuit actualul Tratat, NATO, însă, a făcut imposibil acest lucru”[23]. Această poziție a Rusiei  față de Tratatul CFE este o încercare de a modifica prevederile privind limitările pe „flancuri”, găsirea unei formule care i-ar permite continuarea prezenței militare în  Transnistria și alte zone, precum și nemulțumirea față de regimul de verificare și inspecții. După retragerea Rusiei din Tratatul CFE au avut loc, în august 2008,  conflictul ruso-georgian, anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei, acțiuni pregătirea cărora ar fi putut fi   cunoscută prin respectarea  prevederilor CFE, „care permit monitorizarea constantă a trupelor țărilor semnatare, deci și ale Rusiei și pregătirea acestora în zona europeană a Rusiei”.

Evoluția situației din Ucraina a evidențiat faptul că această țară este atât victima ambiției Rusiei de a-și menține sfera de influență, cât și a inabilității Occidentului de a apăra dreptul internațional. Pentru Occident, încheierea acestei confruntări poate fi mai dificilă decât terminarea Războiului Rece, întrucât Vestul refuză să recunoască faptul că nu este vorba doar de o criză regională, ci de confruntarea între două sisteme de valori opuse. La Conferința de la Munchen, ministrul rus de externe a recunoscut faptul că Ucraina este instrumentul care va forța Occidentul să „negocieze noul sistem de securitate pe baze noi”. Rusia vizează delegitimarea a tot  ce s-a petrecut după prăbușirea URSS și  noua ordine instalată post-Război Rece. Prin urmare, Rusia este mai degrabă beneficiară activă a lipsei de consecvență a Occidentului în interior și a lipsei de proiect a instituțiilor europene în exterior, consideră prof. Dan Dungaciu[24].

-

Sancțiunile economice impuse Rusiei de către statele occidentale și scăderea dramatică a prețului petrolului au afectat economia țării, bugetul acesteia pierzând miliarde de dolari[25], generând scufundarea economiei țării și deprecierea rapidă a rublei.  Analiștii economici estimează că acest lucru demonstrează faptul că Rusia se îndreaptă spre un dezastru economic rapid, ceea ce poate genera noi provocări.

Desigur, Rusia are capacitatea militară de a exercita presiuni asupra Ucrainei, dar rezultatele ar putea să nu răspundă obiectivelor geopolitice urmărite de Moscova. Problema Ucrainei trebuie văzută într-un context mai larg al dorinței Rusiei de a avea o zonă tampon  în fața ofensivei puterilor europene și NATO la frontiera sa vestică, iar Ucraina este punctul esențial în acest sens. Totodată,  anexarea Crimeei de către Rusia este determinată de dorința acesteia de a deține control strategic asupra bazinului Mării Negre.

Evoluția crizei a consolidat  poziția pro-europeană a Kievului, iar asistența din vest poate consolida o mai mare apropiere de structurile occidentale pentru reconstrucția țării. Noua conducere a țării pare să fie  ferm pro-europeană, hotărâtă să corecteze erorile trecutului, să acționeze împotriva abuzurilor și corupției. Implementarea Acordului  Minsk – II este o provocare pentru Ucraina, pentru diplomația UE și pentru comunitatea euro-atlantică. Autoritățile de la Kiev vor trebui să depună eforturi consecvente privind gestionarea evoluției  pro-europene a țării, prioritare fiind lupta împotriva corupției, restabilirea suveranității în regiunile separatiste, reforme economice și politice. Pentru atingerea acestor obiective,  UE și SUA s-au declarat dispuse să sprijine în diferite forme de asistență politică, economică și militară. La 20 martie 2015, Consiliul European a decis ca durata sancțiunilor economice să fie strict legată de implementarea totală a Acordului de la Minsk, ceea ce înseamnă până la finele anului 2015.

Conflictul în Ucraina  a intrat în cel de-al doilea an, fără semne privind rezolvarea acestuia. Devine, însă, tot mai evident că prelungirea acestuia afectează nu numai părțile în conflict. Pentru România, conflictul din Ucraina reprezintă o amenințare majoră, îndeosebi dacă aliații occidentali nu vor reuși să convingă Rusia că încălcarea dreptului internațional, a integrității teritoriale și suveranității unor state este intolerabilă și inacceptabilă. Renunțarea sau punerea sub semnul întrebării a principiilor de bază ale dreptului internațional, conținute în Carta ONU, Actul Final de la Helsinki și alte documente internaționale la care și Rusia este parte, pun în pericol pacea, stabilitatea și securitatea în Europa.  Nu este necesară reînventarea  noii ordini de securitate europeană pentru a acomoda interesele Rusiei. Această ordine există, stabilită prin consens în Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris a OSCE, Actul Fondator NATO-Rusia din 1997 și o serie de alte documente. In acest context trebuie menționat și Memorandumul de la Budapesta, din 1994, prin care Rusia, fără nici o condiționalitate, s-a angajat să respecte frontierele Ucrainei, care, la rândul său, a renunțat la arme nucleare pe teritoriul său.

Prin vocea reprezentanților  săi cei mai autorizați,  s-a subliniat că România sprijină eforturile vizând soluționarea conflictului din Ucraina,  respectarea integrității teritoriale și suveranității acestei țări, transformarea acesteia  într-un  un vecin stabil din punct de vedere politic, economic și al securității, iar susținerea parcursului european al Republicii Moldova și Ucrainei rămâne o prioritate majoră, fiind nevoie de un mesaj ferm și constant de susținere a acestui drum pan-european pentru toate țările membre ale Parteneriatului Estic.

[1] http://www.theeuropeanmagazin.com/carl-bild.

[2] http://www.president.gov.ua/en/news/32236.

[3] http://gazeta.zn.ua/Voyna-za-mir.

[4] www.ziare.com, 12 feb. 2015.

[5] Gândul, 13 februarie 2015.

[6] www.mae.ro.13 feb.2015.

[7] http://www.osce.org/cio/14141486.

[8] La 12 martie, Consiliul Permanent al OSCE a adoptat decizia de a prelungi mandatul Misiunii până la 31 martie 2016 și creșterea numărului observatorilotr până la 1000, în funcție de situație și nevoile din teren.

[9] www.osce.org

[10] www.Kremlin.ru, 12 februarie 2015.

[11] Interfax,  18 februarie 2015.

[12] http://www.president.gov.ua/en/news/19 feb. 2015

[13] http://www.osce.org/ukraine-smm.

[14] http://www.osce.org.

[15]  Uacrisis.org, 7 martie 2015.

[16] Bogdan Aurescu, ministrul afacerilor Externe – Interviu la RFI, 22.II.2015, www.mae.ro.

[17] Ucraina Crisis Media Center – press@uacrisis.org, 28 februarie 2015.

[18] US Embassy,Bucharest,  21 Feb.

[19] Ev.Zilei, 9 martie 2015,  Pulsul planetei. Ofensiva Federației Ruse în Estul Mediteranei…

[20] www.ziare. com/ 20 februarie 2015

[21] Ukraina Crisis Media Center, 10 martie 2015, press@uacrisis.org.

[22]  Referire la Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, la nivel înalt, care declară terminarea Războiului Rece și deschiderea unei noi ere, a Europei pașnice, unite și libere.

[23] Interfax, 10 martie 2015.

[24] Interviu, Ziare.com, 3 martie 2015.

[25] Business24ro, 3 martie 2015

ANEXA

Acordul privind încetarea focului  și retragerea armamentului greu de pe linia frontului  în Ucraina

Documentul a fost negociat și semnat de participanții la Grupul Tripartit de Contact: Heidi Tagliavini – OSCE, Leonid Kuchma – Ucraina, Mihail Zurbatov – Rusia, precum și Alexander Zaharchenko și Igor Plotnițki, reprezentanții regiunilor Donețk și Lugansk din estul Ucrainei. Acordul include următoarele angajamente:

1. Încetarea imediată și deplină a focului în regiunile Donețk și Luhansk începând cu 00.00 (ora Kievului), la 15 februarie.

2. Retragerea tuturor armelor grele de către ambele parți, la distanța egala, în scopul creării unei zone de securitate de cel puțin 50 de kilometri pentru artilerie de calibru 100 mm sau mai mult ; de 70 de kilometri pentru Sistemele Multiple de Lansare a Rachetelor (MLRS) și 140 de kilometri pentru sistemele MLRS „Tornado-S„, „Uragan„, „Smerch” și sisteme tactice de rachete „Tochka U”. – pentru trupele ucrainene, de la linia actuală de contact; – pentru formațiunile armate din unele zone ale regiunilor Ucrainei Donețk și Lugansk: de la linia de contact stabilită în memorandumul de la Minsk din 19 septembrie 2014. Retragerea armamentului greu menționat mi sus  trebuie sa înceapă nu mai târziu de a doua zi după încetarea focului și să se finalizeze în decurs de 14 zile.

Procesul va fi facilitat de OSCE cu sprijinul Grupului Trilateral de Contact. 3. Asigurarea monitorizării și verificării regimului de armistițiu și a retragerii armamentului greu de catre OSCE, din prima zi a retragerii, cu toate mijloacele tehnice necesare, precum sateliți, drone, sisteme de radio-locație etc. 4. În prima zi de după începerea retragerii va începe un dialog cu privire la modalitățile de organizare a alegerilor locale, potrivit legislației ucrainene și a Legii privind „Autoguvernarea locală provizorie în anumite zone ale regiunilor   Donețk si Lugansk”, precum și cu privire la viitoarea administrare a acestor zone, pe baza acestei legi.

Adoptarea  rapidă, nu mai târziu de 30 de zile de la data semnării acestui document, a rezoluției Parlamentului Ucrainei, specificând teritoriul care se bucură de un regim special, conform Legii Ucrainei privind „Autoguvernarea locală provizorie în anumite zone ale regiunilor Donețk și Lugansk”, bazate pe Memorandumul de la Minsk, din 19 septembrie 2014.

5. Asigurarea  grațierii și amnistiei, prin  adoptarea unei legi privind interzicerea persecutiei și pedepsirii persoanelor în legatură cu evenimentele care au avut loc în anumite zone ale regiunilor Donețk și Lugansk din Ucraina.

6. Asigurarea eliberării și schimbării tuturor ostaticilor și  persoanelor deținute ilegal, pe baza principiului „toți pentru toți”. Acest proces trebuie să se finalizeze cel târziu în a cincea zi după retragerea armelor.

7. Se va asigura  liberul acces, livrare, depozitare și distribuire de ajutor umanitar celor care au nevoie, pe baza unui mecanism internațional.

8.  Stabilirea modalităților pentru reluarea deplină a legăturilor sociale și economice, inclusiv transferurile sociale, cum ar fi plata pensiilor și  alte plăți (venituri și câștiguri, plata la timp a tuturor facturilor, reintroducerea taxelor în cadrul legal al Ucrainei).

În acest scop, Ucraina va reintroduce controlul sistemului său bancar în zonele  afectate de conflict si, posibil, stabilirea  unui  mecanism internațional  pentru a facilita aceste tranzacții. 9. Restaurarea controlului deplin al Guvernului Ucrainei asupra frontierei de stat în întreaga zonă de conflict, care trebuie sa înceapă în prima zi de după alegerile locale și să se încheie după soluționarea politică atotcuprinzătoare (alegeri locale în anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk pe baza Legii Ucrainei și a reformei constituționale) până la sfârșitul anului 2015, asigurându-se că paragraful 11  a fost implementat în consultare și cu acordul reprezentanților anumitor zone din regiunile Donețk și Lugansk în cadrul Grupului Trilateral de Contact.

10. Retragerea tuturor formațiunilor armate străine, a echipamentului militar și mercenarilor de pe teritoriul ucrainean, sub supravegherea OSCE. Dezarmarea tuturor grupărilor ilegale.

11. Efectuarea reformei constituționale în Ucraina, printr-o  nouă Constituție care să intre în vigoare pâna la sfârsitul anului 2015, stipulând elementul-cheie pentru descentralizare (inclusiv o referire la specificul unor zone ale regiunilor Donețk si Lugansk, convenite cu reprezentanții acestor zone), precum și adoptarea unei legislații permanente privind statutul special al unor zone din regiunile Donețk si Lugansk, în conformitate cu măsurile prevăzute[1], până la sfâșitul anului 2015 .

[1] Astfel de măsuri, în conformitate cu Legea „Cu privire la  regimul temporar al administrației publice locale, în unele zone din regiunile Donețk și Lugansk” includ următoarele:

Scutirea de pedeapsă, hărțuire și discriminare a persoanelor asociate cu evenimentele care au avut loc în unele zone din Donețk și Lugansk;

Dreptul la alegerea limbii;

Participarea guvernelor locale în numirea șefilor procurorilor și a instanțelor din unele raioane ale regiunilor Donețk și Lugansk;

Posibilitatea ca autoritățile executive centrale să încheie cu autoritățile locale competente acorduri privind dezvoltarea economică, socială și culturală a regiunilor individuale din Donețk și Lugansk;

Statul sprijină dezvoltarea socio-economică a regiunilor individuale Donețk și Lugansk;

Asistența de către guvernul central a cooperarii transfrontaliere în anumite raioane din regiunile Donețk și Lugansk și regiunile Federației Ruse;

Crearea de unități de miliție populară în baza deciziilor consiliilor locale în vederea menținerii ordinii publice în unele raioane din regiunile Donețk și Lugansk;

Puterile deputaților consiliilor locale aleși în alegerile locale anticipate nu pot fi anulate de guvernul central.

*Opiniile exprimate în acest articol sunt responsabilitatea autorului și nu reprezintă neapărat poziția oficială a Fundației Universitare a Mării Negre sau a Academiei Române

 ————————————————————————————————————————————————————-

paraschiva-badescu-uneori-simteam-ca-sunt-privita-cu-indoiala-ca-as-putea-indeplini-mandatul-64d52_article-main-imageDiplomat de carieră, a deținut diferite funcții în cadrul MAE și în exterior; Membru al Asociației Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră din România; a fost Ambasador, Șef al Centrului OSCE în Turkmenistan (2002-2004), Ambasador, Adjunct al Șefului Misiunii OSCE în Serbia-Muntenegru (2005-2006), Ambasador, Șef al Misiunii OSCE în Muntenegru (2006-2010), Șef al Misiunii ODIHR pentru Observarea Alegerilor Prezidențiale din Tadjikistan (2013). În 2012 a primit „Medalia OSCE” pentru activitatea depusă în serviciul organizației.