Rusia poate fi înțeleasă: 5 teme din propaganda rusă care explică conflictul din Ucraina

Serghei Velenciuc | FUMN | 18.10.2014

 Pentru acest text au fost selectate 5 teme care explică conflictul din Ucraina, înaintate de mediul politic și dimplomatic rus. Textul abordează valoarea academică a acestor idei, modelele explicative înaintate de ruși și prezintă o listă de critici. În plus, e observat conflictul de viziuni asupra sistemului internațional, care are loc între Rusia ,cu o viziune neorealistă, și Occident, cu viziuni neoliberale.  Diferențele de viziuni și neîncrederea între actori a condus la apariția dilemei de securitate, urmările căreia le observăm și astăzi. 

Pe perioada crizei militare din Ucraina, Rusia a utilizat pe larg mass-media pentru a crea aparență de legitimitate a acțiunilor sale, „demonizând”, în același timp, guvernul și armata ucraineană. Desigur, în cele 10 luni de propagandă neagră, am identificat diferite mituri elaborate de jurnaliștii ruși: fasciști ucraineni care comit acte de barbarie în zona de conflict, implicația serviciilor speciale americane în organizarea Euromaidanului, genocid în Lugansk și Donețk, etc. Ideile principale transmise atât de mass-media rusești, cât și de mediul politic, gravitau în jurul ideeilor că  „Vinovatul de criză e Occidentul”, „Guvernul ucrainean comite crime”, „Rusia vrea să aducă pace în Ucraina”. Desigur că, în afara propagandei, în dezbateri au apărut și explicații destul de interesante ale proceselor din Ucraina. În mare parte, aceste teme  sunt rodul cercetărilor diplomaților ruși, analiștilor de politică internațională, militarilor sau chiar a conducerii ruse. Pe lângă valoarea lor ca mijloc de propagandă, ele mai au și valoare științifică, care trebuie cercetată. Totuși,valoarea și logica acestor idei nu justifică acțiunile Federației Ruse în Ucraina, însă,  ele oferă materiale importante pentru continuarea dezbaterii între neorealiști și neoliberaliști în relațiile internaționale. Cele 5 teme selectate pentru acest articol reprezintă un omagiu neorealismului din partea decidenților și profesorilor universitari din Rusia. În unele cazuri, e un omagiu deschis, iar autorii apelează la noțiuni ca „balanță de putere”, „zonă de influență”, „bloc geopolitic”, în altele unul subânțeles. Valoarea lor academică e foarte importantă, pentru că asistăm la un conflict clar de viziuni privind sistemul internațional : Occidentul îl privești prin prisma neoliberalismului, Rusia prin prisma neorealismului, teorii bazate pe concepții diferite asupra sistemului internațional.

Tema 1: Puterea SUA se află în declin. Războiul în Ucraina a fost început pentru a menține influența americană în Europa.

 Posibil, e cea mai interesantă temă înaintată de mediul academic rus,  idee care se regăsește și în unele rapoarte din Occident. Astfel, analiștii ruși tind să plaseze conflictele din Ucraina, Libia, Siria și Irak în același coș. Toate acestea fiind dovezi ale așa-numitului „declin” al SUA care nu mai pot juca rolul de putere hegemonică și nu dorește să oficializeze sistemul multipolar oferind altor state drept de a menține ordinea în zona lor de interes strategic. Această opinie de inspirație neorealistă o regăsim în textele lui Serghei Karganov și Alexei Arbatov . Arbatov mai sugerează că ordinea mondială post-belică nu a fost instaurată prin  intermediul sistemului ONU și a înțelegerilor de la Yalta. Pacea, curând a degenerat într-un sistem bazat pe antagonismul economic, militar și ideologic între superputeri. SUA și URSS acționau arbitrar, ocolind, în unele cazuri, dreptul internațional, iar momentele de cooperare între cei doi mari se datorau iminenței unei catastrofe nucleare în situația radicalizării conflictului. Sfârșitul Războiului Rece, în care SUA, formal, au ieșit învingătoare, a lăsat sistemul internațional fără o ordine stabilă, existând, în același timp, o putere hegemonică cu „deprinderi” din perioada precedentă, care s-au manifestat în timpul intervențiilor fără mandat ONU în Iugoslavia și Irak. Redactorul-șef al revistei ruse „Globalaffairs”, Fedor Lukianov, continuă, la rândul său, această teză, afirmând că al Doielea Război Mondial s-a terminat, însă pacea și ordinea mondială funcțională așa și nu au mai fost instaurate, din cauza începutului Războiului Rece. Vechea problemă a rolului pe care îl joacă Rusia în securitatea europeană a rămas nerezolvată, iar acum criza din Ucraina e o revanșă a istoriei asupra unei ordini hegemonice care s-a impus după Războiul Rece. Sistemul internațional trece de la o ordine la alta, iar ciocnirile între cei care doresc să o conserveze și cei care doresc un nou sistem sunt un proces normal. Criza economică și creșterea unor noi jucători au schimbat balanța de puteri la nivel mondial și au pornit procesul de trecere de la „lumea americană” la o ordine „post-americană”, așa cum a sugerat-o si Fareed Zakaria în cartea „Post american world”. Noii marii actori, cum ar fi China, Rusia , Iran, doresc locul lor deosebit în sistemul internațional, iar SUA nu mai pot acționa unilateral – trebuie să-și împartă influența. Apare și problema Germaniei care a fost un stat învins în 1945, iar acum devine un hegemon în UE. Noua ordine de-abia se structurează și, cu siguranță, va sosi momentul când actorii vor decide să se așeze la un nou „Congres de la Viena”. Decanul Înaltei Școli Economice din Moscova, Serghei Karganov, consideră că sfârșitul unipolarității și trecerea de la Pax Americana la un alt model al ordinii mondiale sunt procese iminente, iar SUA încearcă să se mențină pe poziții prin alimentarea unor conflicte la periferia sistemului mondial: Libia, Siria, Irak, Ucraina, Afganistan. De fapt, profesorul afirmă că SUA sunt principalele beneficiare al acestor conflicte, care permit Washingtonului să-și reafirme superioritatea militară oferind posibilități de proiectare a forțelor în regiuni unde americanii au interese economice și militare. Instabilitatea creată de aceste conflicte face ca vechii aliați ai SUA să mențină politici pro-americane, deși, aceștia au dorința și văd o perspectivă de cooperare și cu alți actori emergenți. Astfel, criza ucraineană e o consecință schimbării balanței de puteri și a trecerii de la un model de sistem internațional unipolar la sistemul multipolar.

eurasia

Harta zonelor de conflict în preajma aliaților SUA în Eurasia

În ultimii 14 ani Rusia și-a revenit din criza economică și a devenit o putere regională, cu care, multe state din Europa, Orientul Mijlociu și Asia, caută să coopereze. Moscova și-a mărit influența și în Europa de Est, în special în Ucraina care, odată cu venirea lui Ianukovici, a reluat politica oscilării între Occident și Rusia. Pe plan economic, Rusia a creat un bloc: Uniunea Vamală, care aspiră să evolueze într-o entitate suprastatală reprezentând o alternativă pentru zona economică a UE. În mod evident, creșterea puterii Rusiei, atractivitatea sa economică și beneficiile politice care pot fi obținute doar printr-o cooperare mai puternică cu aceasta, au convins pe Ianukovici să renunțe la semnarea Acordului de asociere cu UE. Un argument în plus a fost și creditul de 10 mlrd. dolari pentru consolidarea bugetului ucrainean și reducerea prețului la gazele naturale furnizate. UE nu putea, pur și simplu, acorda un astfel de sprijin financiar. Singura propunere a Bruxellesului se rezuma la un regim de comerț liber ale cărui rezultate deveneau palpabile doar pe termen lung, fără a rezolva actualele probleme bugetare. Guvernul ucrainean a preferat parteneriatul cu Rusia unui parteneriat cu UE,ceea ce a lovit puternic în interesele americane în regiune.

 În fața pericolului unei Ucraine pro-ruse, cu șanse mari de a se apropia de Uniunea Vamală, UE și SUA au susținut opoziția pro-europeană din Kiev: protestatarii de pe Euromaidan, care, după luni de confruntări cu forțele de ordine, au reușit să preaia puterea cu forța. Acordurile  din februarie 2014, mediate de UE și Rusia, nu au fost respectate, iar președintele Ianucovici a fost nevoit să fugă din Ucraina.  SUA și UE au recunoscut noul guvern de la Kiev, deși, legitimitatea lui și participarea unor partide extremiste , de exemplu  SVOBODA ,la formarea lui au creat multe îngrijorări privind intențille reale ale noii conduceri a Ucrainei.Totuși, Occidentul nu avea alt partener de discuții, de aceea, unele abuzuri ale mișcărilor extremiste au fost trecute cu vederea.  În comunicatul de presă din 24.02.2014, ministerul afacerilor externe a Rusiei a subliniat că Occidentul a susținut acțiunile opoziției, care, nu a respectat înțelegerile din 21 februarie,privind rezolvarea crizei pe cale pașnică. De asemenea, în același comunicat, partea rusă menționează că : „nerespectarea înțelegerilor din 21 februarie descreditează inițiatorii și garanții săi și reprezintă un pericol pentru pace, stabilitatea societății și securității cetățenilor”. Lipsa de legitimitate a noului guvern și acțiunile mișcărilor radicale de dreapta, de exemplu Pravii Sector, a generat mișcări politice federaliste în Estul Ucrainei, mișcări care, au încercat a fi oprite prin aplicarea forței armate. Astfel, în comunicatul din 2.05.2014, ministerul de externe acuză direct SUA și UE de susținerea acțiunilor militare ale guvernului din Kiev, care, în opinia lor, au încălcat acordurile de la Geneva privind soluționarea conflictului din Donețk pe cale pașnică.  Deci, în opinia oficialilor ruși, conflictul din Estul Ucrainei e rezultatul  loviturii de stat din Kiev, iar Occidentul, care a susținut-o, e total responsabil de conflict.

 Teza despre declinul american și războaiele la periferie, alimentate de SUA, oferă un bun model explicativ al crizei din Ucraina. Conform acestui model, SUA a susținut noul guvern ucrainean, care a avut o legitimitate dubioasă și  o agendă anti-rusă,  pentru a-și menține influența într-o zonă în care Rusia e în plină ofensivă. De fapt, ideea acestei teme este că SUA au fost preocupate mai curând de influența lor în zonă, decât de integritatea teritorială a Ucrainei. Rusia, la rândul său, a perceput schimbarea guvernului în Kiev ca o încercare de modificare a balanței de puteri în regiune, și, în fața acestui pericol, a întreprins măsuri pe care le-a considerat necesare pentru a restaura echilibrul.  Anexarea Crimeei și participarea la conflict în Estul Ucrainei a fost o încercare de a restabili status-quo de până la Euromaidan. În mare parte, Rusia a reușit-o : aderarea Ucrainei la NATO și UE sunt blocate din cauza conflictelor înghețate, au apărut pârghii noi în negocierile bilaterale. Ucraina este antagonizată, însă, Rusia a evitat opțiunea cea mai rea.  La rândul său, SUA și-au consolidat prezența militară în zonă, și-au reafirmat leadershipul politic în occident ,în fața pericolului rus, și au reușit să „beneficieze” de cearta și suspiciunile reciproce între UE și Rusia, pentru a reanima NATO și de a-și reântoarce vechii aliați.  Astfel, întâmplător sau nu, dar criza din Ucraina a permis consolidarea influenței SUA în Europa.

 Desigur, tema e de inspirație realistă și pornește de la ipoteza  că Ucraina e în zona de influență Rusă, iar încercarea SUA de a o rupe din această zonă a dus la conflict de interese, care s-a manifestat prin conflict militar în Crimeea și Donbass. De asemenea, tema face abstracție de la dreptul internațional, fiind invocat argumentul că relațiile de putere structurează sistemul internațional. Totuși, chiar dacă privim  critic această teză, nu putem să nu observăm că are doza sa de adevăr. SUA într-adevăr iși pierd vechea influență economică și politică asupra sistemului internațional. America nu mai poate acționa unilateral, ea e nevoită să coopereze într-o manieră sau alta și cu alți jucători, îndeosebi în problemele Europei de Est, Orientului Mijlociu și Asiei Centrale. Conflictele militare la hotarele vechilor săi aliați revitalizează importanța SUA, care, devine furnizor de securitate pentru întregi regiuni. Astfel, unicul beneficiar al crizei din Ucraina au fost SUA, care,în fața pericolului militar rus, a reușit consolidarea alianței NATO și și-a reafirmat leadershipul în alianță și în lumea occidentală.

Tema 2 : Ucraina e un stat artificial, creat pe ruinile URSS, din teritoriile istorice ruse.

 Această temă a fost la baza deciziei lui Putin de a recunoaște intrarea Crimeei și Sevastopolului în componența Federației Ruse. În discursul său, pe 18 martie 2014, el anunță că : „Bolșevicii au cedat RSSU numeroase teritorii din sudul rus și Crimeea”. De fapt, ceea ce președintele rus nu menționează este că, în RSSU au mai fost incluse și alte teritorii, cucerite de ruși de la vecinii din Europa Centrală, iar Ucraina, de fapt, e croită din numeroase „bucăți” de teritoriu, care au fost anexate de Imperiul Rus și URSS, alipite la Ucraina pentru a asigura mai ușor administrarea lor.

mapcrimea

Harta RSSU 1945-1991 Sursa : National Geographi

E o istorie mai veche. Statul medieval rus își are originile spirituale în Rusia Kieveană, care a fost jumătate de mileniu centrul intelectual și religios al spațiului rus. Acest spațiu și-a pierdut independența politică, iar funcțiile sale au fost preluate de Moscova, care, ulterior, și-a extins spațiul teritorial și cultural în Est și Vest. Astfel, înaintarea Rusiei spre Europa Centrală, prin numeroasele războaie cu Polonia, Lituania și Suedia, a permis recuperarea unor spații anterior  pierdute. Statul medieval ucrainean, în perioada cât era independent, a fost teritorial redus la regiunile centrale, de stepă, iar celelalte teritorii ale Ucrainei de după 1918, sunt rezultatul unor „cadouri” ale țarilor, unor unități administrative existente în perioada țaristă sau unor  „cadouri” ale Rusiei sovietice : Crimeea, Basarabia de Sud, Cernăuți și ținutul Herța, Transcarpatia și Galiția. Atât timp cât Ucraina era în componența Imperiului Rus sau a Rusiei Sovietice, existența ei răspundea unor imperative administrative ale centrului. Însăși Ucraina, în limba slavă înseamnă „la margine”, la care s-au alipit ulterior teritoriile cucerite de Rusia.  Ucraina, în hotarele sale de până la 16 martie 2014, a fost considerată rodul extinderii Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice, iar, destrămarea URSS a negat aceste realități istorice și politice din regiune. De fapt, Ucraina e prezentată ca stat „artificial”, creat din „bucăți” de teritorii, cucerite de ruși și  „alipite” la statul ucrainean din rațiuni administrative, fiind politic legate de Moscova.

 Cazul Crimeei e un exemplu foarte relevant al acestei teme. În același discurs, dedicat „intrării în componența Federație Ruse a Sevastopolului și Crimeei”, Putin a afirmat că peninsula este istoric legată de Rusia, iar reîntoarcerea ei restabilește situația de până la 1954, când Hrușciov, încălcând procedurile, a cedat peninsula RSSU. Totuși, Putin afirmă că acea decizie a fost primită în condițiile când Ucraina și Rusia reprezentau un singur stat. Desigur, el sugerează că sudul Ucrainei și Crimeea au fost introduse în componența RSSU din rațiuni pur administrative. Dacă centrul din Moscova menținea controlul politic și militar asupra lor, nu conta în componența cărei republici Unionale s-ar regăsi. Din același motiv, în componența RSSU au fost introduse și Cernăuți, Transcarpații, Galiția de Est și Sudul Basarabiei – teritoriile anexate de URSS între 1940-1945.

 Logica temei e una limpede – Moscova a introdus în componența RSSU unele teritorii istorice ruse cât timp aceasta își menținea controlul politic și militar asupra Ucrainei. După destrămarea URSS, Rusia, poate avea pretenții de a-și reîntoarce teritoriile. Statul ucrainean, în esență, ar fi considerabil mai mic fără aceste „cadouri teritoriale”. Destrămarea URSS a negat realitățile istorice ale spațiilor ucrainene și a separat politic teritorii istorice ruse. Criza și instabilitatea din Ucraina, a creat îngrijorări din partea populației, iar, odată ce s-a ivit oportunitatea, ele au decis să modifice statutul regiunilor în care trăiesc. În Crimeea a avut loc un referendum care a exprimat dorința populației de a ieși din componența Ucrainei și de a aderara la Federația Rusă. În Donețk și Lugansk au avut loc referendumuri de independență, care tot au exprimat dorința populației de a ieși din componența Ucrainei. În același discurs a lui Putin, el invocă și precedente internaționale , cum ar fi Kosovo. Curtea Internațională de Justiție a apreciat că declarația de independență a Kosovo nu încalcă dreptul internațional,deci, în opinia lui Putin, cel puțin în cazul Crimeei, acest precedent poate fi aplicat.

 Desigur, o critică importantă acestei teme este conceptul „drept” istoric, o categorie care nu există în dreptul internațional. Hotarele statelor, îndeosebi în Europa Centrală și de Est, au fost stabile după secole de războaie și sute de acorduri bilaterale și multilaterale, iar orice discuție despre „dreptul istoric” deschide cutia pandorei pentru retrasarea hărții Europei. În plus, tema nu ia în calcul principiul juridic Uti possidetis juris, adică, statul nou format trebuie să aibă aceleași hotare ca și înainte de decolonizare/destrămare a statului. Astfel, hotarele Ucrainei post-sovietice, recunoscute și garantate de Rusia și alți parteneri, nu puteau fi modificate. De asemenea, utilizarea conceptul de autodeterminare  și a precedentului Kosovo tot nu e atât de ușor de aplicat. Decizia Curții Internaționale de Justiție de a recunoaște legalitatea declarației de independență a Kosovo a avut ca bază  argumentele juridice dar și realitățile factuale din zonă. Declarația de independență a Crimeei nu a avut loc în condițiile similare celor din Kosovo, deci, paralelele între cele două cazuri nu pot fi făcute. În realitate, trupele ruse au garantat secesiunea Crimeei, iar referendumul a fost un proces pur formal,pentru că toți știau care va fi rezultatul lui.

Tema 3 : Ucraina a eșuat în construcția unui stat funcțional

 În același discurs, dedicat intrării în componența Federației Ruse a Crimeei, Putin recunoaște că îi înțelege pe acei ucraineni care au ieșit în Maidan pentru a „cere schimbarea”. Președintele a afirmat : „În 20 de ani, politicienii au pustiit Ucraina, au luptat între ei pentru putere, finanțe și avere și nu au atras atenția intereselor oamenilor”. Este un ecou al unei idei și mai dure, care nu a fost enunțată de Putin : Ucraina e un stat eșuat care, în 20 de ani, nu a reușit construcția unui sistem politic viabil. Ziaristul rus Maxim Șevcenko afirmă că războiul din Estul Ucrainei e rezultatul nedorinței oamenilor de a trăi într-un stat oligarhic în care grupările financiar-industriale din Donețk, Dnepropetrovsk și Kiev, împart bugetul și sferele de influență economică. Bruter și Irgunov, discută despre eșecul construcției unui sistem politic orizontal în Ucraina, care ar depăși unele diferențe regionale în orientare politică.În opinia lor, puterea politică din Ucraina se baza pe susținerea grupurilor oligarhice regionale, iar aceasta, a dus la intensificarea proceselor de „turism” politic și la dispariția opoziției propriu-zise. Practic, nici un președinte ucrainean nu avea susținerea întregii Ucraine, deci, el urma să manevreze între grupările economice regionale, pentru a-și consolida puterea și de a împărți resursele administrative și economice ale statului. Deci, în final, Ucraina a fost un stat cu o construcție politică pe verticală, regiunile și interesele lor fiind lasate pe planul doi. Ca rezultat, odată de echilibrul de putere între grupurile oligarhice a fost modificat, statul a început a să se destrame.

econ_ukraine52__02__614x365

Principalii oligarhi Ucraineni Sursa : Businessweek.com

 Esența temei este că Ucraina a fost prea diferită pentru a fi guvernată într-un sistem politic bazat pe loialitatea oligarhiei, erau necesare mecanisme funcționale de reprezentare a populației, regiunilor și a intereselor lor. Marii oligarhi ca Rinat Ahmetov, Victor Pinchuk, Dmitry Firtash, clanul lui Ianukovici și actualul președinte Petro Poroshenko, au susținut și au activat în partide politice pentru a asigura interesele lor pe lângă organele de stat. Corupția și proasta guvernare a stârnit nemulțumiri față de conducerea din Kiev, care s-a manifestat și prin Euromaidan, dar și prin mișcările din Estul Ucrainei. Conform indexului Transparancy International, în 2013, Ucraina a fost cea mai coruptă țară din Europa,  ocupând locul 144 din 177 de state. În plus, Ucraina nu a scăpat nici de consecințele crizei economice și politicilor ineficiente ale guvernelor. Astfel, conform  datelor FMI, din 2008 până în 2013, datoria publică a guvernului s-a mărit de la 20 % la 40% din PIB, iar, în 2014, a atins 67% din PIB. Creșterea cu 27% a datoriei publice se explică prin războiul din Donbass și prin pierderea veniturilor fiscale din Crimeea, însă, și în 2013 economia a avut probleme economice considerabile. În calcul mai trebuie luate și consecințele economice ale Semnării Acordului de Asociere. Rusia s-a declarat îngrijorată că, odată cu semnarea acordului, Ucraina va fi folosită pentru re-exportul mărfurilor europene pe teritoriul rus,deci, încă din vara lui 2013 ea a impus restricții de comerț cu statul ucrainean. În primul rând au suferit regiunile din Estul Ucrainei, în mod clasic legate de piețele de desfacere din Rusia. În fața noilor provocări economice și a deciziei noului guvern ucrainean de a semna acordul de liber schimb cu UE, unele regiuni din Est au considerat că pot pierde piețele clasice de desfacere. Regiunile Harkov, Donețk și Lugansk, ponderea cărora în exportul Ucrainei a fost 29%, au înaintat cerințe de o mai largă autonomie financiară și politică. Practic, în primele săptămâni de confruntări din Donbass, cerințele populației a fost federalizarea și autonomia financiară.

 Pe 23 februarie, odată cu abrogarea legii de funcționare a limbilor regionale, prin care  limba rusă a fost scoasă din administrația publică, regiunile din Est au mai început a cere și autonomie de a selecta limba din administrație. Problemele limbii, relațiilor economice și reprezentării politice au fost factorii care au generat primele mișcări separatiste. Inițial,pe fonul nemulțumirilor din Estul Ucrainei, Partidul Regiunilor a dorit consolidarea propriilor puteri prin crearea unei unități federale pe baza regiunilor unde mai menținea controlul organelor administrative. Ulterior, odată cu începutul dezordinilor în masă, iar, mai apoi și a războiului, proiectul hărților unităților federale  ale viitoarei Ucraine variau : de la o Ucraină compusă din Sud-Est, Centru și Vest, până la o Ucraină compusă din Est, Sud, Centru și Vest. În primele zile ale secesiunii armate din Donețk și Lugansk, chiar și mass-media rusă numea federaliști pe rebelii din Est. Ministrul de Externe rus, Lavrov afirma că federalizarea e unica soluție pentru unitatea Ucrainei și, surprinzător sau nu, această părere a fost pe larg dezbătuta în Europa. Guvernul de la Kiev, în mod legitim, a văzut un pericol de separatism în această propunere și a propus formula „descentralizare”. Iarăși, mediul analitic rus și politic rus a acuzat de nenumărate rânduri guvernul din Kiev de nedorința de a discuta „federalizarea”,  aceasta fiind cauza reală a secesiunii regiunilor din Est.

Untitled

Harta regiunilor ucrainene controlate de susținătorii Euromaidanului. Sursa : Pagina Twitter Euromaidan

 Dezbaterea lansată de sfera politică rusă poate fi continuată prin analiza legitimității democratice a puterii de la Kiev și capacitatea ei de a reprezenta interesele întregii Ucraine. Euromaidanul , în esență, a fost o revoluție, care a dus la schimbarea guvernării în Kiev. Putin,a avut o apreciere și mai radicală,  numind-o lovitură  de stat, executată de puteri politice „…naționaliste, neo-naziste, rusofobe și anti-semite”. Și, într-adevăr,  organizațiile naționaliste Pravîi Sektor și Samooborona Maidana, încă în perioada celor mai sângeroase ciocniri din Kiev, au început înlocuirea organelor de forță și de administrație publică cu proprii reprezentanți. Organele guvernamentale au fost paralizate în fața furiei maselor și nu și-au îndeplinit funcția. Aproape întreg Vestul și o bună parte din Centrul Ucrainei au rămas fără conducere locală aleasă democratic, care a fost dată jos de masele protestatare. Puctul culminant al confruntării a fost fuga președintelui Ianukovici, care a părăsit țara pentru a nu fi persecutat pentru cazurile de corupție și crime împotriva protestatarilor. Organele statului nu mai funcționau, nici poliția, nici armata, nici serviciile secrete nu mai susțineau pe președinte. O întrebare logică, care derivă din situația din februarie 2014, este: oare mai exista statul Ucraina atât timp cât instituțiile statale nu mai controlau nimic, iar revoluționarii creau organe paralele cu statul?

  Logica revoluției este „the winner takes all”, adică partea care câștigă preia controlul asupra întregului teritoriu. Victoria pro-europenilor a fost percepută ca fiind „legitimă” în aproape toate regiunile, însă, cum și am menționat, Ucraina a fost prea diferită ,din punct de vedere economic și politic ,pentru a nu lua în seamă reacțiile periferiei la evenimentele din Centru. Fuga lui Ianukovici, căderea guvernului și „turismul politic” din parlament au privat aceste regiuni de reprezentanți credibili în instituțiile de stat. Anterior interesele acestor regiuni erau asigurate de Ianukovici și Partidul Regiunilor, însă, la începutul lui martie, ei fie au fugit, fie au fost persecutați. Ca rezultat, regiunile a căror interese nu au mai fost reprezentate în Kiev, au hotărât secesiunea, ca unica soluție pentru a asigura interesele populației.  Desigur, separatismul e în afara legii, iar liderii Donbassului nu au epuizat mijloacele de pașnice de rezolvare a crizei. Totuși, chiar și acțiunile lor se încadrează în atmosfera acelei perioade, unde instituțiile de stat nu aveau legitimitate democratică și nu puteau controla efectiv țara. Alegerea lui Poroșenko și viitoarele alegeri parlamentare vor contribui la consolidarea legitimității guvernului și stabilizarea țării, însă, ele au loc prea târziu pentru a reîntoarce Estul, care a hotărât să se separe.

 Punctul forte a temei este aplicarea modelului clivajului Centru-Periferie la politica ucraineană. Cum au menționat Bruter și Irgunov, în Ucraina pre-Euromaidan, nu exista periferie, exista doar centrul și grupurile financiar bancare, care negociau interesele sale cu președintele. Fără o politică funcțională pentru reprezentarea diversității regionale din Ucraina în instituțiile de stat, șansele trecerii de la conflict internalizat la cel externalizat au fost foarte mari. Conflictul care a izbucnit, în mare parte, poate fi comparat cu alte războaie de secesiune, îndeosebi cu cele din fosta Iugoslavie. Interesele Estului Ucrainei nu au fost reprezentate la Centru, interesele Estului au fost diferite de interesul Centrului, deci, secesiunea e o continuare logică a evenimentelor. Totuși,ar fi naiv să considerăm că rebeliunea din Donețk și Lugansk s-ar încununa cu succes dacă nu era suportul militar și financiar de pe teritoriul Rusiei, care controla 260 km de  frontieră cu Ucraina.

clevages

Diviziunea Est-Vest în Ucraina în alegerile din 2010

Biroul pentru Instituțiile Democratice și Drepturile Omului

Tema 4 : Rusia a fost provocată de Occident

 Într-un recent articol, John Mearsheimer acuză direct Occidentul și, în special, pe SUA , de criza din Ucraina. După părerea sa, SUA au acționat în 3 direcții în raport cu spațiul post-sovietic: extinderea NATO, UE și democratizarea spațiului estic, acestea fiind percepute de Rusia ca pericol. De fapt, Mearsheimer afirmă încă o dată, că relațiile între state sunt ghidate de distribuția puterii, nu de principii ale dreptului internațional. Cele 3 direcții de expansiune a Occidentului au provocat Rusia, care s-a simțit asediată. Deci, reacția ei era putea fi ușor calculată, pentru că nici un stat nu ar sta pasiv când interesele sale de securitate sunt puse în pericol.

 Occidentul a considerat că extinderea instituțiilor sale nu e îndreptată contra Rusiei, și nici nu avea intenții de a o amenința, deci, observăm că există un conflict de viziuni. Rusia percepe relațiile internaționale în spiritul teoriei neorealiste, iar Occidentul  tratează aceleași procese prin prisma liberalismului. Frustrările Rusiei și Occidentului sunt legitime, dat fiind faptul că există o diferență de percepții și valori. Rusia a simțit că relațiile Occidentului cu Ucraina sunt îndreptate împotriva intereselor sale. Occidentul a susținut Revoluția Oranj și Euromaidanul, care au eliminat de la conducere pe Ianukovici, președintele cu viziuni pro-ruse, în politica externă. De asemenea, Ucrainei i-a fost promisă aderarea la NATO în urma summitului de la București din 2008. Desigur, promisiunea avea puține șanse de a fi îndeplinită, însă, discuția despre participarea Ucrainei într-o alianță militară care excludea Rusia, genera îngrijorări legate de statutul flotei ruse din Crimeea. În final, presiunile occidentale pentru semnarea acordului de asociere cu UE, a fost percepută ca încercare de a aduce, într-un viitor apropiat, frontierele occidentului la frontierele ruse. În plus, acordul cu UE  împiedica alt proiect de integrare regională promovat de Rusia : Uniunea Eurasiatică. Astfel, acțiunile occidentului au fost considerate  de ruși un mod de a schimba status-quo în regiune. În mare parte, dacă aplicăm logica teoriei realiste, putem fi de acord cu Mearsheimer, care a afirmat că Rusia a fost provocată de acțiunile  Occidentului.

 Acțiunile Rusiei nu surprind, iar natura comportamentului ei în arena internațională pot fi perfect explicate prin teoria realistă a relațiilor internaționale. Astfel, extinderea NATO către hotarele ruse în 2004 și discuțiile despre aderarea Ucrainei la alianță în 2008, au creat îngrijorări în cercurile militare ruse. Nu în zădar, doctrina securității militare a Rusiei, publicată în 2010, menționează că cel mai principal pericol este extinderea NATO spre Est. Totodată, în strategia politicii externe a federației, publicată în 2013, Ucraina e numită partenerul principal al Rusiei în spațiul CSI, care urmează a fi convins să participe la proiectele de integrare economică din regiune. Astfel, privind aceste două documente prin prisma realistă, nu putem să nu concludem că Rusia a identificat dușmanul principal : NATO, și zona sa de interes politic: CSI, în care Ucraina e ținta principală. Semnarea Acordului de asociere cu UE lăsa Ucraina în afara proiectului Uniunii Eurasiatice, promovat de președintele rus, deci, presiunile Occidentale asupra lui Ianukovici au fost considerate drept acțiuni îndreptate direct împotriva intereselor ruse. O Ucraină aflată în afara Uniunii Eurasiatice și asociată cu UE, reducea considerabil zona de influență rusă în Europa. Cu atât mai mult, o Ucraină pro-europeană, iar, anume așa guvern a venit la conducere prin revoluția din februarie 2014, ar pune problema flotei militare ruse în Crimeea și ar pune mai puternic problema participarii Ucrainei la NATO. Deci, anexarea Crimeei de către Rusia e logică – a fost menținută  influența rusă în Marea Neagră, iar alimentarea separatismului în Est a creat mecanisme prin care Ucraina va putea fi oprită de la cursul pro-european și pro-NATO.   E o logică din teoria realistă, pragmatică și lipsită de orice constrângeri legale sau morale.

europe-map-blank-printable

Harta extinderii NATO

euext

Harta extinderii UE

 Desigur, opinia lui Mearsheimer și  altor teoreticieni neorealiști se bazează pe ideea că statele sunt de la natură egoiste, trăiesc într-un sistem internațional anarhic, în care normele de drept sunt absente, iar unica constrângere este structura lui. Încercând să criticăm opinia neorealiștilor riscăm să cădem într-o dezbatere mai largă între neoliberaliștii si neorealiștii din relațiile internaționale. Totuși, conflictul de viziuni asupra sistemului internațional, care are loc între marii actori, este evident. SUA, în diferite perioade au încercat să promoveze în agenda sa problema susținerii eforturilor țărilor de a construi state  democratice. Concepțiile de securitate națională a SUA, în perioada lu G.W. Bush, dar și în perioada lui B. Obama, subliniază că SUA au interes de lărgire a numărului de state democratice, pentru că, aceasta întărește securitatea americană și mondială. Desigur, ideea e inspirată din liberal-internaționalism și teza păcii democratice, înaintată de Fukuyama. Spre deosebire de americani, concepția politicii externe ruse nu are componentă ideologică, însă, figurează expresia „o societate internațională democratică”, care sugerează mai curând dorința de a avea un sistem de state cu drepturi egale, fără a specifica substanța sistemelor lor politice.Aceasta este încă un indicator al faptului că Rusia privește lumea prin prisma teoriei realiste în relațiile internaționale, unde distribuția de puteri între state contează mai mult decât sistemul lor politic.  Deși Mersheimer acuză Occidentul de criza din Ucraina, el împarte această responsabilitate cu Rusia, pentru că neîncrederea reciprocă și înțelegerea greșită a intențiilor din partea ambilor actori, au condus la conflict de interese, care s-a exprimat prin conflict civil în Estul Ucrainei.

Tema 5 : Fără Ucraina, Rusia și Europa ar fi prieteni.

 E cea mai marginală teză din mediul politic rus,dar, totodată, una din cele mai vechi.  A fost elaborată de geopoliticianul Alexandr Dughin, liderul mișcării Eurasiatice. În cartea sa „Bazele Geopoliticii” el descrie un proiect de transformare a Rusiei în Imperiu Eurasiatic, iar întreaga Eurasie într-un imperiu Global, opus SUA. El teoretizează conceptul de „Sud rusesc”, în care intră Sud-Estul Ucrainei, România și Moldova, Balcanii, Asia Centrală, Caucazul, Mongolia și o parte a Chinei. Dacă Putin a afirmat că destrămarea URSS e cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului, Dughin este de părere că statul Ucraina e prin sine o catastrofă geopolitică, un stat care nu permite stabilirea unor relații de prietenie între Europa și Rusia. El propune și un model de destrămare a Ucrainei, astfel ca Europa și Rusia să-și rezolve toate problemele și neînțelegerile vechi. Formula înaintată de dînsul este „Rusiei ce este Rusesc, Europei ce este european”.

sudrus

Hartă extrasă din A. Dughin, Bazele Geopoliticii vol.1, București, Editura Eurasiatica.ro, 2011, p.227 

 Problematica Ucrainei în relațiile Europa-Rusia  ține  de conceptul de „Cordon Sanitar”, „Buffer zone”, creată artificial, negând realitățile geopolitice, pentru a împiedica formarea unei axe de parteneriat strategic Rusia-Germania. În diferite perioade, statele de tampon între Germania și Rusia au fost Polonia, România, Cehoslovacia, state cu politici externe mereu orientate spre parteneriat strategic-militar cu Anglia, Franța, SUA. În opinia sa, problema acestor țări este că ele s-au format pe teritorii care aparțin la două spații culturale : Europa Centrală, catolică, a cărei limite corespund frontierele Imperiului Habsburgic și German, și spațiului Rus- ortodox.  Independența și menținerea lor în alianțe euro-atlantice e favorabilă doar SUA, Franței și Marii Britanii, care, în așa mod, nu permit crearea unei „Europe Germane” și nu permit alierea Germaniei cu Rusia. În acest sens, Ucraina independentă și occidentală e adevărată catastrofă geopolitică, pentru că desparte Rusia de Balcani și de Europa Centrală. Astfel, împărțirea Ucrainei ar fi un început de cale spre reîmpărțirea zonelor de influență între Europa Centrală Germană și Rusia, care, în final, ar duce la alianță comună îndreptată împotriva SUA. Dughin propune împărțirea Ucrainei pe criterii geopolitice. Astfel, Vestul, format din Nordul Bucovinei, Transcarpatia, Galiția, sunt istoric, cultural și religios legate de Europa Centrală. Regiunea a fost anexată de URSS și introdusă în componența RSSU după al Doielea Război Mondial și, istoric, ea a fost baza numeroaselor mișcări politice naționaliste, anti-ruse : Armata Insurgentă Ucraineană, Organizația Naționaliștilor Ucraineni a lui Stepan Bandera, mai recent- Ucraina Noastră , cu liderul său Iushenko, și partidul extremist SVOBODA.  În opinia sa, regiunea urmează a fi cedată controlului strategic al Europei. Ucraina Centrală, urmează să fie un stat asociat Rusiei, iar Ucraina de Sud-Est- anexat de Rusia, de fapt, ca și Crimeea. Odată rezolvată problema ucraineană, Rusia și Germania urmează să restructureze întreaga zonă, pentru a crea două entități geopolitice care au sens : Imperiul Rus și Imperiul European.

impukr

A. Dughin, Bazele Geopoliticii vol.1,Bucuresti, Editura Eurasiatica.ro,2011,p.252

 Desigur, unele texte ale lui Dughin trebuie privite foarte critic și eliminate toate referințele la pseudo-științe și făcută abstracția de la componenta ideologică a textului. În cazul dat, Dughin prezintă un scenariu imaginar, în care Germania și Rusia ajung la o înțelegere de a alunga SUA din Europa și de a o reîmpărți în zone de interes strategic. Totuși, valoare științifică o are delimitarea unor regiuni geopolitice în Ucraina :Crimeea, Vest, Centru și Sud-Est. Vestul, multietnic, multiconfesional, anexat de la Polonia, România și Slovacia, într-adevăr gravitează spre Occident, votează partide de dreapta și de extremă dreaptă, e profund anti-rus și pro-european. Sud-Estul Ucrainei, sau, așa numita Novorossie, e ortodox, rușii etnici sunt o minoritate importantă,  rusa e limba principală de comunicare, iar, istoric, regiunea are contacte economice, culturale și umane profunde cu Rusia. Crimeea e dominată de etnici ruși, care se nu se identifică cu statul Ucraina. În Centru, omogenitartea etnică a regiunii e mai mare spe nord și scade spre sud, principalele etnii find ucrainenii și rușii. Din punct de vedere lingvistic, Centrul e divizat pe axa Est-Vest, punctul de reper fiind meridianul de la Kiev. De asemenea, Dughin are dreptate când afirmă că diversitatea regională a Ucrainei se datorează faptului că , anterior, teritoriul său era împărțit de două imperii : Habsburgic și Rus. Aceasta a creat situația când Vestul Ucrainei are legături culturale și economice cu Europa Centrală, unde anterior se situa Imperiul Habsburgic, iar restul Ucrainei gravitează spre Rusia.

ukra

 Teza lui despre necesitatea împărțirii Ucrainei are doza de adevăr doar dacă abordăm problematicile etnice, religioase, economice, militare, istorice ale spațiului ucrainean. Diviziunea Ucrainei Vest-Est e reflecția unui antagonism istoric între occident și Rusia în Europa de Est, iar, în cazul când problema ucraineană e rezolvată prin delimitarea unor noi sfere de influență, în care Europa și Rusia rămân mulțumite de rezultat,  acest antagonism poate dispărea, odată cu statul care antagoniza doi parteneri naturali. Totuși, dacă asumăm că unitatea de bază în sistemul internațional este statul, iar însăși sistemul are anumite reguli de conduită-drept internațional, ceea ce propune Dughin e un nou Pact Molotov-Ribbentrop, când, pe criterii geopolitice, a fost împărțită Polonia.Desigur, teza sa e un scenariu foarte improbabil, dat fiind distribuția de puteri între statele din sistemul internațional și valorile liberale promovate de elita politică europeană. Totuși, reducerea rolului SUA în lume și succesele punctuale ale noii drepte europene, anti-UE și anti-SUA, în perspectivă,  poate readuce pe masa de discuții necesitatea unui aranjament de securitate pan-european, care să excludă pe americani. În Regatul Unit, Danemarca și Franța, partidele de extremă dreaptă au luat peste 25%, în Austria 19%, iar în Ungaria, Finlanda și Olanda eu luat peste 13%.   Dughin speră la o „Revoluție conservatoare”, care, crede dânsul, va avea loc curând. În opinia sa, ea va aduce forțe anti-americane, pro-eurasiatice la conducerea statelor europene. Totuși, la moment, unicul concept funcțional introdus de Dughin este de Novorossia-Sud-Estul Ucrainei, care a intrat în discursul politic al liderilor din Kremlin.

Revanșa neorealismului

 Chiar la o primă vedere, observăm că și decidenții politici și analiștii ruși operează cu termeni din lexicul neorealiștilor. În occident, acești termeni sunt demodați, iar accentul e pus fie pe termeni inspirați din neoliberalism, fie instituțional fie internaționalist. Cauza acestei diferențe este faptul că Occidentul a reușit să construiască instituții internaționale funcționale și alianțe militare, care ar asigura pace și stabilitatea comună. Instituțiile create : UE și NATO au plasat țările într-un sistem care a favorizat cooperarea și stabilirea încrederii între actori, atât la nivel economic, cât și politico-militar. Aceste instituții au creat o „insulă de stabilitate” , spațiu unde dreptul internațional și drepturile omului sunt valori de bază  iar consecințele anarhiei sistemului internațional au fost diminuate considerabil. În contrast, Rusia nu a reușit să creeze un bloc economic sau politico-militar în complexul său de securitate, deci, el rămâne un spațiu unde structura anarhică a sistemului internațional se manifestă la maxim. Fără a fi parte din NATO sau UE, e clar că Rusia va privi extinderea lor ca o încercare de a atenta la securitatea rusă, pentru că, ea percepe întreg sistemul internațional ca spațiu cu o structură anarhică. Occidentul privește extinderea instituțiilor sale spre hotarele ruse altfel, prin prisma neoliberalismului, adică, cu convingerea că instituțiile internaționale vor contribui la cooperarea și întărirea încrederii între actori chiar și în domeniul securității militare. Percepțiile diferite creează neîncredere reciprocă între marii actori, iar soluția pentru depășirea ei, paradoxal sau nu, nu o poate da decât o tratare a problemei Ucrainei prin prisma realistă, adică, prin stabilirea locului său în securitatea europeană și stabilirea zonelor de influență între Occident și Rusia în Europa de Est. Scenariul „finlandizării”, propus de Kissinger și susținut de Brzezinski, doi din cei mai importanți reprezentanți ai realismului în relații internaționale, pornește de la ideea că Ucraina trebuie să fie o punte, nu un zid între Occident și Rusia. Scenariul presupune păstrarea neutralității Ucrainei, independența ei politică de a alege partenerii de cooperare, reîntoarcerea în componența sa a Crimeei, cu condiția unui statut special pentru regiune și lansarea unor politici de reconciliere a regiunilor.  În perspectivă, cooperarea avansată între Ucraina și UE ar stabiliza statul ucrainean, ar crea un sistem politic funcțional și un stat de drept. De asemenea, cooperarea ar reduce considerabil riscul destrămării Ucrainei, chiar dacă integrarea europeană a Kievului va depinde atât de Bruxelles ,cât și de Moscova. Aceasta ar crea un spațiu de stabilitate la hotarele UE, iar Ucraina va deveni un partener credibil și previzibil pentru Occident. Excluderea posibilității aderării Ucrainei la NATO, adică, menținerea zonei-tampon între NATO și Rusia, ar păstra status-quo în regiune, iar aceasta e ceea ce ar dori statul rus. Dacă privim exemplele istorice, Finlanda, care în Războiul Rece a fost neutră și a colaborat egal cu URSS și cu UE, a putut adera la Uniune doar în 1995, după sfârșitul Războiului Rece, aderarea la NATO nefiind pe agendă. Experiența acestei țări, care, neutră fiind, și-a menținut integritatea și independența politică, a reușit aderarea la UE și stabilirea unor relații stabile cu Rusia, demonstrează că această opțiune pentru Ucraina trebuie analizată.

 În concluzie, pentru Occident, Rusia e un vecin foarte incomod, care percepe sistemul internațional în aceeași modalitate în care l-a perceput și în secolul 19 și 20.Viitorul vecinătății apropiate a Rusiei, nu poate fi discutat fără participarea ei. Cât de convingător nu ar fi discursul Occidental despre faptul că extinderea NATO și UE nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, ea tot le va percepe ca pericole, pentru că, elita rusă nu are aceeași înțelegere a sistemului relațiilor internaționale pe care o au europenii și americanii. A discuta viitorul Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei fără a lua în calcul interesele ruse înseamnă a le expune unor pericole. În plus, din cauza diferenței de percepție a sistemului internațional, orice acțiune unilaterală a occidentului va fi perceput de ruși ca pericol, ceea ce va genera o problemă clasică a dilemei de securitate.

Autor: Serghei Velenciuc, absolvent al Facultății de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În prezent, masterand la Studii de Securitate – Analiza Informațiilor, din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București.  A fost stagiar la Ambasada Republicii Moldova în Belgia și  Ministerul Afacerilor Externe și  Integrării Europene al Republicii Moldova.  Bursier  Erasmus la Universitatea Liberă din Bruxelles , în prezent  voluntar în cadrul Fundației Universitare a Mării Negre și Inițiativa Tinerilor pentru Modernizarea României.