Procesul de statebuilding în regiunile separatiste ale Ucrainei: realități și provocări

De Serghei Velenciuc | FUMN | 17.01.2015

Conflictul din estul Ucrainei este un conflict post-sovietic care a generat două republici separatiste: „Republica Populară Donețk” și „Republica Populară Lugansk”. Deosebirea esențială a separatismului din Ucraina de alte separatisme din spațiul post-sovietic se referă la faptul că Donețkul și Luganskul nu au avut o istorie de statalitate, nu au fost republici unionale și nici nu au avut statut autonom în cadrul altor republici sovietice. E o deosebire esențială față de celelalte conflicte înghețate din CSI, deoarece, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabahul au avut statut autonom în cadrul republicilor unionale, adică, au avut instituții pe baza cărora separatiștii au încercat să construiască entități statale independente. Donețkul și Luganskul, spre deosebire de Crimeea, nu au avut statut autonom nici în Ucraina sovietică, nici în Ucraina independentă. Astfel, separatiștii din Donbass încearcă să construiască entități statale pe un teritoriu care niciodată nu a avut experiență de statalitate și nici autonomie administrativă.

Totodată, procesul de statebuilding în această regiune are loc într-un context în care nu există nici măcar un minim de elemente constitutive ale unui stat. Frontierele republicilor încă nu sunt clare din cauza conflictului care, deși e în faza sa rece, nu permite delimitarea strictă a teritoriilor controlate de separatiști de cele controlate de guvernul din Kiev. În rândul populației nu există un consens privind viitorul republicilor separatiste, de aici și multiplele proiecte: statul independent „Novorossia”, republici populare independente sau integrarea Donbassului în componența Federației Ruse. Instituțiile de conducere, cum ar fi guvernul, parlamentul, sistemul judiciar, sunt în faza lor embrionară, fiind create în baza unor constituții scrise în mai-iunie 2014. În mod eviedent, instituțiile republicilor separatiste Donețk și Lugansk nu sunt funcționale și nu pot stabili monopolul violenței pe teritoriul controlat. Mai mult, de cele mai multe ori, aceste instituții sunt actori secundari în regiune, cei principali fiind grupările paramilitare. Drept rezultat, puterea în regiune e dispersată între numeroși actori.

Republica Populară Donețk și Lugansk

Instituțiile celor două republici separatiste au fost constituite de la zero. La baza construcției lor nu au servit administrațiile publice regionale, care și-au pierdut legitimitatea în primele zile ale rebeliunii, deși, logica spune că, din cauza clivajului centru-periferie, anume centrele administrative ar trebui să conteste puterea centrului și să-i preia funcțiile. Cauza principală a acestui fenomen este că șefii regiunilor erau numiți direct de Președintele Ucrainei, deci, administrațiile locale păstrau fidelitatea față de Kiev. Ca rezultat, în faza inițială, separatiștii au mers pe calea distrugerii vechilor instituții de conducere ale centrului. Pentru a acoperi vidul de putere, nou-proclamatele republici și-au creat propriile instituții de conducere fără a apela la vreun model din trecut.

„Republica Populară Donețk” (RPD) și „Republica Populară Lugansk” (RPL) au fost constituite pe teritoriul fostelor regiuni administrative ale Ucrainei. Totodată, merită să menționăm faptul că separatiștii nu exercită un control deplin decât asupra unor  porțiuni de 1/3 din aceste regiuni, în schimb, aceștia controlează centrele lor administrative: Donețk și Lugansk. Cele două republici aproape că s-au sincronizat în ceea ce privește declararea propriei independențe – 12 mai 2014, în urma referendumurilor din cele două regiuni. Totodată, pe 24 mai 2014, cele două republici au semnat un tratat care creează confederația „Novorossia”, cu două republici confederale: RPD și RPL. Structurile confederale, sincer spus, nu funcționează, deși, conducerea republicilor și-a asumat angajamentul de a coordona legislația internă, pentru a ușura cooperarea în cadrul confederației. La negocierile de pace de la Minsk, reprezentanții structurilor confederale lipsesc, deci, confederația „Novorossia” e mai curând o ficțiune decât un adevăr. Confederația e imaginară, conducerea ei fiind realizată de Oleg Țarev și Pavel Gubarev, ambii politicieni fiind marginali și nu au o putere reală în regiune. Ei au jucat rol de mobilizare politica în faza inițială a conflictului, însă, treptat, toată conducerea politică a trecut în mâna militarilor.

harta

Harta teritoriilor controlate de separatiști

Sursa: inforesist.org

Ca regim politic, republicile proclamate par a fi republici prezidențiale, deși, sintagma președinte nu apare în constituții. Șefului statului e ales pe 5 ani prin vot direct, formează guvernul, conduce politica externă și e comandantul armatei. Liderul RPD e Alexandr Zaharcenko, comandant al batalionului „OPLOT”, care operează în Donețk, iar liderul RPL este Igor Plotnițkii, fostul comandant al batalionului „Zarea”, care operează în Lugansk. Ambele republici au și parlamente, așa-zisele „Soviete” sau „Consilii Populare”, cu câte 100 membri, dar și „Curți Constituționale”. Sunt două republici-copii, cu anumite particularități organizaționale, dar asemănătoare. În formarea acestor republici s-a implicat activ expertul politic rus Alexandr Borodai, care a fost și premierul  „Republicii Populare Donețk”. Anterior, au circulat informații cum că în 2002 acesta a fost numit vicedirector FSB, responsabil de politicile informaționale și proiectele speciale. În august 2014, acesta a părăsit conducerea republicii, întorcându-se la Moscova și afirmând că a venit la conducerea RPD ca și manager de criză, în contextul formării noilor state. De fapt, alături de echipa sa de consilieri, aceste republici au fost create pe un teritoriu cuprins de anarhie, aproape din nimic.

Totodată, deși instituțiile de conducere ale separatiștilor au o anumită structură instituțională, emit și implementează legi, colectează impozite și administrează proprietăți, au o anumită legitimitate populară, oferită prin vot, totuși, îi lipsește un element central: monopolul violenței legitime. Conform lui M. Weber, statul este entitatea care deține monopolul violenței legitime în limitele unui teritoriu dat. În cazul RPD și RPL, instaurarea acestui monopol va fi o adevărată provocare, căci, la momentul actual, teritoriul republicilor e controlat de grupări militare, unele din ele fiind în conflict nu doar cu trupele ucrainene, dar și cu alte grupări separatiste rivale. De fapt, adevărata putere în regiunile separatiste este deținută de militari, ceea ce a avut un impact asupra distribuției puterii și funcționalității republicilor nou-create.

borodaistrelk

Igor Strelkov și Alexandr Borodai, ofițeri ai serviciilor de securitate ale Rusiei, care au condus militar și politic „Republica Populară Donețk”

Imagine:  lifenews.ru

Grupările militare și puterea politică în Donbass

De obicei, într-un război de insurgență, persoana care deține leadershipul militar, adică comandantul armatei, are rol și de leader politic al rebeliunii. Desigur, în războaiele de secesiune din fosta URSS, funcțiile nu s-au suprapus întotdeauna, cauza fiind și implicarea directă a forțelor militare ruse, dar și a participării detașamentelor paramilitare ale cazacilor, de obicei greu de controlat de către puterea politică. Totuși, în Donbass, situația e cu mult mai complicată din cauza organizării rebelilor în miliții populare, unele din ele fiind relativ independente față de leadershipul politic al regiunii. Forțele militare separatiste s-au format ca fracțiuni armate, destul de independente politic, economic și militar față de structurile politice care se formau în Donețk și Lugansk. Grupările militare insurgente controlau linia frontului pe o anumită porțiune și se aprovizionau cu resurse de război de pe teritoriul pe care staționau. În faza inițială, munițiile și alimentele au fost sechestrate din cazarmele și sectoarele de poliție ale forțelor de ordine ucrainene ca, mai apoi, să fie create canale de aprovizionare din Rusia. Bunăoară, fostul ministru al apărării al autoproclamatei RPD, Igor Strelkov, a afirmat, într-un interviu, că unii comandanți regionali, odată ce și-au creat canale proprii de aprovizionare cu muniții, au început să se împotrivească ordinelor din centrul politic al republicii. Unele grupări militare au format și canale prin care primesc donații, recrutează voluntari și comunică cu publicul, fiind utilizate intens rețelele de socializare și internetul. Deci, fragmentarea leadershipului militar în republicile separatiste a condus și spre o fragmentare politică, deoarece, diferitele grupări militare nu întotdeauna se conformează deciziilor de la centru. Impactul politic al fragmentării militare ne poate oferi informații despre dinamica statebuildingului în republicile separatiste.

  1. Grupările militare din RPD- Milițiile populare din Donbass

Forțele militare ale separatiștilor, deși sunt de facto mai mult sau mai puțin independente, totuși, se regăsesc într-o mișcare mai mare „Milițiile Populare Donbass”. Cum înțelegem și din denumire, e un conglomerat de grupări militare, unele fiind de 200-300 de insurgenți, altele ajung la 5-6 mii. Din vara anului 2014, odată cu formarea instituțiilor autoproclamatei RPD, s-a început procesul „subordonării” acestor miliții față de conducerea centrală, pentru asigurarea centralizată a defensivei republicii. După epopeia din Sloviansk, Igor Strelkov, fost ofițer GRU, a preluat funcția de Ministru al Apărării al RPD și a demarat integrarea unor organizații paramilitare într-o armată unită. Marea problemă a fost și este că milițiile separatiste rămân a fi încă funcționale, iar numărul grupărilor importante se ridică la 4-5. Formal, ele se supun „Ministerului Apărării”, însă, își mențin statutul de „batalioane independente”, nu permit modificarea structurii lor și, în unele cazuri, refuză depunerea armelor. Zaharcenko a afirmat că unificarea acestor grupări într-o armată comună a fost realizată, totuși, continuarea conflictelor între aceste grupări ne demonstrează contrariul: ele rămân relativ independente în cadrul unui comandament comun. Crearea unei armate subordonate doar conducerii RPD a eșuat, fiind mobilizați doar 1000 oameni. Deși sunt aproape 10 grupări militare importante,  în mod direct, jocurile puterii în regiune sunt duse de: „OPLOT”, „VOSTOK”, „SPARTA”, „SOMALI” și Gruparea lui Bezler.

„OPLOT” e gruparea dominantă, fiind, de fapt, subordonată direct lui Alexandr Zaharcenko, șeful republicii, care a fost și rămâne comandant al batalionului. Gruparea s-a format pe baza clubului sportiv din Harkov, cu aceeași denumire, care, încă din 2010 a avut acțiuni sociale cu tentă pro-rusă. Când s-a declanșat Euromaidanul, „OPLOT”-ul s-a implicat activ de partea lui Ianukovici, participând la acțiunile violente contra protestatarilor. Când au început protestele violente din Donbass, reprezentanții „OPLOT”-ului din Donețk au ocupat clădiri ale administrației publice, ca, mai apoi, odată cu izbucnirea războiului, pe baza lui să fie format un batalion militar. Alegerea lui Zaharcenko, drept urmaș a lui Borodai, nu a fost întâmplătoare, căci, în decursul războiului, gruparea militară „OPLOT” a fost cea mai disciplinată, cea mai pregătită și cea mai numerosă din rândul separatiștilor. Numărul combatanților din „OPLOT” se ridică la 10 mii, aceștia controlând linia frontului la Vest de orașul Donețk. Șefii „OPLOT” au fost infliltrați în structurile de conducere ale republicii separatiste: Vladimir Kononov – Ministrul Apărării, Serghei Petrovski – Adjunct al Ministrului Apărării pe probleme de spionaj militar. Gradul de integrare al liderilor grupării în structurile puterii reprezintă un indicator al faptului că influența acestora asupra afacerilor politice din republica separatistă este enormă. Deși toți liderii „OPLOT”-ului fac parte, mai mult sau mai puțin, din structurile puterii, batalionul nu a fost integrat în structurile armatei RPD. Pentru moment, liderul „OPLOT”-ului e și liderul RPD, ceea ce nu e cazul unor altor grupări din Donețk și Lugansk. „OPLOT”-ul e la putere, ceea ce îi oferă acces la resurse și finanțe.

zahar

Alexandr Zaharcenko, liderul „Republicii Populare Donețk” și comandantul grupării „OPLOT”
Foto: politiks.ru

A doua mare grupare e „VOSTOK” (sau „Donbass”), în frunte cu Alexandr Hodakovskii. Dacă în faza inițială, „OPLOT” a avut ca membri foști sportivi, „VOSTOK” s-a constituit pe baza foștilor angajați ai detașamentelor de elită ai MAI – BERKUT, spețnaz-ului Serviciului Ucrainean de Securitate (SBU), foștilor militari în termen sau veterani ai războaielor din fosta URSS și Federația Rusă (Cecenia, Transnistria, Georgia). Tot în „VOSTOK” au luptat combatanți din Osetia de Sud și Abhazia. Totodată, acest batalion nu trebuie confundat cu un alt „VOSTOK”  care a făcut parte din Armata Federației Ruse în cadrul operațiunilor anti-teroriste din Cecenia. Confuzia a generat multe speculații privind combatanții lui Hodakovskii, căci au circulat zvonuri cum că mulți dintre aceștia ar fi etnici ceceni. Totuși, cei din urmă au propria grupare cu numele „Batalionul Morții” și nu au nimic comun cu gruparea ucraineană. Specificul batalionului „VOSTOK” ține de faptul că e format, în proporție maximă, din profesioniști, însuși Hodakovskii fiind fost membru al grupului „Alfa” din spețnaz-ului SBU. E a doua forță după număr – circa 1000 de combatanți, dar și după importanță. Relațiile între „VOSTOK” și „OPLOT” sunt destul de dificile, însă, martorii spun că cele două grupări „s-au înțeles” privind zonele de interes teritorial în Donețk. Ca și „OPLOT”, „VOSTOK” e suspectat de anumite practici mafiote, membrii săi fiind implicați în mai multe scandaluri ce țin de impunerea unei „taxe de protecție” oamenilor de afaceri din zona controlată. Aceast fapt a fost confirmat și de unul dintre liderii „OPLOT”-ului, Serghei Petrovski, șef al spionajului militar al RPD. Totuși, existența unui aranjament între conducerea RPD (adică a „OPLOT”-ului) și „VOSTOK” e confirmată indirect, prin faptul că Hodakovski a fost numit șeful Serviciului de Securitate. Totodată, dezarmarea „VOSTOK”-ului e un subiect mai sensibil, mai ales că Hodakovskii dorește crearea unei structuri anti-teroriste având drept bază batalionul său, adică, și-a propus păstrarea „VOSTOK”-ului în subordinea personală. „VOSTOK” este integrat în componența armatei RPD, însă, cum am mai menționat anterior, ca și în cazul „OPLOT”-ului, acesta are un membership formal. În final, merită de menționat că Hodakovskii are aspirații politice, însă, e dificil de apreciat dacă va avea succes, căci, se pare că e un aliat temporar a lui Zaharcenko, care dorește consolidarea propriei puteri în republică.

hodak

Alexandr Hodakovskii, comandantul grupării „VOSTOK”
foto: lenta.ru

Mai există și grupări militare mai mici, cum ar fi: „SPARTA”, Gruparea Bezler, „SOMALI”. De regulă, „SPARTA” și „SOMALI” se află în opoziție față de conducerea politică a RPD și nu participă la „împărțirea colacului” puterii de la centru. Gruparea Bezler e relativ independentă, însă șeful formațiunii militare, Igor Bezler, deși a jucat un rol esențial în protecția cauzei separatiștilor, e tratat de către conducerea RPD drept un marginal. Ca și celelalte grupări mari, „SPARTA”, „SOMALI” și Gruparea lui Bezler sunt suspectate de practici mafiote, ceea ce pare adevărat, dat fiind faptul că mărfurile așa-numitelor „convoaie umanitare” rusești ajung doar în mâinile „OPLOT”-ului și „VOSTOK”-ului. Aceste grupări nu au un rol politic bine determinat, iar faptul că s-au menținut în afara aranjamentelor de putere din instituțiile RPD va avea o consecință importantă asupra viitorului acestora. Cel mai probabil, fiind cele mai radicale mișcări, ele vor fi dezarmate, pentru instaurarea controlului absolut asupra Donețkului.

  1. „Oastea Novorossiei”- Lugansk

Fragmentarea forțelor separatiste din Lugansk este mai mare decât în Donețk, fapt recunoscut și de liderii republicii separatiste și de martorii oculari, în mare majoritate reporteri ruși și locali. Dacă în Donețk coordonarea între grupările armate a fost organizată, mai mult sau mai puțin, de Igor Strelkov și, ulterior, de Zaharcenko, în Lugansk acest proces așa și nu s-a definitivat. Drept urmare, liderul RPL, Igor Plotnițkii, fost comandant al batalionului „Zarea”, e contestat de toți liderii grupărilor militare din zonă. Nu în zadar, tot mai mult, Plotnițkii declară că e necesară „subordonarea” grupărilor independente unui centru comun, adică conducerii RPL. Liderii celor mai mari grupări: Pavel Dremov și Alexei Mozgovoi s-au grăbit să anunțe că nu vor depune armele și nu se vor subordona conducerii. Mozgovoi, la rândul său, a declarat că va lupta și cu ucrainenii și cu Plotnițkii, dacă ultimul va încerca să dizolve batalionul său. Totodată, unul din liderii militari ai regiunii, Pavel Bednev, cunoscut ca „Batman”, a fost lichidat de procuratura RPL, fiind acuzat de practici mafiote, tortură, escrocherie și instigare la nesupunere. Colegii săi de „breaslă” au anunțat că a fost vorba de un omor la comandă din rațiuni politice. Totuși, e clar că procesul reunificării controlului militar din Lugansk se află într-o fază incipientă, iar liderii grupărilor militare continuă să aibă mai multă putere decât conducerea politică a republicii. Se evidențiază 4 mari grupări militare, aproximativ egale ca putere, care vor trebui integrate pentru a asigura un minim de ordine regională.

Batalionul „Zarea” e garda personală a liderului regiunii, Plotnițkii. E un batalion care controlează granița cu Rusia, deci are acces aproape nelimitat la resursele militare și aprovizionarea continuă oferite de Federația Rusă. De asemenea, batalionul „Zarea” se află la conducerea RPL, iar fostul comandant este ales la funcția de șef al republicii secesioniste. Membrii batalionului sunt suspectați de practici mai puțin ortodoxe: trafic de prizonieri, escrocherie, contrabandă cu cărbune etc. Puterea lui Plotnițkii e contestată de toate grupările din Lugansk, care, fie au declarat că nu se vor supune ordinelor, fie că vor lupta deschis cu șeful RPL. Deci, deși e gruparea militară care deține pârghiile puterii, aceasta nu poate realiza un control deplin asupra RPL. Plotnițkii a reușit să reunească comandamentele separatiștilor, însă, până la supunerea tuturor grupărilor mai e mult timp.

plot

Igor Plotnițkii, liderul „Republicii Populare Lugansk” și fostul comandant al batalionului „Zarea”
Foto: ria.ru

Gruparea lui Alexandr Mozgovoi, numită „Prizrak” („Fantoma”- rom.), e a doua forță din regiune. E o grupare controversată: Mozgovoi e admirat de Strelkov pentru calitățile sale de comandant, și totuși, sunt cazuri când batalionul acestuia a luptat atât cu separatiștii, cât și cu forțele ucrainene. De fapt, Mozgovoi contestă conducerea din Lugansk, cauzele principale fiind două: semnarea acordurilor de la Minsk și încercarea conducerii RPL de a crea așa-numita „Armată a Novorossiei”. Ideologic, e unul din cei mai radicali comandanți, deoarece și-a propus continuarea războiului până la „eliberarea” întregului Sud-Est. Se declară împotriva existenței republicilor RPD și RPL și împotriva acordurilor de la Minsk. Ce ține de „Armata Novorossiei”, acesta a refuzat, în repetate rânduri, să se supună comandamentului de la Lugansk, deoarece consideră că instituția respectivă a fost constituită fără acordul comandanților celorlalte grupări. De fapt, Mozgovoi nu dorește să depună armele, căci, fiind în opoziție politică față de RPL, acesta riscă să rămână în afara jocurilor de putere din regiune.

Gruparea lui Dremov, batalionul „Leșii”, batalionul „Rusici” și batalionul „Batman” pot fi luate „la pachet”, căci, toate au caracteristici comune: practici mafiote, opoziție față de puterea politică din Lugansk, dorința de a continua războiul. Sunt grupări destul de ideologizate și, ca și gruparea lui Mozgovoi, au declarat că nu vor depune armele și nu vor conlucra cu Plotnițkii, pe care îl acuză de crearea unei „feude” pe teritoriul Lugaskului. Capacitatea lor de opoziție față de RPL e destul de mare, totuși, lichidarea fizică a lui Bednev, fostul comandant al „Batman”, și reacția mass-media din Federația Rusă a fost un semnal clar că Moscova îl va susține pe Plotnițkii. Deci, pe termen lung, puterea și influența acestor grupări militare se vor reduce, deși, dezarmarea lor va fi o provocare majoră pentru RPL.

În final, cea mai radicală grupare, ca și în oricare conflict armat din fostul spațiu sovietic, este gruparea voluntarilor cazaci, prezenți în regiune prin „Oastea Cazacilor de pe Don”, condusă de atamanul Kozițin. Cazacii întotdeauna s-au deosebit prin urmărirea propriei agende în conflict, deci, în diferite perioade, aceștia s-au aflat în conflict deschis atât cu „OPLOT”-ul din RPD, cât și cu  grupările militare din Lugansk. Ei nu se supun ordinelor politice și mențin fidelitatea doar față de ataman, comandantul cazacilor. Atamanul Kozițin, la rândul său, din punct de vedere ideologic, e cel mai radical lider din Donbass, nu recunoaște republicile separatiste și consideră ca e necesară anexarea acestora de către „Imperiul Rus”. Pe Putin, îl consideră Împărat. Nu e de mirare că atamanul Kozițin nu e iubit nici de separatiști, nici de Kremlin, care, se pare că nici nu-i mai permite întoarcerea în Donbass.

Armată, ideologie și putere

Astfel, atât în Lugansk, cât și în Donețk, putem observa câteva patternuri clare de statebuilding și distribuție a puterii. În primul rând, organizațiile militare joacă rol dominant în procesul creării unor entități statele pe teritoriul Donbass-ului, liderii lor fiind la conducerea politică a regiunii. Desigur, atât Zaharcenko, cât și Plotnițkii sunt liderii grupărilor dominante: sunt cele mai mari grupări, ca număr și putere; acestea controlează și gestionează resurse aduse prin „convoaiele umanitare” ale Rusiei; au relații cu miliardarul Ahmetov – cel care continuă să dețină afaceri pe teritoriul republicilor separatiste; și, spre deosebire de alte grupări, s-au infiltrat cu succes în mediul politic separatist. Toate aceste condiții le-au asigurat, într-un final, controlul asupra monopolului puterii politice din regiune. Totodată, puterea acestor grupări militare se bazează nu neapărat pe instituțiile pe care le conduc, și nici pe armatele RPD și RPL (care, fie nu există, fie reprezintă forțe minore), ci mai mult pe statutul de „grupări dominante”. Deci, o concluzie care derivă din acest fapt este că, atât timp cât monopolul violenței legitime nu va fi stabilit de o grupare militară sau de armata republicilor separatiste, puterea politică va aparține celui care va domina militar pe ceilalți.

Al doielea pattern este că grupările de ordin secund, concurează cu cele aflate la conducerea politică a regiunilor. Asistăm la două tipuri de evoluții ale relațiilor între grupări: integrarea și contestarea. Pe calea integrării grupărilor în structurile politice a mers conducerea RPD (adică conducerea „OPLOT”), care a oferit funcția de șef al Serviciului de Securitate grupării rivale: „VOSTOK”, scopul fiind stabilirea cât mai rapidă a monopolului violenței în regiune. La rândul său, Hodakovskii, șeful „VOSTOK”-ului, a mers spre cooperare și integrare în structurile RPD, pentru a perpetua existența „VOSTOK”-ului și pentru a-și menține controlul asupra acestuia. În Lugansk, din cauza faptului că grupările militare au, mai mult sau mai puțin, aceleași capacități, opțiunea „cooperare” nu a fost aleasă de nimeni. Drept rezultat se preconizează, ca în viitorul apropiat, liderul RPL să fie nevoit să „dezarmeze” cu forța grupările militare din regiune, pentru a stabili un control al instituțiilor RPL asupra tuturor teritoriilor Lugaskului. Astfel, procesul de statebuilding în Donețk va fi mai rapid, iar Luganskul va avea mai multe dificultăți, care pot erupe într-un conflict intern între separatiști.

Al treielea pattern este faptul că grupările militare care nu s-au implicat în afacerile politice ale regiunii, vor deveni marginale, vor duce lipsă de resurse și combatanți, și, cel mai probabil, vor dispărea ca actori regionali. Cu cât mai curând se va instaura pacea, cu atât mai curând acestea se vor dezintegra. Totodată, fiind conștiente că pacea va aduce dispariția acestora, grupările sunt direct interesate în continuarea războiului și perpetuarea incertitudinii de pe front. Nu în zadar, anume aceste grupări încalcă cel mai des acordul de încetare a focului. Continuarea conflictului, care nu permite dezarmarea acestora, menține rostul existenței acestora și nu permite grupărilor militare dominante dezarmarea „celor mici”.

Al patrulea pattern este ideologia, care, în absența unei narațiuni istorice care ar justifica existența republicilor, joacă rolul său în dezvoltarea instituțională a regiunii. La conducerea republicilor separatiste se află actori moderați, care doresc continuarea procesului de construcție a statelor și popoarelor RPD și RPL, pledează pentru negocieri deschise cu Kievul, sunt interesate în reinstaurarea păcii și care nu mai doresc aplicarea scenariului din Crimeea pentru Donbass. Această ideologie e contestată de actorii marginali, care, în majoritatea cazurilor, continuă promovarea ideiei menținerii stării de război până la crearea „Novorossiei” și alipirea acesteia de Rusia (Imperiul Rus).

În final, momentan, din punct de vedere politic, Luganskul și Donețkul arată fix așa cum au arătat statele medievale europene: centrul politic slab, periferii puternice, militarizate. Loialitățile și alianțele, în interiorul republicilor, sunt create în dependență de interesele grupărilor militare. Totodată, se observă că centrul politic al republicilor începe procesul instaurării monopolului violenței legitime, adică, începe să ceară dezarmarea grupărilor militare, pentru a forma o armată republicană. În Donețk, acest proces e mai avansat, iar în Lugansk acesta de-abia începe.

Concluzii

Procesul de statebuilding în Donbass a început de la „zero”, adică, doar pe baza teritoriului, nu pe baza unor entități administrativ-teritoriale sau a unor entități autonome anterioare, sau chiar a unui popor. Scopul acestui proces e constituirea unor adevărate republici separatiste, cu conducere militară și politică unică, care vor avea legitimitate să negocieze cu Kievul condițiile de restabilire a păcii în zonă. În prezent, însă, regiunea e fragmentată de numeroasele fracțiuni militare concurente, iar stabilirea monopolului violenței va fi marea provocare pentru instituțiile create de separatiști. Experiența formării statului modern în Europa spune că centralizarea militară și politică a statului se poate face doar prin conflict. Deci, după „înghețarea” totală a conflictului cu Kievul, e posibil să asistăm la procesul de „dezarmare” a unor grupări militare din regiune, proces care va duce la noi ciocniri armate, căci nimeni nu va depune armele benevol. Așadar, regiunea riscă să rămână instabilă încă o perioadă foarte lungă de timp. În final, în afara problemei monopolizării violenței legitime, separatiștii mai au de lucrat asupra monedei naționale a republicilor, problemei proprietăților și reconstrucției, care, pe termen lung, vor afecta legitimitatea și funcționarea republicilor separatiste. E cert că, odată cu sfârșitul războiului, problemele în regiune de-abia vor începe.

Sergiu-VelenciucSerghei Velenciuc este absolvent al Facultății de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În prezent, masterand la Studii de Securitate – Analiza Informațiilor, din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București. A fost stagiar la Ambasada Republicii Moldova în Belgia și  Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova. Bursier Erasmus la Universitatea Liberă din Bruxelles, în prezent intern în cadrul Fundației Universitare a Mării Negre și Inițiativa Tinerilor pentru Modernizarea României.