Nu indraznim pentru ca nu credem in noi si nu facem nimic pentru ca nu indraznim nimic!

Petrișor Peiu | Ziare.com | 15.12.2016

Practic, toata situatia din regiune ne indeamna sa ne luam in serios rolul de lider regional, o pozitie neasumata dupa ce noi am parasit-o de multe decenii.

Rand pe rand, Grecia si Ungaria au suferit esecuri in a-si asuma acest loc. Grecia a incercat sa se insinueze prin banci si telecomunicatii in toata zona balcanica si apoi sa isi expandeze influenta politica, dar a esuat invinsa de fragilitatea propriei economii.

Ungaria, la randul sau, a incercat sa profite politic si cultural de statutul de favorit al lumii occidentale datorita comportamentului de elev model avut in anii ’90 si inceputul anilor 2000; numai ca discrepanta intre dorinta si putere, precum si derapajele prea aspre, au facut ca Ungaria sa intre in coliziune cu liderii lumii vestice si si-a pierdut astfel atractivitatea pentru o regiune care, desi cu prudenta, tanjeste totusi catre Occident.

Primul dosar pe care Romania il joaca cu timiditate si nesiguranta de sine este cel al Republicii Moldova: din teama de a nu trezi suspiciuni la Berlin si Moscova privind o agenda unionista ascunsa, Bucurestiul prefera sa joace „la meci nul”, adica „sa nu fie mai rau”.

Ne aparam tenace de orice initiativa care ne-ar implica in statul vecin, acordam ajutoare nerambursabile sau credite unei entitati nefinantabile si, in mod previzibil, nu avem niciun rezultat: cetatenii de dincolo de Prut nu gasesc o alternativa in Romania decat individual (sa-si ia cetatenie si sa emigreze in/prin Romania).

Pentru a avea un cosmar desavarsit, protejatii Bucurestiului de la Chisinau s-au vazut umiliti in alegeri de anti-romanul explicit Igor Dodon.

Dar parca nimic nu este mai relevant pentru lipsa de implicare in dosarul Republicii Moldova decat lipsa oricarei expertize romanesti privind Transnistria: nu avem contacte acolo, nu merge nimeni acolo (diplomatii nostri sunt singurii din UE care nu au voie de acasa sa mearga acolo!), nu vorbim despre acel loc de parca nici n-ar exista, nu intelegem nimic din ce se intampla la Tiraspol sau la Chisinau in legatura cu Tiraspolul. Mai hazliu este ca toti partenerii nostri occidentali asteapta de la noi o cunoastere desavarsita a situatiei de peste Nistru!

Al doilea dosar pe care il joaca Bucurestiul cu stangacie este spatiul Balcanilor de Vest, unde am conservat o atitudine autista privind

recunoasterea noului stat Kosovo, in pofida relatiilor bune pe care le avem cu albanezii (colegi si parteneri in NATO, fara sensibilitati reciproce cu noi) si a relatiilor cel putin echivoce cu Federatia Rusa pe care le are Serbia. Dar daca tot o tinem gaia-matu cu nerecunoasterea Kosovo, de ce nu devenim mai prezenti si mai influenti la Belgrad?

Al treilea dosar tratat cu superficialitate este Bulgaria: tara de peste Dunare are o legatura foarte puternica cu Romania. Pe langa faptul ca Romania este a cincea piata ca marime pentru exporturile bulgaresti si a patra sursa de importuri, persista la Sofia ideea ca Romania este referinta pe care Bulgaria trebuie sa o aiba in tratarea celei mai grave boli de care sufera: coruptia endemica.

Este chiar surprinzator cat de usor am epuizat in spatiul public de la Bucuresti tema alegerilor prezidentiale de la Sofia conchizand doct ca proaspat alesul presedinte Rumen Radev este pionul Rusiei in zona si repede-repede am colorat harta Bulgariei in rosu aprins.

Nu a citit nimeni oare ca Radev este absolvent in 2003 al Air War College la Universitatea Aerului Maxwell din Montgomery, Alabama, unitate majora a Air Education and Training Command (AETC), care este centrul Fortelor Aeriene americane pentru educatie militara profesionala comuna (Joint Professional Military Education – PME) adica centrul de educatie militara pentru partenerii militari americani?

Nu a citit nimeni oare ca Radev a vorbit insistent despre modelul Romania in campanie si ca a promis ca prima sa vizita va fi la Bucuresti pentru a prelua modelul DNA? Nu a citit nimeni oare ca Radev a fost votat si cu sprijinul etnicilor turci (7% din voturi, reprezentati de catre Miscarea pentru Drepturi si Libertati) precum si de ultra-nationalistii lui Krasimir Karakachanov (15% din voturi in primul tur)?

Nu a citit nimeni oare ca, de fapt, Radev este considerat pro-rus pentru ca a cerut anularea aranjamentului de la Dublin privind repartitia migrantilor? Nu intelege nimeni la Bucuresti ca, de fapt, Radev este la fel de anti-rus sau pro-rus ca si Boiko Borisov (ambii generali maiori, Radev de armata si Borisov de politie) si ca, de fapt, bulgarii isi doresc sa aiba parte de putin Orban la ei acasa: sa fie si cu NATO, dar sa faca proiecte si cu Rusia, sa fie si cu valorile UE, dar si ultra-ortodocsi si ultra-nationalisti?

Dar dosarul in care Bucurestiul dovedeste cea mai frapanta stangacie in plan regional este si cel mai dificil, Ungaria. Aici trebuie mentionata atitudinea apatica, resemnata, pe care oficialii nostri o au fata de regimul Orban, amintit public doar prin aluzii sau paleative.

De curand, un oficial important de la Budapesta a avut insolenta sa critice campania anticoruptie din doua judete transilvanene, spunand de-a dreptul ca aceasta are obiective de intimidare etnica. Nimeni de la Bucuresti nu i-a raspuns taios si nimeni nu a prezentat o istorie a penibilelor imperii ale coruptiei din Harghita si Covasna; poate ca nimeni la Bucuresti nu poate justifica faptul ca Hrebenciucul maghiar, legendarul jefuitor de paduri Attila Defrisatorul, este singurul mare corupt de notorietate publica nederanjat inca!

Durerea noastra maghiara e, de fapt, nucleara

Subiectul cel mai dificil de abordat in relatiile romano-maghiare (daca exista asa ceva) este insa centrala nucleara de la Paks. Romania a pierdut prilejul de doua ori de a impiedica Ungaria sa comita aceasta monstruozitate atomico-financiara: atat in cadrul dezbaterilor publice (organizate de catre Ministerul Mediului pe furis in septembrie 2015 la Timisoara si Oradea si in semi-clandestinitate web in august 2016-luna de concedii), cat si in cadrul dezbaterilor cauzate de procedura de infringement, inchisa pe 17 noiembrie 2016 privind achizitia fara licitatie a combustibilului nuclear din sursa unica Rossatom (ungurii au motivat asta prin faptul ca numai asa pot mentine centrala in proprietatea statului!!!).

Am mai avea o sansa in cursul discutiilor despre infringement-ul cauzat de modul de finantare anticoncurential al contributiei maghiare de 2,5 miliarde de euro, dar nu ne punem mari sperante in mutenia Bucurestiului.

Sa spunem totusi ca, langa Romania, Ungaria va construi o noua centrala ruseasca cu doua reactoare VVER 1200 de 1114 MW (reactorul 5, planuit a fi inceput in 2018) respectiv de 1200 MW (reactorul 6, care va incepe in 2025), in valoare de 12,5 miliarde de euro, contractul fiind acordat catre Atomenergoproekt (NIAEP-ASE) Compania Energetica Nizhny Novgorod.

Sa mai spunem ca centrala va fi finantata printr-un imprumut rusesc de 10 miliarde de euro (care practic va face din Ungaria datornica in primul rand Rusiei) si va amplifica nesiguranta data de o tehnologie nesigura si neverificata inca in practica.

Este greu de inteles de ce ne-a inspaimantat posibilitatea ca rusii sa construiasca o centrala la Belen, in Bulgaria, dar nu ne inspaimanta ca vor sa faca una de doua ori mai mare in Ungaria, la Paks.

Nu ne-a pasat sa dominam economic regiunea

In final, dar nu aceasta este neaparat ordinea importantei lucrurilor, trebuie mentionat faptul ca Romania nu a avut niciun fel de strategie pentru a-si manifesta puterea sau/si interesul economic in regiune.

Desi a doua economie ca marime din regiune, tara noastra nu detine nicio firma din primele 15 companii din top CEE (Central and East Europe), prima clasare „romaneasca” fiind Automobile Dacia pe locul 16 (4 miliarde de euro – cifra de afaceri) ; spre comparatie, prima in top este firma poloneza PKN Orlen (26 miliarde de euro – cifra de afaceri), a doua este MOL Ungaria (17 miliarde de euro – cifra de afaceri), iar a treia firma ceheasca Skoda (9 miliarde de euro – cifra de afaceri).

De mentionat ca atat PKN Orlen, cat si Mol au actionariat majoritar polonez, respectiv maghiar. In acelasi top CEE 500, Polonia are 176 companii, Ungaria are 73, Cehia 65 si Romania abia 59 de companii.

Neavand firme puternice, este evident ca nu detinem nici suficiente parghii pentru a dezvolta o politica de expansiune economica la nivel regional; principala motivatie o reprezinta faptul ca firmele mari romanesti au actionariat strain, ele sunt fie investitii locale ale unor multinationale, fie companii mari privatizate.

Nu s-a urmarit deloc un echilibru fata de capitalul romanesc, care putea fi atras, daca nu altfel, macar prin listarea la bursa a unor pachete de actiuni privatizate cam fara un plan sau fara o protectie a interesului public.

MOL versus PETROM

Consecinta este reprezentata de lipsa de mijloace adecvate pentru a face politica regionala. Daca MOL este atat de prezenta in regiune, inclusiv in Romania, Petrom detine o cota modesta de piata in Republica Moldova si una ilar de mica pe la alti vecini.

Cele doua companii pot ilustra ce inseamna sa fii jucator regional (MOL) vs. jucator la „evitarea retrogradarii” (PETROM). In 2004 ambele grupuri aveau cam cate 450 de benzinarii, astazi MOL are 2.000, iar PETROM sub 600; MOL are rafinarii in 3 tari, iar PETROM mai detine o singura rafinarie; MOL are core-business pe petrochimie, iar PETROM a aruncat la gunoi toata petrochimia (a treia ca marime din Europa!).

MOL vrea sa investeasca 2 miliarde de dolari, iar PETROM nu „investeste” decat in persoane pe care sa le plaseze in Guvernul Romaniei, daca se poate macar la ministerele Economiei si/sau Energiei.

PETROM este astazi de 3 ori mai putin valoroasa ca MOL (desi au plecat de la aceeasi dimensiune), este mai putin valoroasa decat in 2004, desi pretul petrolului este cu peste 50% mai mare astazi.

Toate aceste date vin sa consolideze imaginea de stat cu ambitii mediocre pe care o proiecteaza clasa politica de la noi: ne plangem ca nu putem, am ajuns sa ne exacerbam singuri propriile neputinte, nu indraznim pentru ca nu credem in noi si nu facem nimic pentru ca nu indraznim nimic.

Aceasta spirala a modestiei trebuie sa fie rupta cumva pentru a ne putea recastiga un loc demult pierdut in concertul european; nu vom putea avea dezvoltare si reducerea diferentelor fata de Occident decat incercand sa „iesim” mai mult in lume, decat exportand mai mult, atat bunuri si servicii, cat si influenta politica si culturala.

A nu face asta inseamna sa nu intelegem statutul dimensiunii noastre. Nu poti, in lumea de astazi, sa fii cat China, dar sa te comporti ca Luxemburg.

Istoria se intampla, de altminteri, chiar sub ochii nostri, iar deciziile pe care nu le luam noi vor fi luate de altii, dar cu semn schimbat si vor stabili granitele de putere si de influenta pe termen indelungat.

Si pentru ca natura nu accepta vidul, in locul lasat liber de catre timiditatea Romaniei sau neputinta Greciei si Ungariei incearca sa se insinueze Polonia, agitand temele flancului estic al NATO si pe cea a solidaritatii tarilor estice din UE in fata dictatului centrului dur al Uniunii.

Trebuie sa intelegem ca parteneriatul nu inseamna numai sa fii secund, copilot; uneori trebuie sa mai tii si volanul, mai ales pe drumurile pe care le cunosti mai bine.