Dan Dungaciu: Marea Neagră se amână. Summitul NATO şi consecinţele lui în 10 puncte

Dan Dungaciu | Adevărul.ro | 12.07.2016

Pentru România, dincolo de reproşuri sau efuziuni, mizele şi concluziile recentului încheiat Summit NATO nu pot fi descifrate până la capăt. Pentru a concretiza sau fructifica unele dintre câştigurile potenţiale de la Varşovia, sarcina Bucureştiului va fi, de acum înainte, chiar mai complicată. Şi trebuie să se împlinească într-o politică răsăriteană a României, cu adevărat realistă, consecventă şi fără pudibonderii inutile.

1. NATO – liantul esenţial al lumii occidentale. NATO este solid, coerent şi principala substanţă care ţine lumea euroatlantică împreună. Brexitul nu l-a afectat, iar Acordul cu UE este doar una dintre expresiile acestei conexiuni vitale. Incontestabil, rămâne cea mai puternică garanţie de securitate pe care un stat o poate avea în ziua de azi.

Aceasta este concluzia de fond după Summitul din Varşovia. Ameninţările sunt însă masive şi, probabil, fără precedent (Rusia, Siria şi Orientul Mijlociu, talibanii în Afganistan, terorismul jihadist), plus ameninţările hibride, mult mai concrete în spaţiul european decât cele militare.

De aici şi Declaraţia comună NATO-UE, care vine să exprime această ideea şi care vizează agresiunile de tip hibrid, atacurile cibernetice şi chestiunea migranţilor. Din acest punct de vedere e un succes incontestabil, inclusiv pentru România.

2. Echilibru la nivelul flancului estic? Explicit, nu doar tacit, una dintre mizele Summitului a fost echilibrul între cele două capete ale flancului estic, respectiv Nordul (Polonia şi statele baltice) şi Sudul (regiunea Mării Negre).

N-a fost să fie până la capăt. Marea Neagră e deocamdată potenţialitate, nu fructificare până la capăt, iar prezenţa militară terestră la cele două capete are o simbolistică diferită. A se vedea şi diferenţele de nuanţă – şi nu doar – între articolele 40 şi 41 din Declaraţia finală. Iar la nivel de imagine publică, „flancul estic” rămâne încă asociat abundent (doar) cu cele patru state din nordul său. Bucureştiul mai are de lucrat acest capitol.

3. Cantitatea care se (poate) transforma în calitate. Polonia şi statele baltice beneficiază de prezenţa pe teren a unor batalioane girate de SUA, Germania, Canada şi Marea Britanie („state cadru”). Simbolistică puternică, profundă şi, la nivel de „descurajare”/„încurajare”, consistentă.

Pe teritoriul României va fi o brigadă multinaţională (bulgarii şi polonezii se vor alătura), al cărui girant („stat cadru) va fi… România. Sigur, la o primă privire, simbolistica e diferită şi dezavantajoasă: una e să fie şef de proiect America, Germania, Canada sau Marea Britanie, alta e să fie România. La o a doua privire, lucrurile sunt mai nuanţate.

„Cantitatea” mai mare alocată României se poate transforma în „calitatea” concurentă batalioanelor din Nord, mai cu seamă dacă vor fi cooptaţi soldaţi din statele „vechii Europe”, a SUA sau a Canadei. Simbolic ar fi important. În al doilea rând, prezenţa masivă a soldaţilor români în această brigadă multinaţională (două batalioane) sugerează că antrenamentul sau expunerea internaţională vor fi beneficii concrete pentru armata română şi capacităţile de apărare ale României. E de urmărit.

4. Uite flota, nu e flota… Deşi prezentă în câteva articole (uneori alături de Marea Baltică), Marea Neagră rămâne marele absent al Summitului de la Varşovia. „Options for a strengthened NATO air and maritime presence will be assessed” – zice Comunicatul final.

Partea plină e că s-a sugerat importanţa Mării Negre şi nevoia operaţionalizării acesteia, partea goală e că Declaraţia nu a cuprins afirmaţiile tranşante, clare şi fără echivoc legate de Marea Neagă, unele sugerate anterior de însuşi Secretarul general al NATO. Nu e motiv de abandon. Sigur, pripeala iniţială şi jocul fără plasă al oficialilor români legat de flotă (inclusiv prezenţa acesteia pe site-ul oficial al guvernului României!) trebuie abandonate din repertoriul stilului diplomatic.

Nu ne rămâne decât să sperăm că la ministerialele care vor urma şi la Summitul de la Bruxelles din 2017, Marea Neagră va căpăta altă valenţă strategică, iar România şi regiunea altă poziţionare pe acest dosar. Va fi marele test diplomatic al Bucureştiului din toate punctele de vedere, inclusiv al punctajelor finale pe Summitul de la Varşovia.

20160709_160709-nac-summit5. Summitul a fost despre descurajare… Unitatea Alianţei împotriva agresiunilor Moscovei şi, mai ales, tonul aspru şi fără înflorituri ale articolelor din Comunicatul final referitoare la Federaţia Rusă au fost chiar surprinzătoare. Inclusiv pentru Moscova, care a reacţionat, după Summit, mai degrabă la aceste texte decât la măsurile militare concrete luate de Alianţă.

Îndrăznim să spunem că principalul element de descurajare nu a constat în măsurile militare – fireşte, importante şi de salutat, mai ales planurile de contingenţă pentru România şi Bulgaria -, cât în unanimitatea şi severitatea Comunicatului final faţă de Rusia. Se pot citi acolo lucruri pe care Moscova nu e obişnuită să le audă când discută cu omologii europeni. A fost surprinzător, dar răcoritor.

6. …dar şi despre dialog cu Rusia. Probabil că explicaţia pentru estomparea Mării Negre din peisajul Comunicatului final trebuie căutată în cea de-a două dimensiune a Summitului asumată explicit de liderii Alianţei: cea a „dialogului”.

Căci adepţii „dialogului” cu Rusia şi a atenuării provocărilor de la Marea Neagră rămân prezenţe semnificative. Preşedintele Franţei, Francois Hollande (Parisul are o implicare majoră în negocierile privind dosarul ucrainean!) a stârnit rumori cu declaraţia sa de la debutul Summitului legată de Rusia – „Rusia este un partener”.

Iar statul cu cea mai mare pondere politică în UE a îndemnat explicit la reţinere în faţa Rusiei prin vocea Ministrului de Externe Steinmeier, dar nu numai. Iar ministrul este personalitatea politică cu cea mai mare încredere (75%) în Germania, o ţară în care 2/3 susţin această poziţie faţă de Rusia şi doar 9% susţineau măsurile preconizate pentru statele baltice. E o realitate pe care nu o putem nici ignora nici… schimba.

7. Când sultanii îşi cer scuze… Bucureştiul va trebui să privească regiunea cu mai mult realism de aici înainte. Replierile unor actori importanţi la Marea Neagră (scuzele Turciei şi reluarea dialogului cu Rusia) sau apariţia unor formate trilaterale de tip Israel-Turcia-Rusia sunt semnale despre volatilitatea diplomatică a regiunii.

Dincolo de declaraţiile de tipul celor pe care le-am menţionat anterior. Jenantul „episod Bulgaria” este doar vârful de aisberg al unor evoluţii în care contururile nu sunt niciodată limpezi, unde predomină griurile, nu albul şi negrul. De unde şi ideea că înainte de a „tăia” un plan sau o declaraţie trebuie să măsori de câteva ori. Cel mai cert lucru în regiunea Mării Negre este că nimic nu e cert.

8. Principiul vaselor comunicante. O idee care trebuie să prezideze iniţiativa strategico-diplomatică a României este că există o paletă întreagă de agende şi dosare neîncheiate inclusiv la nivel NATO. Iar percepţiile ameninţărilor sunt diferite.

Un singur exemplu: dacă salutăm – şi bine facem – o serie de acorduri şi înţelegeri obţinute între actori importanţă pe dosarul presant al Orientului Mijlociu (Siria, ISIS, terorism) trebuie să fim conştienţi că efectele acestor înţelegeri cu scopul de a opri inclusiv migraţia din regiune pot fi resimţite acut în regiunea noastră în forme perverse.

Rusia nu face distincţie între flancul estic al NATO şi flancul sudic, de la început a legat, de pildă, dosarul ucrainean de dosarul sirian, chiar dacă nu a spus-o explicit. Prin urmare, dacă un ochi râde când priveşte succese diplomatice şi dialog în Sud, celălalt se poate întrista până la lacrimi când vine vorba despre modul cum vor fi gestionate, de pildă, negocierile privind Minsk 2 sau dosarul transnistrean (surprinzător şi inexplicabil resuscitat). Principiul vaselor comunicante pe dimensiunile de securitate Est şi Sud e o realitate.

9. Nu există decât ceea ce se negociează. Scăderea atenţiei pe regiunea noastră – dacă aşa ar trebui să interpretăm „amânarea” Mării Negre – nu înseamnă neapărat stagnare şi încremenirea dosarelor. Dimpotrivă. Poate însemna o accelerare discretă, dar fermă, a unor dosare care să intre în faza de ireversibilitatea înainte ca schimbări politice majore să se petreacă (alegerile din SUA, Germania sau Franţa).

Ucraina este cel mai semnificativ studiu de caz: presiunile pentru o „rezolvare” a Donbasului prin acceptarea de către Kiev a „soluţiei politice” (a se citi alegeri în regiunea separatistă şi modificări constituţionale aferente) nu contenesc. Iar presiunile – suspect de sincronizate – pentru anumite compromisuri ale unui Chişinău mai slab (a se citi şantajabil) ca oricând în ultimii 20 de ani sunt iarăşi o realitate.

Vorbim nu doar despre regiunea extinsă a Mării Negre, ci despre vecinătatea imediată a României. Despre frontiera estică a României, adică, a UE şi a NATO. De aici responsabilităţi incomparabil mai sporite pe care ar trebui să şi le asume Bucureştiul în perspectiva reluării asaltului diplomatico-strategic pe Marea Neagră.

627x0

10. Punctul final – un Oestpolitk românesc. Nu îţi poţi alege terenul pe care să joci. Poţi să alegi să ieşi din teren şi să nu mai participi, dar nu poţi să joci alături şi să pretinzi că eşti pe teren. Despre aşa e vorba în politica externă şi de securitate şi de asta va fi vorba şi de aici înainte. E vorba de adecvare la realitate. Care arată aşa cum arată, indiferent că ne place sau nu.

Ce putem schimba, cât putem schimba, e o chestiune de realism, bine cumpănit şi bine acordat. Un lucru e cert: dacă România va rămâne estul Vestului (adică frontieră UE şi NATO) pentru o perioadă însemnată de timp, un Oestpolitik al României trebuie să existe obligatori.

Aşezată în UE şi NATO, având centura de siguranţă a unui parteneriat strategic cu SUA, România trebuie să îşi asume aşa ceva. Dacă ne-a învăţat ceva Summitul de la Varşovia, asta este. Un Oestpolitik românesc se poate naşte tocmai ca o nevoie resimţită acut inclusiv pentru a valorifica potenţialităţile pe care ultima reuniune NATO le-a oferit/sugerat României.