Cum se va schimba economia României după „îngheațarea” conflictului din sud-estul Ucrainei

Petrișor Peiu | Raport FUMN | 06.10.2014

Este clar pentru toată lumea că , exceptând un eveniment major care să modifice status-quo-ul , situația din Ucraina se îndreaptă către statutul de „conflict înghețat” în care părțile își vor menține actuala configurație teritorială de tip transnistrean.

.

Principalele consecințe politico-militare ale acestui fapt vor fi:

  1. O nouă poziție de echilibru între lumea democrațiilor liberale și Federația Rusă, care se va baza primordial pe o „descurajare reciprocă” în zona Mării Negre;
  2. Creșterea semnificației geopolitice și economice a regiunii Mării Negre pentru principalele organizații ale lumii democrațiilor liberale, Uniunea Europeană și NATO.

Această nouă lume va avea și alte coordonate economice care fac obiectul prezentului eseu.

Mai trebuie să remarcăm și faptul că status-quo-ul actual din zona Mării Negre va rezista cel puțin în timpul actualului președinte rus Vladimir Putin și pe durata următorului mandat care va fi, cu probabilitate mare, tot al dlui. Putin. Acest aspect conduce la evidența unui nou echilibru pe o perioadă de până la 10 ani, care trebuie modelat și înțeles.

Primul pilon al noii realități politico-militare și strategice este ambiguitatea care planează asupra zonei economice exclusive la Marea Neagră, ambiguitate rezultată din anexarea Republicii autonome Crimeea de către Federația Rusă; practic,  rezultatul arbitrajului dintre România și Ucraina se poate oricând pune în discuție (în primul rând în realitatea de pe teren și numai ipotetic în plan diplomatic) de către Federația Rusă (deținatoarea de facto a peninsulei Crimeea) iar prezența probabilă a flotei militare ruse va amplifica nesiguranța zonei.

 Deoarece NATO va avea nevoie de timp (probabil 1-2 ani) pentru a-și acomoda strategia și prezența la Marea Neagră unei prezențe militare ruse sporite vom asista la imposibilitatea practică de exploatare integrală a resurselor de hidrocarburi aparținând României în perimetrul respectiv.

Al doilea pilon al noii realități va fi nesiguranța aprovizionării pietei românești cu gaze naturale de import din Federația Rusă; este foarte probabil ca , în contextul unui echilibru tensionat între NATO și Rusia, Gazprom să supra-încarce semnificația politică a exportului de gaze și să genereze sincope sau chiar întreruperi ale furnizării gazelor către țările asociate primului cerc de apropiere de interesele americane în zona (Polonia, România, țările baltice).gazprom

Ni se spune de la tribuna politică că România nu depinde în mod esențial de gazele rusești de import și că nu ar exista un pericol de stopare a aprovizionării cu acesta, deoarece avem un statut privilegiat de producator de gaze naturale și, ca urmare, o dependență redusă de gazele rusești. Dar care este realitatea?

Deținerea unor rezerve cunoscute/certificate, posibilitatea de a exploata perimetre explorate sau cunoașterea probabilă a unor noi zăcăminte nu însemnă certitudini, ci posibilități; toate aceste rezerve ne sunt utile numai în masura în care le vom exploata vreodată, ceea ce presupune timp, bani, concentrare și mai ales parteneriate cu companii care dețin tehnologiile de exploatare.

Viitorul luminos de poimâine nu ne poate rezolva problemele de astăzi; astăzi avem o presiune legată de insuficiența controlului pe termen scurt (1-2 ani).

Potrivit unui studiu BP (British Petroleum- cea mai mare companie de profil din lume, incluzând BP-US), rezervele de gaze naturale ale României sunt de cinci ori mai mici decât în urmă cu 20 de ani, iar cele de petrol s-au înjumătăţit, ceea ce desenează un întreg context energetic pentru România.

tabel titei raportTab. Estimarea rezervelor naţionale de ţiţei şi gaze naturale în România până în anul 2020 – Agenţia Naţională de Resurse Minerale (ANRM).

Rezervele de gaze naturale ale României au scăzut de la 0,5 trilioane de metri cubi (500 miliarde de metri cubi) la sfârşitul anului 1992, la 0,3 trilioane de metri cubi la sfârşitul anului 2002 şi la 0,1 trilioane metri cubi la finele anului 2012, relevă studiul BP.

Cât timp ajung rezervele estimate de gaze naturale:

Polonia 28,3 ani
Norvegia 18,2 ani
Olanda 16,3 ani
România 9,3 ani
Italia 7 ani
Germania 6,1 ani
Marea Britanie 6 ani
Danemarca 5,9 ani
Arabia Saudită 80,1 ani
Kazahstan 65,6 ani
Azerbaidjan 55,6 ani
Federația Rusă 55,6 ani
Ucraina 34,6 ani
Uzbekistan 19,7 ani
Canada 12,7 ani
SUA 12,5 ani

Dacă ne limităm la exploatarea rezervelor omologate de gaze naturale pe care le avem, probabil că nu le vom termina în 10 ani, dar acestea vor descreşte foarte repede, de la an la an. Singura soluţie este descoperirea de noi rezerve. Exploatarea de gaze naturale s-a făcut la nivel relativ constant în ultimii ani datorită aplicării unor tehnologii noi la vechile sonde.

Producţia de gaze naturale din România a scăzut în ultimii 10 ani cu 17%, de la 13,2 miliarde metri cubi în 2002, la 10,9 miliarde metri cubi în 2012.

În 2014 producţia internă de gaze naturale este estimată la 10,6 miliarde de mc, acelaşi volum fiind preconizat şi în 2015, conform estimării autorităţii de reglementare în domeniu, menţionate în Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020 actualizată pentru perioada 2011-2020.

Consumul de gaze naturale din România, în ultimii 10 ani, a scăzut cu 21%.

„În ceea ce priveşte consumul de gaze naturale, este de aşteptat ca acesta să crească uşor până în anul 2015. După anul 2015 raportul între importuri şi producţia internă se va inversa, pe fondul epuizării treptate a rezervelor interne de gaze naturale”, se arată în Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020 actualizată pentru perioada 2011-2020.

În timp ce în 2002 România consuma 17,2 miliarde metri de gaze naturale, în 2012 consumul a scăzut la 13,5 miliarde metri cubi.

În România, gazele naturale sunt produse în proporţie de 98% de două companii, Romgaz şi Petrom în timp ce restul de 2% este reprezentat de alte companii. Aproximativ 62,5% din totalul producţiei naţionale este extrasă pe teritoriul judeţului Mureş.

Cât priveşte rezervele cunoscute de petrol ale României, acestea erau, la finele anului 1992, de 1.200 milioane de barili, iar la finele anului 2012 au ajuns la 600 de milioane de barili. Cantitatea este estimată că s-ar termina în decurs de 19,1 ani, în actualele condiţii de producţie, potrivit studiului BP.

La nivel mondial, rezervele cunoscute de petrol au crescut faţă de acum 20 de ani. Ele s-au majorat de la 1.039 mii de milioane de barili în 1992, la 1.668 mii de milioane de barili în 2012. Rezervele de ţiţei de la nivel mondial mai ajung, în actualele condiţii de producţie, pentru o perioadă de 52,9 ani.

Cât timp mai ajung rezervele cunoscute de petrol (mii de milioane de barili):

România 19,1 ani
Danemarca 9,7 ani
Italia 33,7 ani
Kazakhstan 47 ani
Norvegia 10,7 ani
FederaţiaRusă 22,4 ani
MareaBritanie 8,8 ani
Kuweit 88,7 ani

România mai are rezerve cunoscute de cărbune de 291 de milioane de tone, care ne mai ajung pentru o perioadă de 9 ani, în actualele condiţii de producţie, potrivit studiului BP. Spre comparaţie, Bulgaria mai are rezerve cunoscute de cărbune de 2.366 de milioane de tone, suficiente pentru 72 de ani.

Cât timp mai ajung rezervele de cărbune:

România 9 ani
Bulgaria 72 ani
Cehia 20 ani
Germania 207 ani
Grecia 50 ani
Ungaria 179 ani
Polonia 40 ani
FederaţiaRusă 443 ani
Ucraina 384 ani
SUA 257 ani

În scenariile Agenţiei Internationale pentru Energie, consumul de cărbune în UE se va reduce anual cu 2,5%, până în anul 2035, „ceea ce reflecta politicile Uniunii privind reducerea emisiilor”, se arată în Strategia industriei miniere pentru 2012-2035.

Practic, datele prezentate mai sus indică faptul că , dacă starea de „încordare” sau de „nou război rece” care se prefigurează în zona se va întinde pe un orizont de timp de zece ani sau mai mult, România va avea o mare problemă legată de siguranța și ritmicitatea materiilor prime energetice corespunzatoare industriei de profil; în plus creșterea economică datorată procesului de convergență cu Europa de Vest va aduce o presiune suplimentară în producția energetică.

Pe cale naturală, România va trebui să-și centreze politicile economice pe prioritatea creșterii siguranței energetice (în primul rând a siguranței materiilor prime de proces). Acest lucru va aduce cu sine o prioritizare a dezbaterii publice pe urmatoarele axe:

  1. Reducerea consumurilor specifici și cresterea eficienței enrgetice;
  2. Redescoperirea valentelor energiei regenerabile (eoliene și solare), cu o presiune suplimentară pe prețul mediu al energiei produsă în țară;
  3. Valorificarea potențialului de gaze de șist;
  4. Punerea în valoare a noi zăcăminte de hidrocarburi clasice;
  5. Găsirea unor soluții rapide și permanente de aducere în țară a gazului din Marea Caspică (sursă Azerbaidjean și/sau Turkmenistan), fie prin conducte fie prin linii bazate pe terminale de gaz lichefiat (LNG sau LPG).

Al treilea pilon al noii realități economice este apariția unei disfuncționalități majore și de durată în ceea ce priveste posibilitatea de a alimenta industria metalurgică prelucratoare (fabricile de țevi și alte produse lungi/plate) cu tabla (bandă laminate la cald HRC sau la rece CRC) din Ucraina-actualele regiuni Donețk și Luhansk. Pe fondul inchiderilor masive de capacitate de laminare la Sidex Galați, piața internă de profil depinde aproape exclusiv de importurile din Ucraina. În lipsa acestora , trebuie gasită rapid o solutie fie de redeschidere a capacitaților de la Galați fie de import din Slovacia sau Polonia( aceasta din urmă implicand o creștere a costurilor de productie).

Al patrulea pilon al noii realități va fi, probabil creșterea vizibilității Federației Ruse ca producator și exportator de cereale la Marea Neagră, ceea ce va sili exportatorii români să se alinieze trendului de preț generat de partea rusă.

Al cincilea pilon se va constitui din comportamentul uneori neeconomic și contrar intereselor generale ale economiei românești a unor companii deținute de către acționari ruși , precum complexul Alro-Alprom de la Slatina , grupul petrolier NIS, operatorul petrolier Lukoil (vezi oprirea recenta a producței după un control fiscal al ANAF!), producatorul metalurgic Mechel, etc.likoil

Al șaselea pilon a acestei noi realități va consta în „refugierea” în România a unei părți din fluxurile financiare care au părăsit sau vor părăsi Ucraina și/sau Federația Rusă, fluxuri care vor veni în principal prin intermediul unor plasamente private fie în piața monetară fie în piața de capital, ceea ce ar putea mări expunerea internațională a pieței românești dar, într-o oarecare masură, va crește volatilitatea și va complica viața băncii centrale (BNR).

Am lăsat la sfârșit cea mai importantă și vizibilă modificare a perspectivei economice , pilonul opt și anume: dublarea efortului bugetar pentru apărare.

Practic, în contextul unui prognozat conflict înghețat în regiune, NATO a decis să crească contribuțiile bugetare de  apărare ale țărilor membre ; această decizie vizează creșterea potențialului militar propriu al țărilor de primă linie care, în logica articolului 5 din carta NATO, ar trebui să poată să inițieze ele însele campania de apărare a teritoriului național; în plus, SUA și Marea Britanie, furnizorii primari de securitate s-ar simți mai întăriți în misiunea lor dacă ar putea sa beneficieze și de aportul celor „securizați” .

Care sunt cifrele ?

Bugetul alocat aparării în România a avut o tendință puternic descrescătoare ca pondere în PIB după 1989; în ultimii ani ,s-a diminuat constant de la 2% din PIB, în 2005, la 1,3% din PIB, în 2013. Chiar şi în perioada de relativă prosperitate dintre 2006 şi 2008, acest procent s-a diminuat: în 2006 am avut 1,84% din PIB, în 2007 1,57%, în 2008 1,5%, în 2009 1,31%, în 2010 , 2011 și 2012 în jur de 1,29% din PIB; în bugetul pe 2014 se alocă 6,8 miliarde de lei (1,5 mld. euro), adică puţin peste 1% din PIB dar guvernul român măreşte cu 700 de milioane de lei bugetul Ministerului Apărării Naționale, cu acordul Fondului Monetar Internațional şi al Comisiei Europene, ceea ce presupune o majorare cu 0,2% a deficitului bugetar în acest an, cu condiția ca banii să fie folosiţi pentru modernizarea capacităților militare

 Pentru comparaţie, Estonia alocă 2% din PIB apărării, Polonia – 1,8%, iar Bulgaria 1,6%.

Dacă ne raportăm la obligația legală , pe care statul român însuși nu o respectă, de a aloca anual 2,38% din PIB, avem o acumulare de deficit de resurse (Resources deficit –MRD) de 20 miliarde USD de la intrarea țarii în NATO (prețuri 2014), ceea ce a condus la o acumulare de tehnică militară și la creșterea vulnerabilității; de fapt, noi ne-am aliniat poziției europene de a aștepta protecția din partea aliatului principal și esențial , SUA.Distrugatorul American

Paradoxal, strategia SUA și NATO presupune transferarea responsabilităților în Europa către partenerii europeni, în mare masură. În „Quadrennial Defense Review” (QDR), raportul referitor la evoluția forțelor armate americane în următorii patru ani, liderii americani au statuat tocmai acest angajament de a se baza pe aliații europeni. Raportul notează că aliații europeni sunt primii dintre partenerii SUA în operațiile globale, Europa este casa SUA, europenii fiind cel mai capabil aliat și partener, iar aliații sunt principalul colaborator al SUA în promovarea securității globale.

SUA au redus in ultimii ani in mod constant fondurile pentru programele de asistență de securitate de care beneficiază aliații europeni (fondurile din programele PfP au fost tăiate cu 28%, iar cele din programul Foreign Military Financing pentru Europa și Eurasia, dedicat aliaților și partenerilor pentru a cumpăra echipamente militare strict necesare asigurării interoperabilității, cu 23%); mai mult, prezenta trupelor americane in Europa s-a redus dupa 1989 de 10 ori, de la 400 000 la putin peste 40000 si aceia stationati in Vestul europei (in Germania, cu predilectie) si anul acesta va mai pleca o brigada (3500 oameni).

Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituție profesionistă până în anul 2007, astazi  avand 90.000 de angajați, dintre care aproximativ 75.000 de militari și 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800  reprezinta forțele terestre, circa 13.250 forțele aeriene și 6.800 forțele navale, restul de 8.800 având alte sarcini. În prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei stagii. Primul stagiu a fost completat în 2007. Anul 2015 va marca sfârșitul celui de-al doilea stagiu, când forțele armate vor fi reduse la 80.000 de oameni. Întregul proces este estimat să fie completat în 2025. Aceste modificări au ca scop modernizarea structurii forțelor armate, prin reducerea personalului și achiziționarea de tehnologie nouă și îmbunătățită, compatibilă cu standardele NATO.

Trupe române în Afganistan

Potrivit unui material difuzat de Ministerul Apărării Naționale (MApN), prioritatea în domeniul achizițiilor de echipamente moderne o dețin forțele aeriene. O realizare a Forțelor Aeriene a fost modernizarea elicopteruluiIAR – 330 SOCAT, realizată cu ajutorul unei firme israeliene, care a dus la asigurarea interoperabilității cu sistemele NATO .Tancul mijlociu românesc TR-85 M1 a intrat recent în dotarea Forțelor Terestre ale armatei române, el fiind varianta modernizată a principalului vehicul de luptă al infanteriei. Obiectivul principal al Statului Major al Forțelor Navale a fost și este achiziția, revitalizarea și modernizarea fregatelor Regele Ferdinand și Regina Maria.

Principalele directii de dezvoltare a capacitatii de aparare a Romaniei pe termen mediu sunt legate de achizitia si integrarea avioanelor de lupta F-16 si de cresterea semnificatiei flotei militare la Marea Neagra, in contextul conventiei care limiteaza prezenta navelor militare neriverane in Marea Neagra si a pozitiei esentiale a tarii noastre in ansamblul fortelor NATO in zona.

Dar dublarea ponderii bugetului apărării în PIB însemnă practic înca 2 miliarde USD pe an , departe de sterge decalajul istoric acumulat de peste 20 miliarde USD.

Concluzie: Războiul din Ucraina (neterminat înca) a produs o nouă realitate pe care nu putem și nu ar fi bine să o ignorăm; credința puternică că suntem un „safe heaven” din punct de vedere al securității este o iluzie vândută de politicieni; au apărut noi provocări și ar trebui să dezvoltăm noi politici de securitate, militară, enrgetică și politică.

Economic vorbind, nu ar trebui să neglijăm la infinit redresarea și poate schimbarea paradigmei de dezvoltare a industriei de apărare, în vederea indigenizării unei părți semnificative a eforului de înzestrare a armatei.