Conflictul din Ucraina: între conflict intrastatal și război interstatal

Serghei Velenciuc | FUMN | 13.11.2014

Conflictul armat din Ucraina rămâne o temă destul de ambiguă, pentru că, acesta a fost etichetat în mod diferit de către actorii implicați: operațiune antiteroristă, război civil, război interstatal, război de secesiune etc. Discursul despre conflictul militar din Ucraina ne împiedică să înțelegem esența lui, pentru că, pozițiile actorilor implicați conțin o doză înaltă de propagandă. Totodată, e foarte important să înțelegem tipul de război care a avut loc, pentru a evalua schimbarea modului în care sunt duse conflictele moderne. De exemplu, Crimeea a fost ocupată și anexată fără niciun foc de armă, iar, în regiunea Donbass din estul Ucrainei, voluntarii ruși au fost nucleul grupărilor armate ilegale care luptau contra forțelor armate ale Ucrainei. E un nou tip de război, în care e dificil de apreciat care sunt adevăratele părțile beligerante.

Deci, pentru a înțelege de ce acest conflict din estul Ucrainei a fost un război interstatal sau un război civil, este necesar să aplicăm o grilă care să ia în calcul mai multe variabile. În primul rând, trebuie analizată legislația națională, pentru că, starea de război implică aplicarea unor mecanisme juridice care modifică funcționarea economiei și a instituțiilor statului. În al doilea rând, trebuie analizată legislația internațională care ne poate da informații despre mecanismele internaționale de asigurare a dreptului umanitar, de delimitare a combatanților și non-combatanților și identificarea subiecților responsabili de respectarea legislației internaționale pe timp de război, în zona de conflict. În final, trebuie analizate și dovezile factuale, căci, operațiunile militare, prin sine, pot oferi dovezi clare pentru a delimita conflictele interstatale de cele intrastatale.

Legislația națională

Operațiunile militare contra separatiștilor au început pe 14 aprilie curent în orașul Sloviansk, în regiunea Donețk, la ordinul președintelui interimar Olexandr Turcinov. Baza legală a operațiunii a fost legea privind combaterea terorismului, adoptată în 2003, iar operațiunea a fost numită „Operațiune antiteroristă”. De fapt, a fost a treia operațiune antiteroristă din 2014,  prima  fiind pornită de președintele Ianukovici, contra protestatarilor de pe Maidan, iar a doua a fost lansată de noua conducere, pentru a elibera  clădirile administrației publice din Harkov. Prin această lege, Serviciul de Securitate al Ucrainei, Ministerul de Interne și Ministerul Apărării primesc atribuții speciale pentru combaterea terorismului. Serviciul de Securitate, prin lege, e instituția principală de combatere a terorismului și, nu e de mirare, că aceasta a fost prima care a aplicat forța contra grupurilor armate de separatişti care au ocupat Slovianskul. Ulterior, intensificarea operațiunilor militare a implicat participarea mai activă a Ministerului de Interne, prin Garda Națională, și a armatei ucrainene. Legea privind combaterea terorismului a fost amendată, pentru a o adapta la necesitățile operaționale ale armatei și ale Gărzii Naționale, căci, în vechea sa versiune, aceasta era destinată necesităților Serviciului de Securitate. După alegerea lui Poroșenko, statutul operațiunii militare din Donbass nu s-a schimbat, deși, s-a încercat și rezolvarea pașnică a conflictului. Prin decizia sa, Poroșenko a declarat încetarea operațiunii pe 10 zile, pentru aplicarea „Planului Poroșenko” de  reglementare a conflictului pe cale pașnică. Planul conținea 15 puncte, însă, ele nu făceau referință la faptul că, prin legea internă, separatiștii din Donbass aveau statutul de teroriști. Încetarea unilaterală a focului nu a avut efect, iar Poroșenko, folosind baza legală a operațiunii și folosind prerogativele sale de președinte, a declarat mobilizarea parțială, care a început  pe data de 21 iulie curent. Astfel, sub cupola  legii privind combaterea terorismului, guvernul Ucrainei a reușit să lanseze o adevărată operațiune militară, cu utilizarea aviației, armamentului ofensiv, rachetelor balistice, implicând armata, care, în alte condiții, putea fi folosită doar în caz de stare excepțională sau stare de război.

antiterr

15 aprilie 2014, trupele guvernamentale încep operațiunea antiteroristă în Sloviansk

Sursa: Radiosvoboda.org

Alternativa la  cadrul legal oferit de legea pomenită mai sus a fost introducerea stării de război pe teritoriul Donbassului. Astfel, forțele militare ale Ucrainei obțineau prin lege dreptul de a utiliza toate mijloacele militare legale pentru a combate grupările armate separatiste situate în zonă. Ideea a avut o largă susținere în mediul militar, pentru că, în prima fază a conflictului, operațiunile erau duse de voluntarii din Garda Națională și de detașamentele speciale ale Serviciului de Securitate. Dacă ultimii erau destul de eficienți, însă puțini, Garda Națională, formată recent, era slab echipată, însă avea numeroși voluntari. Era clar că, fără participarea armatei, cu forțele aeriene și cu armament ofensiv, separatismul nu putea fi combătut eficient. Totuși, ideea nu a fost pe placul președintelui Poroșenko , care a afirmat că instaurarea acestui regim va avea consecințe importante. El a mai declarat că: „FMI nu finanțează state aflate în stare de război” și „dacă e declarată starea de război, aceasta înseamnă că există a doua parte beligerantă, cu anumite drepturi și legitimitate de a cere ajutorul și suținerea părților terțe”. S-a ales calea de mijloc: armata a fost implicată în operațiunea „antiteroristă” iar cadrul legal al operațiunii a fost amendat pentru necesitățile operaţiunii.

Decizia lui Poroșenko de a păstra cadrul legal al operațiunii în limitele legii de combatere a terorismului a avut scop politic evident. Starea de război, implică anumite programe economice pentru redirecționarea resurselor spre necesitățile de război, iar aceasta ar complica foarte mult negocierile cu FMI și ar afecta credibilitatea Ucrainei în fața deținătorilor obligațiunilor de stat. Rațiunile economice nu pot fi subestimate, pentru că, în doar 10 luni, datoria publică a guvernului a crescut cu 27%, de la 40% din PIB la 67%, iar creditul din partea FMI a implicat adoptarea unui program de ajustare a bugetului, cu măsuri nepopulare în rândul cetățenilor. În al doielea rând, starea de război ar implica anumite restricții la furnizarea armamentului și tehnologiilor cu destinație dublă din Occident, pentru că, în cazul dacă era recunoscută  existența unui război, puteau apărea anumite probleme. Nimeni nu-și făcea iluzii că, în Donbass trupele ucrainene luptă deschis cu trupe militare ruse, însă, recunoașterea de facto a acestei stări, ar crea anumite dileme etice. Furnizarea armamentului în zonele de conflict e un subiect sensibil. Aşadar, pentru a nu întrerupe fluxul de finanțe și tehnică, păstrarea cadrului operațiunii antiteroriste era de necesitate vitală. Bunăoară, guvernele occidentale ar accepta să ajute Ucraina în luptă cu „teroriști” și cu grupările ilegale din Donbass, însă, ar fi mai reticenți să ajute guvernul în război contra separatiștilor, sau, contra Rusiei, cu care, teoretic, se poate stabili un aranjament politic. În final, păstrarea cadrului operațiunii antiteroriste, după cum a afirmat și Poroșenko, lăsa pe separatiști fără drept de a negocia ca parte egală. Cu teroriști nu se negociază, deci, odată ce separatiștii erau tratați de legea ucraineană drept „teroriști”, ei nu puteau fi considerați părți legitime la negocieri, pentru că, ei nu pot reprezenta interesele populației din Donbass. Dacă se instaura starea de război, separatiștii nu mai puteau fi calificați drept „teroriști”, cu care nu se negociază, primind, în schimb, legitimitatea de a reprezenta interesele teritoriului și ale populației pe care o controlează.  De asemenea, păstrarea operațiunii în limita legii privind combaterea terorismului însemna clar că Ucraina nu e în război cu Rusia, chiar dacă nucleul grupărilor armate ale separatiștilor erau cetățeni ruși.

E interesantă de analizat și legislația rusă, pentru a aprecia dacă Rusia a considerat drept război implicația sa militară în estul Ucrainei. Conform articolului 5, punctul 4, părții 2 a legii Apărării, președintele, cu acordul  Consiliului Federal, poate examina posibilitatea utilizării forțelor armate pe teritoriu străin. De asemenea, în vigoare mai este și o altă hotărâre a Consiliului, despre utilizarea operativă a forțelor armate pe teritoriu străin, care a fost adoptată pe 16 decembrie 2009. Prin această lege, președintele primește competențe de a utiliza forțele armate pentru protecția cetățenilor ruși, bazelor militare ruse, protecția statelor care cer ajutor și lupta cu pirateria, fără a cere acordul Consiliului. Deci, intervenția rusă în Ucraina putea avea cel puțin două căi legale din punct de vedere a legislației ruse: fin prin mandatul Consiliului Federal, sau prin dislocarea rapidă a forţelor, care nu necesită mandat special. Inițial, Putin a mers pe prima cale, a apelat la Consiliul Federal, care, pe 1 martie, a primit decizia de a permite președintelui să utilizeze forțele armate în Ucraina. Ulterior, pe 25 iunie curent, decizia a fost abrogată. Totuși, a doua cale de intervenție, care presupune utilizarea rapidă a forțelor armate ruse peste hotare, a fost și rămâne valabilă, iar modalitățile  prin care președintele le poate utiliza sunt variate: de la invazii de tipul războiului ruso-georgian, până la operațiuni secrete, care, prin intensitatea lor, nu pot fi calificate drept conflicte militare deschise. Astfel, nici legislația rusă nu oferă evidențe clare că Rusia a fost în stare de război cu Ucraina. Declarație formală nu a existat, iar baza legală de a interveni nu oferă indicii privind tipul de intervenție și intensitatea ei.

council

1 martie 2014, Consiliul Federal ia decizia de a permite președintelui folosirea forțelor armate în Ucraina. Decizia a fost luată în unanimitate, în prezenta a 54% din senatori.

Sursa: Lenta.ru

Astfel, cel puțin din punct de vedere a dreptului intern al Ucrainei și al Rusiei, conflictul din Donbass nu poate fi calificat drept război, nici interstatal nici intrastatal, pentru că nu au fost implementate unele mecanisme legale necesare. Legea privind combaterea terorismului în Ucraina, amendată pe parcursul operațiunii, a servit ca bază legală pentru armată și Garda Națională, care a aplicat toate mijloacele care pot fi folosite în timp de război, fără ca starea de război să fie introdusă. Astfel, operațiunea antiteroristă a forțelor armate din Ucraina, rămâne a fi o operațiune antiteroristă, deși, sub cupola ei au fost folosite mijloace militare și au fost implicate forțe destinate unui război convențional. Deci, din acest punct de vedere, conflictul poate fi tratat drept operațiune antiteroristă foarte extinsă contra formaţiunilor militare ilegale din Donbass. Totodată, orice implicare a Rusiei în conflict nu poate fi considerată drept un indicator al stării de război interstatal, pentru că, intensitatea operațiunilor duse de armata rusă putea fi insuficientă, iar conflictul între forțele armate ale Ucrainei și ale Rusiei puteau fi calificate și ca „ciocnire de frontieră”, „schimb de focuri”, „incident armat” etc.

Drept internațional

Clasificarea conflictului din punct de vedere a dreptului internațional e și mai complicată, pentru că, în legislația internațională nu se mai folosește termenul de „război”. Prin Carta ONU, aplicarea forței în relațiile inter-statale a fost interzisă, iar, cuvântul „război” , a încetat a fi folosit în majoritatea documentelor oficiale, fiind utilizați termenii ca ; „atac armat”, „conflict militar”, „agresiune”. Articolul 51 al Cartei permite utilizarea forței în scopuri de auto-apărare, iar articolul 41, permite utilizarea ei doar în cazul unui mandat al Consiliului de Securitate.  Carta ONU avea ca scop scoaterea din afara legii a războaielor, totuși ele nu au dispărut, însă au luat altă formă: războaie intrastatale, rebeliuni armate, războaie de eliberare națională, război de secesiune etc. De asemenea, conflictele interstatale au o nouă dimensiune, pentru că, unele conflicte militare între două state, care implicau un anumit nivel de intensitate și provocau victime, au început a fi calificate drept: incidente, ciocniri la frontieră, schimb de focuri etc.

Astfel, termenul „război”  e un termen care rămâne destul de dificil de aplicat, pentru că, implică utilizarea unei grile subiective pentru a aprecia gradul de organizare a forțelor și intensitatea operațiunilor militare. Astfel, cu ușurință, un conflict armat poate fi calificat drept „război”, deci, Dreptul Internațional Umanitar și cel Penal pot fi aplicate, și, cu aceeași ușurință, conflictul armat poate fi considerat ca și „rebeliune a grupărilor criminale sau teroriste”, care cade sub incidența legii naționale.

Conform articolului 2 din Convenția de la Geneva I, din 12 august 1949, convenția se aplică în cazurile „războaielor declarate sau în cazul altor conflicte armate între părțile semnatare, chiar dacă războiul nu e recunoscut  de una din ele” și „în cazurile ocupației parțiale sau totale a unei părți semnatare, chiar dacă ocupația nu a inclus conflict armat”.Ulterior, protocolul 2 al Convenției de la Geneva, privind victimele conflictelor non-internaționale, extinde aplicarea convenției la „toate conflictele de pe teritoriul unei părți semnatare, între forțele guvernamentale și grupările militare disidente sau altor grupuri armate, care, sub un comandament responsabil, exercită suficient control asupra teritoriului ca să întreprindă operațiuni militare și să implementeze  prevederile Convenției”. Totodată, convenția rămâne neaplicabilă în cazul tulburărilor interne, tensiunilor, răscoalelor, manifestărilor sporadice și izolate sau altor acte de violență de acest gen, care nu pot fi calificate drept conflict militar, chiar dacă există ciocniri armate. Literatura specializată în drept internațional umanitar afirmă că există două criterii care fac diferența între război și alte manifestări de violență: intensitate și organizarea grupurilor. De asemenea, rezoluția 3314 a Adunării Generale ONU, prin articolul 2, stabilește că orice utilizare a forței în relațiile interstatale ale membrilor, se califica drept agresiune, chiar dacă Consiliul de Securitate consideră că gravitatea evenimentelor nu e suficientă pentru a o califica astfel. Articolul 3 stabilește și cazurile care pot fi considerate agresiune: invazie, ocuparea temporară sau permanentă, anexarea teritoriul străin, blocadă marină, finanțarea și trimiterea de grupuri armate, mercenari și alte trupe iregulare. Ulterior, aceeași clasificare a fost preluată de Curtea Penală Internațională.

Anexarea Crimeei, din punct de vedere a legislației internaționale, însemna, în mod evident, apariția unui conflict  între Ucraina și Rusia. Pe lângă faptul că anexarea încălca un șir de tratate internaționale privind integritatea teritorială a Ucrainei, ea mai însemna aplicarea forței în relațiile interstatale, ceea ce e ilegal conform cartei ONU. De asemenea, conform Convenției de la Geneva, ea începe a fi aplicată chiar dacă statele nu au emis o declarație formală de război, sau, dacă ocuparea teritoriului s-a produs fără ciocniri militare. În final, dacă citim Rezoluția 3314 Asambleei Generale ONU, observăm că Rusia a făcut cel puțin 3 acțiuni care pot fi calificate drept agresiune: ocupare și anexare, blocarea porturilor folosind forțele militare,  utilizarea forțelor militare staționate în stat străin împotriva statului gazdă. E mai complicat de demonstrat că Rusia a trimis și finanțat trupe non-regulare în Crimeea, adică, pe „omuleții verzi”. Criza militară din peninsulă a început  pe 27 februarie curent, când un grup de circa 60 persoane înarmate au ocupat Parlamentul Crimeei și i-au forțat pe deputați să numească un nou premier și să declare un referendum privind statutul peninsulei. Pe 28 februarie curent, un grup de aproape 100 de oameni au ocupat aeroportul din Simferopol, iar, în zilele următoare, grupurile armate au blocat toate căile de comunicare tereastră între peninsulă și Ucraina continentală. Grupurile înarmate, parțial, erau compuse din unii membri ai detașamentului de destinații speciale BERKUT, care au fugit în Crimeea pentru a nu fi pedepsiți pentru crimele de pe Euromaidan,  parțial din voluntari locali și din voluntari din Rusia. De asemenea, se cunoaște faptul că în operațiunile de „protecție a ordinei publice” au participat bikerii din clubul rus „Lupii de Noapte”. De asemenea, unul dintre viitorii lideri ai grupărilor armate din Donețk, Igor Strelkov, care a recunoscut ulterior că a fost angajat FSB până în 2013, a participat și la operațiunile din Crimeea, alături de mulți veterani ai armatei ruse. E dificil de demonstrat că acțiunile lor au fost planificate și că primeau ordine direct de la istituțiile de stat ale Rusiei. Nu poate fi demonstrat nici faptul că „omuleții verzi” erau soldați ruși și nu rebeli din peninsulă. Acest aspect al conflictului va fi analizat în următoarea secțiune, însă, cel puțin din punct de vedere a dreptului internațional, există suficiente dovezi că Ucraina și Rusia au fost și sunt în stare de conflict din cauza ocupării Crimeei, care, conform dreptului umanitar și statutului Curții Penale Internaționale, poate fi calificată ca și zonă de conflict. E un paradox deoarece peninsula a fost ocupată fără operațiuni militare active, deci, a fost un tip de război diferit de cel clasic.

greenman

„Omuleții verzi” blochează baza militară ucraineană din Crimeea. Sursa : BBC News

Analizând conflictul militar din Donbass, e dificil de stabilit în ce categorie îl putem încadra, pentru că, acesta mai poate fi calificat atât drept un „conflict între guvern și grupările armate ilegale”, cât și un „război civil”, sau un „război interstatal”. După cum am menționat în prima parte, guvernul ucrainean califică acțiunea militară din regiune drept „operațiune antiteroristă” îndreptată înpotriva unor grupări ilegale care au ocupat un teritoriu și terorizează populația locală. Totuși, dreptul internațional umanitar poate oferi anumite chei pentru a înțelege natura acestor grupări. Astfel, diferența între manifestările de violență, care pot fi clasificate drept război și cele care sunt în afara oricăror clasificări, constă în organizarea grupurilor armate și intensitatea operațiunilor militare. La capitolul intensității operațiunilor militare, victimelor și a armamentului utilizat, conflictul din estul Ucrainei poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un război. Grupările armate ilegale din Donbass au utilizat armament convențional, care a inclus  tancuri, artilerie, diverse vehicole blindate, artilerie antiaeriană etc. Consiliul de Securtiate al Ucrainei recunoaște că, în decursul operațiunii antiteroriste, au murit 873 soldați ucraineni, iar 3275 au fost răniți, cifre destul de impresionante, luând în calcul că, operațiunile militare de înaltă intensitate au avut loc doar în vara acestui an. În mod evident, dotarea grupărilor militare ilegale din Donbass cu armament convențional și utilizarea ei în operațiuni militare active e un indicator al intensității înalte a conflictului. Totuși, intensitatea nu e singura variabilă, e important de înțeles dacă grupurile militare din Donbass au avut suficientă organizare, iar violența a fost utilizată pentru a îndeplini anumite scopuri politice. În mare parte, trebuie să înțelegem dacă  conflictul din regiunea Donbass corespunde definiției lui Clausewitz a războiului, care spunea că: „războiul e aplicarea violenței pentru a îndeplini scopuri politice”.

Forțele militare care luptau cu armata ucraineană nu au avut comandament unic, deși, se pare că, prezența unor pseudo-instituții create în jurul autoproclamatelor Republici Populare Donețk și Lugansk, trebuiau să organizeze comunicarea între liderii grupărilor armate. Cel puțin trei grupări importante ale rebelilor au participat în lupte, printre care ne amintim de: forțele „republicii populare Donețk și Lugansk”, „Oastea Novorossiei”, „garda națională a cazacilor”, precum și alte detașamente paramilitare. Totuși, e o clasificare reducționistă, pentru că, în cadrul acestor grupuri armate mari, existau numeroși comandanți și grupări mai mici, printre care cele mai importante au fost: gruparea lui Strelkov, gruparea lui Bezler, batalionul Orient etc. Deci, în linii mari, e greu să afirmăm că forțele militare ilegale din estul Ucrainei aveau suficientă organizare și coordonare pentru a duce operațiuni militare coerente. Totuși, scopul politic al acestor mișcări, care era independența Donețkului și Luganskului, este un factor esențial pentru aprecierea conflictului. Ele aveau o agendă politică, erau constituite pentru a apăra autoproclamatele republici Donețk și Lugansk, deci, la prima vedere, războiul din estul Ucrainei a fost un „război de secesiune”, sau un „război civil în interiorul Ucrainei”. Totuși, e o concluzie prematură, pentru că, nu a fost luat în calcul factorul rusesc din cadrul conflictului armat.

opol

„Oastea Novorossiei”. În centru,  „Babai”, un mercenar care a devenit cunoscut după războiul din Georgia.

Sursa : ntv.ru

Implicația Rusiei în conflict poate fi studiată pe două dimensiuni: activă și pasivă. Și prima și a doua corespund cu definiția de „agresiune” dată de Adunarea Generală ONU. Cea pasivă, presupune furnizarea de armament, suport financiar și politic, furnizarea și pregătirea voluntarilor. Desigur, tehnica militară, voluntarii și finanțele pentru a duce un conflict militar nu puteau apărea din senin, iar cel mai apropiat stat care putea ajuta pe separatiști a fost chiar Rusia. Blindatele, instalațiile anti-aeriene nu puteau fi furnizate separatiștilor decât de o armată care are în dotare așa tip de armament. Separatiștii au avut în dotare armament furnizat din Rusia, fapt demonstrat atât de Serviciul de Securitate al Ucrainei, de experții NATO, cât și de unele agenții de știri, care au observat că armamentul folosit în Ucraina are originea din baza militară rusă din Rostov. Ce ține de voluntari, se cunoaște că în conflict au participat și combatanți din Cecenia, Abkhazia, cazaci ruși, voluntari, veterani ai războiului din Afganistan și Cecenia, soldați ruși demobilizați cu câteva săptămâni înăinte de a ajunge în Ucraina etc. În toate aceste cazuri, voluntarii din detașamentele paramilitare erau cetățeni ruși, iar, cel puțin doi dintre liderii „republicii populare Donețk”: Igor Strelkov și Alexandr Borodai, au recunoscut că au fost agenți ai serviciilor secrete ruse. Implicarea cetățenilor ruși în conflict a fost evidentă, iar liderul actual al republicii separatiste Donețk, Alexandr Zaharchenko, a afirmat, într-un interviu pentru Russia Today, că pe front au luptat între 3 și 4 mii voluntari ruși. Iarăși, e dificil de demonstrat, din punct de vedere legal, că toți acești cetățeni ruși au îndeplinit ordinele armatei ruse și nu au venit în regiune din propria inițiativă. De asemenea, e dificil de demonstrat că liderii separatiștilor au îndeplinit sarcini venite din Rusia. Totuși, o dovadă indirectă a coordonării operațiunilor militare de către un centru aflat în Rusia este prezența unor foști agenți ai serviciilor secrete în pozițiile-cheie din conducerea republicilor separatiste. Astfel, dacă se găsesc suficiente probe care demonstrează că instituțilile de stat din Rusia au recrutat, echipat și ordonat voluntarilor să plece în Ucraina, operațiunile militare din Donbass pot fi calificate drept agresiune, pentru că, definiția agresiunii dată de Adunarea Generală ONU include și cazurile „trimitere de grupuri armate, mercenari și trupe iregulare pe teritoriul unei alte țări”. În realitate, aceasta s-a și întâmplat, însă, din cauza statutului ilegal al combatanților pe teritoriu Ucrainei, nu există dovezi directe care ar putea servi în instanțe.

strelk

Foștii lideri ai Republicii Populare Donețk, de la stânga la dreapta: Igor Strelkov (fost agent FSB), Vladimir Antiufeev (fostul șef KGB al Transnistriei), Vladimir Borodai (fost agent GRU).

Sursa foto: politikus.ru

Implicarea directă a Rusiei în războiul din estul Ucrainei e un subiect cu mult mai sensibil. Cazurile de atacuri de artilerie de pe teritoriul Rusiei, sau confruntările între trupele ucrainene și ruse pot fi clasificate drept ciocniri la frontieră, incidente militare, care nu întotdeauna pot fi considerate acte de agresiune sau conflicte armate propriu-zise, din cauza intensității lor prea mici. Deseori, când au loc astfel de evenimente, multe state preferă să nu le clasifice drept conflicte militare sau războaie. Aceste evenimente nu sunt legale și reprezintă aplicarea forței în relațiile interstatale, însă, de cele mai dese ori, ele nu duc la escaladarea conflictului. O altă problemă este că, conform Cartei ONU, Rusia ar fi avut dreptul să aplice forța împotriva Ucrainei în scopuri de auto-apărare, însă, iarăși, e dificil să identificăm dovezi care să ne demonstreze că Ucraina nu a atacat, accidental, ținte situate pe teritoriul altui stat. Totuși, NATO, a prezentat un șir de imagini de satelit care demonstrează că trupele ruse au trecut frontiera cu Ucraina și au înterprins acțiuni active în conflict. De asemenea, numeroșii prizonieri luați de armata ucraineană afirmau că au fost și soldați ruși, iar tehnica militară distrusă de ucraineni avea insigne militare ruse. În plus, militarii ucraineni și reprezentanții presei au afirmat că, trupele Federației Ruse au ocupat orașul Novoazovsk și au continuat ofensiva spre Mariupol. De fapt, după această operațiune militară, Kievul a început a discuta condițiile încetării focului.

În concluzie, cel puțin în cazul Crimeei, putem afirma că a fost un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, pentru că, se încadrează în categoria „agresiune și ocupație a teritoriului străin”, chiar dacă ambii actori nu au recunoscut existența războiului. Războiul din estul Ucrainei e mai ambiguu, pentru că, poate fi clasificat atât „război civil” sau „război intrastatal”, cât și „război interstatal”, între Ucraina și Rusia. Diferența între războiul inter și intrastatal e una minimă și se reduce la analiza implicării directe a Rusiei în conflict, prin voluntari pregătiți, armament furnizat și implicarea activă a forțelor armate ruse (active sau demobilizate).

image1

Fotografii de pe satelit publicate de NATO, care demonstrează existența trupelor armatei ruse pe teritoriul Ucrainei.

Sursa : aco.nato.int

Realitățile de pe teren. Problema războiului hibrid

În mediul militar, în presă și în mediul academic s-a dezbătut pe larg ideea „războiului hibrid” în Ucraina. Această clasificare, totuși, pornește de la ipoteza că operațiunile militare din estul Ucrainei au fost coodonate direct de Moscova, prin grupuri armate care primeau ordine directe și prin operațiunile serviciilor secrete ruse, în special al GRU – serviciul de spionaj al armatei ruse. Astfel, aplicând teoria războiului hibrid, Rusia a acționat în conflictul din Ucraina prin două forțe: grupurile armate non-convenționale și grupurile convenționale, adică, prin armată, și a folosit mijloacele de război convenționale și non-convenționale. Deci, teoria presupune că, în Donbass, a avut loc un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, iar, ipoteza potrivit căreia în regiune a avut loc un război civil nu e luată în calcul. Desigur, caracterul ambiguu al operațiunilor militare, unde au fost implicate diverse forțe și mijloace militare și non-militare de război lasă numeroase întrebări privind caracterul lui, principala fiind: cât de mult a controlat Rusia operațiunile militare din Ucraina? Desigur, totul se reduce la o viziune subiectivă, pentru că date obictive: ordine, documente ale armatei ruse și serviciilor secrete, nu le putem avea.

Dacă nivelul de control și coordonare exersat de Rusia nu a fost permanent, iar implicarea directă a forțelor armate nu a fost destul de intensă, conflictul din Ucraina nu poate fi clasificat drept „război hibrid” și nici „război interstatal”. În schimb, acesta intră în categoria războaielor civile și a războaielor de rebeliune. Exemplele istorice arată că, în numeroasele războaie civile, forțele externe au avut un nivel considerabil de participare: furnizare de armament, voluntari, mercenari, prezența unor experți militari, expertiza serviciilor secrete, etc. Totuși, nivelul jos al controlul străin asupra operațiunilor și numărul mic al trupelor care participau activ în operațiunile militare nu schimbă caracterul acestor conflicte. Dacă Rusia a controlat, a pregătit detașamente paramilitare, a trimis mercenari și s-a implicat activ în operațiunile militare, atunci, războiul e într-adevăr unul hibrid și interstatal.

Mijloacele convenționale – grupurile armatei federele, grupuri de diversiune, blindate, artilerie, etc., cât și cele non-convenționale: război informațional, presiuni economice, șantaj politic, spionaj, grupuri para-militare controlate, mercenari, etc. – care au fost utilizate în conflict reprezintă dovezi clare că  în războiul din Ucraina a fost o participare activă a unei entități statale interesate să-și îndeplinească scopuri politice. Un actor non-statal nu are acele mijloace non-militare de război, care au fost utilizate contra Ucrainei, și nici nu ar avea suficientă cantitate de resurse pentru a-l duce. Unicul stat din regiune, care a avut interes, capacități și deja era implicat în conflict cu Ucraina, din cauza Crimeei, a fost chiar Rusia. Desigur, apare o întrebare logică: dacă dreptul internațional califică acțiunile ruse drept agresiune, iar evidențele arată că Rusia ducea un „război hibrid” în Ucraina, de ce comunitatea internațională nu a dorit să recunoască existența unui război interstatal? De exemplu, în cazul invaziei Rusiei în Georgia, deși nu au fost aplicate mecanismele legale de sancționare a Rusiei, existența unui conflict militar, a unui război, a fost recunoscută.

Răspunsul la această întrebare îl găsim în natura schimbătoare a războiului, care se adaptează tot mai mult la realitățile tehnologice, sociale, politice și ale unor balanțe de puteri formate in sistemul internațional. Astfel, nici Rusia, nici Ucraina, nici Occidentul nu au fost interesate să recunoască oficial existența unui război interstatal. Bunăoară, dacă Ucraina o recunoștea, ea nimerea în situația când ar fi în stare de război cu o putere nucleară, care, în doctrina sa de apărare, are prevederi care permit utilizarea armamentului nuclear pentru a combate o eventuală agresiune externă. De fapt, Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov a atenționat armata ucraineană despre acest fapt. Nici recunoașterea existenței unui război civil nu ar fi fost în interesul guvernului ucrainean, pentru că, în acel caz, cei pe care îi considerau „teroriști” și cu care nu doreau să negocieze viitorul politic al Donbassului, ar deveni negociatori legitimi. În realitate, recunoașterea legitimității separatiștilor s-a întâmplat odată cu semnarea memorandumului de la Minsk, deci, indirect, existența unui conflict civil a fost recunoscută. Nici Rusia nu avea interes direct de a recunoaște că e în stare de război cu Ucraina, pentru că, aceasta ar reprezenta recunoașterea oficială că Moscova încalcă dreptul internațional. Spre final, și Occidentul a fost rezervat în aprecierea conflictului militar în estul Ucrainei, iar în cazul Crimeei s-a mulțumit cu termenul de „ocupație” sau „agresiune”, cauzele fiind evidente: cu un stat agresor nu pot fi duse relații diplomatice și el trebuie sancționat politic și militar, prin Consiliul de Securitate. Dacă în cazul invaziei Irakului în Kuwait, SUA a răspuns rapid printr-o operațiune militară pentru a restabili pacea și integritatea teritorială a Kuwaitului, așa cum și o cere Carta ONU, aplicarea forței înpotriva unui stat nuclear, cum e Rusia, este inimaginabilă, pentru că, ar putea duce la escaladarea conflictului. De asemenea, adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de Securitate pe conflictul din estul Ucrainei ar fi imposibil din cauza veto-ului Federației Ruse.

shakehand

„Celebra” strângere de mână a celor doi lideri aflați de facto în stare de război.

Sursa : Euractiv.com

În concluzie, conflictul din Ucraina poate fi calificat drept un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, deși, caracterul său hibrid lasă numeroase culuoare de interpretare. Totuși, nu putem să nu observăm câteva momente interesante menționate în articol. Un prim moment este că, deși războiul e un fenomen juridic, care are anumite caracteristici, e la discreția statelor de a aprecia starea conflictului lor. Dacă e în interesul statelor de a nu recunoaște existența unui război, acestea nu îl vor califica în acest mod. Totodată, statele vor încerca să-l califice printr-o formulă care ar respecta interesele lor. Ocuparea Crimeei de către Rusia nu a fost calificată de Ucraina, la nivel de poziții oficiale, ca și „război”, deși, integritatea sa a fost compromisă. Operațiunile militare duse contra grupurilor armate ilegale din Donbass și contra armatei ruse au fost calificate ca și „operațiuni antiteroriste”, deși guvernul era conștient că luptă cu trupe militare coordonate din Rusia. Pe de altă parte, Rusia a calificat, din start, conflictul din Ucraina drept un „război de secesiune”, deși s-a implicat activ în operațiuni militare contra armatei ucrainene. Un al doielea moment interesant este că, utilizarea tacticilor și strategiei de război hibrid, poate „camufla” părțile care participă în realitate la conflict. Astfel, dacă statele doresc realizarea unor scopuri politice în urma războiului, însă, nu vor dori să ia responsabilitatea pentru conflict, ele vor recurge la numeroșii agenți proxy, fie „omuleți verzi”, fie mercenari, care vor fi asistați de armată și care vor fi responsabilii în fața justiției internaționale pentru tot ce se întâmplă în zona de conflict. Astfel, statele vor fi scutite de responsabilitatea implicării în conflict fără a fi sancționate de comunitatea internațională.

Utilizarea tacticilor de război hibrid și lipsa de dorință de a recunoaște existența unei stări de război interstatal, transformă conflictul din Donbass într-un conflict care mereu va „fumega”, unde mereu vor fi duse operațiuni militare de intensități variate și va exista mereu riscul unei escaladări a conflictului. Deși, în dreptul internațional există destule norme pentru a califica acțiunile ruse ca „agresiune”, în mod evident, nimeni nu va întreprinde măsuri necesare pentru a întoarce Crimeea sub controlul Ucrainei, deoarece, aceasta ar însemna, din punct de vedere a legislației ruse, atentat la integritatea teritorială a statului federal, care mai rămâne o putere nucleară. O lecție a concflictului din Ucraina este că aplicarea dreptului internațional rămâne a fi o prerogativă a statelor care vor să-l aplice ad litteram. Deci, dacă există voință politică de a recunoaște existența unui război, acesta va fi recunoscut iar statul agresor sancționat. În caz contrar, conflictele interstatale pot fi ușor „camuflate” prin utilizarea unor agenți proxy, care vor scuti de responsabilitate părțile beligerante în conflict.

Serghei Velenciuc este absolvent al Facultății de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În prezent, masterand la Studii de Securitate – Analiza Informațiilor, din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București.  A fost stagiar la Ambasada Republicii Moldova în Belgia și  Ministerul Afacerilor Externe și  Integrării Europene al Republicii Moldova.  Bursier Erasmus la Universitatea Liberă din Bruxelles , în prezent  voluntar în cadrul Fundației Universitare a Mării Negre și Inițiativa Tinerilor pentru Modernizarea României.