Conflictele înghețate. Studiu de caz: Transnistria

De Silviu Neguț | Articol apărut în Economistul nr. 49-50 | 15.12.2014

După cum am arătat într-un articol recent, pe aceeași temă, dar având ca studiu de caz Crimeea, conflictele înghețate (frozen conflicts) sunt acele conflicte în care tensiunile există, mocnesc și oricând se pot declanșa devenind deschise. Așa s-a întâmplat cu cel din Crimeea, dezghețat ultrarapid în martie 2014 și „închis” prin anexarea acesteia de Federația Rusă, prin „referendum”. Pe lista conflictelor înghețate pe cale de a se dezgheța se înscriu cele din Transnistria și Găgăuzia.

DATE GENERALE. Transnistria, acest teritoriu care înseamnă dincolo de Nistru, are mai mult conotații geopolitice, decât geografice, având dimensiuni variabile în timp, cândva mai mari (cu ieșire la Marea Neagră), astăzi mai restrânse (4.163 km2), așa cum i-a stabilit limitele conducătorul sovietic Iosif Visarionovici Stalin în 1940. Practic, Transnistria este o fâșie de teren alungită pe stânga fluviului Nistru, având peste 200 km lungime și o lățime medie de 20 km. Pe dreapta Nistrului se află doar vechiul oraș Bender (astăzi Tighina), menționat documentar în 1408, având o cetate ridicată de Ștefan cel Mare (și mărită de Petru Rareș), amplificată de nimeni altul decât cel mai mare sultan otoman, Suleiman Magnificul.

Reședința așa-numitei republici este Tiraspol (147.800 loc., 2012), practic al doilea oraș al Republicii Moldova (după Chișinău), situat în sudul Transnistriei, în stânga fluviului Nistru, aproape vis-a-vis de Tighina; a fost fondat în 1795, în apropierea unei fortărețe ridicate cu trei ani mai înainte de faimosul comandant militar rus Aleksandr Suvorov, pe locul așezării moldovenești Vechiul Sculeni. Transnistria înglobează 147 localități, respectiv un municipiu, 9 orașe și 69 comune (cu 137 de sate).

La recensământul din 2004, organizat de autoritățile transnistrene, din populația de circa 500.000 de locuitori, 32% s-au declarat moldoveni (așadar, români), 30% ruși, 29% ucraineni și 8% alții (bulgari, găgăuzi, evrei, germani ș.a.). În 2012, populația a fost estimată la 511.960 locuitori.

ISTORIA. Istoric vorbind, Transnistria a fost un no man’s land (un pământ al nimănui), folosit în frecvente rânduri de popoarele nomade asiatice în drumul lor către inima Europei. În această vreme a fost, pentru prima și ultima oară, în posesia statului Moldova, în timpul celei de-a treia domnii a lui Gheorghe Duca (anii 1681-1683), drept recompensă din partea sultanului Mehmet IV, pentru că a fost neutru în timpul războiului turco-rus din 1676-1681; Gheorghe Duca s-a intitulat „domn al Țării Moldovei și al Țării Ucrainei”.

Transnistria a intrat sub stăpânirea Rusiei, pentru prima dată, în 1792, în vremea împărătesei Ecaterina a II-a – cea care a reușit ieșirea Rusiei la Marea Neagră, în virtutea „testamentului” lui Petru cel Mare –, în urma Tratatului de Pace de la Iași (29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792), care a pus capăt războiului ruso-turc (din anii 1787-1791), când hotarul european dintre Imperiul Rus și cel Otoman s-a stabilit pe cursul inferior al Nistrului. Va fi parte a acesteia (respectiv a Uniunii Sovietice), cu unele sincope (între care perioada 1941-1944, când a fost sub stăpânirea României), până la dezmembrarea Uniunii Sovietice (pentru detalii vezi Corneliu Filip, 2011, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”).

În contextul evenimentelor din Uniunea Sovietică, în vremea deschiderii făcute de Mihail Gorbaciov, la puțin timp după proclamarea independenței Republicii Moldova (fosta Republică Sovietică Socialistă Moldova), la 23 iunie 1990, are loc, la 3 septembrie același an, declararea unilaterală a independenței Republicii Moldovenești Nistrene (Republica Transnistria), nerecunoscută de autoritățile de la Chișinău – și nici de alte state – și care contestă apartenența sa la Republica Moldova. În iarna 1991/1992 au loc confruntări armate între forțele transnistrene, sprijinite de Armata a 14-a rusă, staționate la Tiraspol, și elemente ale poliției din Republica Moldova.

Conflictul a rămas până astăzi, în egală măsură, dezghețat/înghețat, dobândind o conotație nu numai europeană, ci și mondială, datorită implicării unor actori de referință în rezolvarea problemei (Uniunea Europeană, SUA, Rusia ș.a.).

Atât Republica Moldova, cât și alte state (în primul rând România), dar și unele structuri importante, precum Uniunea Europeană, OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană), NATO ș.a. au solicitat, în repetate rânduri, retragerea trupelor rusești și a armamentului acestora din republica separatistă și înlocuirea „forțelor de menținere a păcii” din regiune (practic, trupe rusești!) printr-o misiune civilă multinațională.

Problema Transnistriei este complicată de prezența Armatei a 14-a a Rusiei, ultima unitate militară rusă deplasată într-un stat străin împotriva voinței conducerii acestuia. Această armată ar avea drept scop, printre altele, protejarea populației rusofone din Transnistria de teama „românizării” forțate de către noul stat românofon din stânga Prutului. Deși Republica Moldova și Federația Rusă au semnat, în 1994, un acord ce prevedea retragerea în termen de trei ani a trupelor rusești, Duma de Stat a Rusiei, dominată de comuniști, n-a ratificat însă documentul. Ca atare, nici un soldat nu a părăsit teritoriile din stânga Nistrului. Mai mult, nici acordurile cu OSCE (din decembrie 1999, reuniunea de la Istanbul) nu au fost respectate.

Pe măsură ce a trecut tot mai mult timp de la proclamarea așa-zisei republici nistrene, lucrurile s-au complicat, Rusia implicându-se mai accentuat după venirea la putere a lui Vladimir Putin. Se impune a fi amintit faptul că președinții Republicii Moldova și Rusiei, din perioada de dinainte de 2000, respectiv Petru Lucinski și Boris Elțîn, au convenit ca Armata a 14-a să fie retrasă după soluționarea finală a problemei privind statutul acestei regiuni. Numai că acest lucru era și este mult mai dificil decât se putea/se poate crede. În plus, a intervenit declarația sentențioasă a președintelui de atunci al așa-zisei Republici Moldovenești Nistrene, Igor Smirnov, potrivit căreia această „republică” separatistă exista deja de atâția ani și că problema relațiilor cu Republica Moldova n-ar putea fi remediată decât prin acceptarea faptului că există două state în teritoriul frontierelor recunoscute ale fostei Republici Sovietice Socialiste Moldova. Din păcate, nici misiunile OSCE (2002) și nici cele ale Uniunii Europene (mai multe) nu au dat rezultate, ambele grăbindu-se să lanseze (de fapt, să reia!) soluția federalizării (care include multe capcane), aceasta nefiind agreată nici de Republica Moldova, nici de alți actori interesați de problemă, între care și România.

Din păcate, în Transnistria, conducerea a fost încă de la început și a continuat mereu să fie pro-rusă și anti-românească. Este mai mult decât semnificativ faptul că „durului” bătrân comunist Igor Smirnov (1991-2011) i-a succedat tânărul, tot comunist, Evgheni Șevciuc (n. 1968) care, încă de la preluarea puterii, a arătat cât de „independent” este: cu ocazia unui interviu, acordat renumitei agenții REUTERS, a purtat o cravată în culorile drapelului național rus și un ceas cu inscripția FSB (sigla Serviciului Federal Rus de Securitate, fost faimosul KGB…).

Întrucât problema Transnistriei este, în general, destul de bine cunoscută, cel puțin de specialiști, punctăm doar câteva lucruri, înainte de a ajunge la situația/conjunctura actuală:

• perseverența Rusiei de a fi factorul decisiv, ajungând până la desconsiderarea angajamentelor internaționale pe care și le-a luat privitor la retragerea trupelor (faimoasa Armată a 14-a) și a arsenalului militar din Transnistria, între care cel luat în urma Summit-ului OSCE de la Istanbul din decembrie 1999;

• perseverența, multă vreme, a guvernanților comuniști de la Chișinău în a recunoaște dependența Tiraspolului de Moscova și că soluționarea conflictului ar fi virtual imposibilă fără Rusia, preferând procesul de soluționare în format trilateral (Republica Moldova, Transnistria și Rusia), excluzând medierea occidentală (nu mai vorbim de cea a României!).

Urmarea firească a fost Memorandumul Kozak (numit astfel după Dmitri Kozak, reprezentantul Administrației prezidențiale rusești, cel care a condus delegația Rusiei la negocieri), conform căruia i s-ar fi oferit Transnistriei o largă suveranitate în cadrul Republicii Moldova, dar, atenție (!), și dreptul de veto în problemele generale (așadar, esențiale). În consecință, a și apărut o primă speculație, și anume aceea că Rusia se teme de o posibilă unificare a Republicii Moldova cu România și, în cazul apariției unei atare posibilități, Transnistria să se desprindă de Republica Moldova; care ar fi pasul următor? Nimic altul decât solicitarea Transnistriei de a deveni parte a… Federației Ruse. În același spirit s-a înscris șiPlanul Belkovski (numit astfel după Stanislav Belkovski, director al Institutului de Strategie Națională din Moscova, un apropiat al președintelui rus Vladimir Putin), din 2011, care nu este altceva decât o variantă a Memorandumului Kozak, sugerând reunificarea Republicii Moldova cu România și separarea Transnistriei, devenind independentă, următorul pas fiind, firesc, solicitarea de a deveni parte a Federației Ruse…

Din 2009 se observă tendința Moscovei de a încuraja apropierea dintre Chișinău și Tiraspol, atrăgând de partea sa și partenerii occidentali: OSCE, UE și SUA. Au fost reluate negocierile în formatul 5+2 (OSCE, UE, SUA, Rusia și Ucraina, respectiv Republica Moldova și Republica Moldoveană Nistreană). Foarte simptomatic este faptul că Ucraina este acceptată, în schimb România este exclusă. Cu toate acestea, putem avea percepția că poziția generală a Rusiei vizavi de Transnistria nu este legată în primul rând de România, ci de… Ucraina (aceasta este vecină cu Rusia, și nu România!). În fapt, Rusia urmărește să controleze Ucraina dorind s-o prindă/s-o controleze ca într-un „clește”.

Există, de altfel, o adevărată fobie vizavi de România. Iată, în acest sens, aprecierile lui Dmitri Rogozin, vicepremier al Rusiei, fost ambasador al acestei țări la NATO, din primăvara anului 2012: „Atât timp cât la Chișinău se aud declarații privind unirea urgentă cu România, iar din partea română sunt provocări la adresa stabilității Moldovei, nu se poate vorbi de soluționarea rapidă a conflictului, nu se poate asigura integritatea teritorială a Moldovei… Trebuie să se recunoască rolul Rusiei ca singura țară care dispune de autoritate politică și forță în această regiune” (interviu în revista „Kommersant”, 20 aprilie 2012). Așadar, veșnica Rusie!

Nu întâmplător, în urma conflictului transnistreano-moldovean din 1992, cuoperațiunea de menținere a păcii a fost desemnată nu o forță internațională, ci… Rusia. Peste exact 20 de ani, cu ocazia forumului care a avut loc la Tiraspol, președintele Putin sublinia, în mesajul său transmis participanților: „Această operațiune, în formatul actual, este principala garanție a continuității politice a procesului pentru soluționarea conflictului. Forța noastră de menținere a păcii este garantul ajungerii la o soluție acceptabilă pentru Transnistria și Moldova”. Deci, fără Rusia nu se poate…

La rândul său, mai înainte amintitul Dmitri Rogozin (reprezentantul guvernului Federației Ruse în Transnistria) a respins apelurile la internaționalizarea contingentului de menținere a păcii, numindu-le drept „isterii ale unor politicieni”.

În privința perspectivelor soluționării conflictului, iată condițiile formulate de Dmitri Rogozin (în același interviu):

Deci tot veșnica federalizare, cu dorita, mult sperata, desprindere de țara-mamă și, evident, solicitare de integrare în Mama Rusie.

conflictele-inghetate-studiu-de-caz-transnistria

TRANSNISTRIA ÎN CONTEXTUL EVENIMENTELOR DIN UCRAINAEvenimentele recente din Ucraina au, din păcate, consecințe dure, chiar catastrofale, pentru viitorul moldovean al Transnistriei. Declanșate în noiembrie 2013, aparent ca o reacție firească a populației democratice vizavi de refuzul autorităților de la Kiev, în frunte cu președintele Victor Ianukovici, de a semna Acordul de la Vilnius privind începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, acestea se vor dovedi, în fapt, mult mai complexe (cu varii motivații), Rusia jucând un rol mult mai important decât se putea crede, valorificând din plin vechiul principiu roman divide et impera. Finalul a fost nefericit pentru Ucraina: a pierdut Crimeea, unde mocnea cel mai periculos conflict înghețat din zona Mării Negre, ba chiar din lume.

În acest context, în care politica faptului împlinit a fost pe deplin dovedită, problema Transnistriei a devenit și mai delicată, mulți analiști avansând ideea că Transnistria și Găgăuzia1 vor întregi triunghiul separatist rus. În acest context, este de amintit că noile autorități de la Tiraspol (în 2011, Igor Smirnov a fost înlocuit cu mai tânărul Evgheni Șevciuk, tot un pro-rus) au solicitat Dumei de Stat a Federației Ruse, în martie 2014, prin vocea Președintelui Sovietului Suprem (remarcați titulatura!) de la Tiraspol (așadar Parlamentul așa-zisei republici), Mihail Burla, examinarea posibilității de aderare la Rusia a regiunii transnistrene. Din păcate pentru ei, în contextul sancțiunilor Occidentului, nu foarte dure, dar, oricum, semnificative, autoritățile rusești n-au reacționat pozitiv, amânând soluționarea solicitării.

În condițiile în care Rusia a „integrat”, mult prea ușor, Crimeea, pe fondul unei reacții mult prea timide a Occidentului (cu motivații foarte diferite, dar nu scuzabile), marea putere de la Răsărit, deși ar vrea, nu-și poate continua „acțiunea triumfală”, simțind că, totuși, trebuie să aibă răbdare cel puțin pentru „a digera” noua pradă, deși obținută mai ușor decât ar fi crezut.

VIITORUL TRANSNISTRIEI. Strâns legat de viitorul Republicii Moldova, este la fel de previzibil, respectiv imprevizibil, ca și pentru aceasta, care, din păcate, după 25 de ani de așa-zisă independență, se află încă în sfera dilemei shakespeariene din Hamlet: „a fi sau a nu fi”, a fi cu Europa sau, din contră, cu Uniunea Euro-Asiatică (respectiv Rusia), oricum se va numi în final.

Un foarte bun analist, provenit dintre românii de dincolo de Prut, Vitalie Ciobanu, a dat un răspuns convingător în domeniu: „Refuzul multor tineri basarabeni – al celor mai valoroși dintre ei – de a se întoarce în Moldova, la sfârșitul studiilor, se explică prin faptul că în timp ce ei, acești tineri, evoluează, situația în provincia lor natală se degradează pe an ce trece” (Vitalie Ciobanu, 2005, Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova). E adevărat, coaliția aflată la putere în Republica Moldova este pro-europeană, dovadă că a semnat Acordul de la Vilnius, dar este încă fragilă, fragilitatea ei fiind sporită de evenimentele din Ucraina, care i-au făcut pe comuniști să redevină foarte vocali. Trebuie, desigur, apreciată consecvența cu care respectiva Alianță a păstrat jalonul pro-european într-un mediu cu ape tulburi și cu o moștenire anti-europeană evidentă. De altfel, faptul că nu s-a reușit de mai multă vreme o orientare clară spre structurile euroatlantice este o consecință a ceea ce analista franceză Agnès Bon, o foarte bună cunoscătoare a spațiului ex-sovietic, a numit, în urmă cu nouă ani, „valsul practicat de Republica Moldova între comunism și social-democrație” (Agnès Bon, 2005, Moldavie 2004. Valse – hésitation entre communisme et social-democratie). Sau cum, mai dur, în aceeași perioadă, mai înainte amintitul Vitalie Ciobanu vorbea despre „instaurarea acestui regim al perversității pe care îl avem azi în Republica Moldova” (se referea la regimul din urmă cu zece ani).

Pe fondul „recuperării” (prin forță) a Crimeei de către Federația Rusă, sentimentul pro-rus (adeziunea la o adevărată Mare Putere!) s-a revigorat în Republica Moldova, pro-comuniștii revenind în forță în arenă. Într-un asemenea context, este mai mult decât importantă/relevantă reacția Occidentului, cel care, până acum, s-a mulțumit, simplificând puțin, doar la amenințarea cu degetul. În mod paradoxal, interesele marilor actori occidentali implicați în această problemă (la fel ca în cazul Ucrainei, de altfel), SUA și Uniunea Europeană, sunt oarecum divergente. Într-un asemenea context, trebuie recunoscut faptul că, de mai multă vreme, Rusia a știut să joace, reușind, de pildă, să nu trateze cu Uniunea Europeană ca un bloc regional (cum pretinde că este și ar trebui să fie), ci separat, cu actorii importanți din aceasta, respectiv Germania, Franța etc.

Deși, aparent local, conflictul înghețat din Transnistria, la fel precum cel din Crimeea (evident de mai mare anvergură), este semnificativ pentru întreaga Zonă Extinsă a Mării Negre (Marea Neagră – o mare a conflictelor!) și chiar pentru un spațiu mult mai extins (cu reverberații în restul Europei – măcinată de tendințe secesioniste –, în spațiul caucaziano-caspic etc.). Dezghețarea și a acestui conflict poate fi un motiv mai mult decât concludent pentru „încălzirea” altora.

În perioada ce s-a scurs de la anexarea Crimeei de către Rusia (în baza unui referendum ad-hoc, în 16 martie 2014, și a unei aprobări ultra-rapide de către Parlamentul Federației Ruse, două zile mai târziu, precedate de o primire triumfală și un discurs pe măsură al președintelui Putin), s-au avansat, în mass-media, pe baza ideilor vehiculate de analiști, unii de prim rang, multe scenarii, în cea mai mare parte pesimiste. Ca atare, se poate spune că, în bună măsură, problema apartenenței Transnistriei la Republica Moldova depinde de o altă mare problemă majoră din regiune, cea a integrității Ucrainei (exceptând Crimeea), pusă sub semnul întrebării din cauza mișcărilor secesioniste, din estul țării, declanșate în aprilie 2014, sprijinite de Rusia.

Având în vedere această stare de fapt, din punct de vedere geopolitic, se poate lua în considerare și un alt scenariu: „pierzând” în Ucraina (în ipoteza că aceasta din urmă reușește, totuși, să-și mențină integritatea ciuntită, așadar, fără Crimeea), Rusia va dori imperativ „anexarea” Transnistriei. Și aceasta, nu neapărat ca un act anti-Republica Moldova (și, prin ricoșeu, anti-România), cât, mai ales, din dorința (și șansa) de a ține Ucraina (care este „ultima speranță” de a menține Rusia ca o mare putere, una de anvergură mondială), într-un adevărat „clește” (îngusta, dar alungita fâșie transnistreană, devenită parte componentă a Rusiei, ar fi supradotată militar, actuala Armată a 14-a rămânând un biet copil!).

Scenariul nu se oprește aici. După Transnistria, sau chiar în paralel, ar urma Găgăuzia. După cum se știe, în februarie 2014, cu ocazia unui referendum, imensa majoritate a alegătorilor s-a pronunțat pentru integrarea în Uniunea Euro-Asiatică.

În atare condiții, nu este greu să ne imaginăm că, după încorporarea celor două entități, Rusia va face presiuni asupra Ucrainei (ce va mai fi rămas din ea) să dea șansă celor două entități enclavate de a avea ieșire la Dunăre (poate doar Găgăuzia) și la Marea Neagră (ambele). În acest fel, Rusia revine la… gurile Dunării (unul dintre cele trei puncte geostrategice la Marea Neagră, alături de Crimeea – pe care a redobândit-o – și de Strâmtorile Bosfor și Dardanele), de unde a fost îndepărtată în două perioade: 1918-1940 (în perioada în care Basarabia a fost integrată în România) și 1991-2014 (când sudul Basarabiei și, implicit, ieșirea la Dunăre și Marea Neagră se aflau în posesia Ucrainei).

Există posibilitatea ca lucrurile să se întâmple așa dacă Occidentul se va menține la nivelul sancțiunilor paleative și nu va reacționa prin măsuri dure, care, pe de o parte, să afecteze fragila economie rusă (dependentă în proporție de circa 70-75% de exporturile de materii prime, în principal petrol și gaze naturale, principalii beneficiari fiind importanți membri ai Uniunii Europene!), iar pe de alta, să ecraneze forța militară a Rusiei, prin prezența sa semnificativă, și nu simbolică, în zonă.

Există și abordări mai nuanțate privind viitorul regiunii, precum cea a analistului Dan Dungaciu (martie 2014): „Indiferent în ce formă și context strategic, recunoașterea sau înglobarea Transnistriei de către Rusia înseamnă unda verde a Moscovei pentru reunificarea României cu Republica Moldova. De asta nu va recunoaște Rusia regiunea transnistreană. Va continua să o mențină așa, amenințând Ucraina și ținând Republica Moldova prinsă în laț în continuare”.

1Găgăuzia, un teritoriu (1.860 km2) în sudul Republicii Moldova, constituit din circa 50 de localități cu populație predominant găgăuză (turci ortodocși), în jur de 160.000 de locuitori, cu capitala la Comrat, care a obținut, în 1994, un statut de autonomie. În februarie 2014 a fost organizat un referendum, declarat ilegal de Chișinău, în care imensa majoritate a alegătorilor (98,9%) a optat pentru integrarea Găgăuziei la Uniunea Euro-Asiatică, evident în dauna Uniunii Europene.