Comisia Juncker a îngheţat oficial extinderea UE

De George Scarlat | 09.09.2014| 

Pe lista cu comisari europeni şi portofoliile acestora în cadrul Comisiei Junker nu mai figurează, pentru prima dată după mulţi ani, un comisar pentru „Extindere”. Lista e anunţată de diferte surse şi se consideră că este definitivă. De fapt nu este nicio surpriză. Încă din luna iulie 2014 Jean Claude Junker a declarat în faţa parlamentarilor europeni că „În următorii cinci ani nu va mai exista nicio extindere”. Pentru a nu denunţa angajamentele anterioare ale UE, Junker a adăugat, totuşi, că „negocierile vor continua în special cu Balcanii Occidentali, care au nevoie de perspectivă europeană”. Despre Republica Moldova sau Ucraina, doar „cooperare, asociere şi parteneriat”. Or, acorduri de asociere şi/sau comerţ liber cu UE au deja peste 20 de state, printre care Algeria sau Chile, şi încă pe atâtea au negocieri în curs cu Bruxelles. Nu aşa ceva doreau cetăţenii şi elitele politice din Republica Moldova şi Ucraina. Desigur că la Kiev sau Chişinău, după ce se va depăşi stadiul de negare, dezamăgirea va fi, din păcate, cruntă.

Postul de comisar care ar fi trebuit să gestioneze parcursul european al statelor ce şi-au declarat intenţia de a adera la UE s-a transformat în postul pentru „Politici de vecinătate”. Aceasta nu are legătură cu extinderea. UE are şi Parteneriatul mediteranean, şi Nordic Dimenssion, parteneriat ce include Rusia,  şi niciunul dintre aceste parteneriate de vecinătate nu presupune extinderea, aderarea la UE a statelor care au aderat la parteneriaele respective cu UE. Chiar şi în cadrul Parteneriatului Estic, doar trei state din şase, anume R. Moldova, Georgia şi Ucraina şi-au exprimat dorinţa de a adera la UE. Politica de vecinătate a UE nu presupune extinderea iar statele membre ale parteneriatelor respective nu vor putea deveni membre UE doar pentru că realizează „temele” pe care şi le-au asumat faţă de UE în cadrul parteneriatelor respective.

Portofoliul „Extindere” apare numai pentru candidaţi solvabili

Desfiinţarea postului de comisar pentru „Extindere”de către Comisia Junker nu este deloc întâmplătoare. Analiza structurii Comisiei Europene din ultimele decenii arată că există un adevărat „pattern” în această privinţă. Când extinderea este pe agenda UE, se înfiinţează postul de comisar pentru extindere. Când ţările vizate au aderat, postul s-a desfiinţat. Modelul s-a repetat de câteva ori din 1981 până în prezent, dar este pentru prima dată când UE s-a oprit la jumătatea drumului şi a desfiinţat portofolil „Extindere”deşi există ţări candidate, Turcia şi Balcanii de Vest sau ţări care şi-au exprimat dorinţa de a deveni candidate, ca Republica Moldova, Ucraina Georgia.

state candidate

Este semnificativ că în Comisia Barroso portofoliul lui Ştefan Fule se numea „Extindere şi Politica Europeană de vecinătate”. Adică, în mod evident, Extinderea e una şi vecinătatea alta. Vecinii nu ţi se extind în casă. Ei sunt o entitate care se află afară şi nu se vor muta în casă…

1981: Comisia Thorn înfiinţează „Extinderea” pentru Grecia, Spania, Portugalia

Portofoliul extinderii apare pentru prima dată în Comisia Gaston Thorn, instalată în ianuarie 1981. Italianul Lorenzo Natali a fost numit atunci comisar pentru” Politică mediteraneană, extindere, informaţie”. El trebuia să gestioneze candidaturile Greciei, Spaniei şi Portugaliei.

1986: În lipsă de candidaţi, Delors I desfiinţează postul

În ianuarie 1986, Comisia Jacques Delors nu mai prevedea extinderea, portofoliul respectiv numindu-se „Politică mediteraneană şi Parteneriat Nord Sud”. Schimbarea s-a datorat faptului că extinderea cu Grecia, Spania, Portugalia se încheiase în 1986 şi nu mi existau alte cereri de aderare.

A doua Comisie Delors nu prevedea nici ea portofoliul Extinderii pentru că nu exista pe agendă extinderea UE. Portofoliul se numea Politică mediteraneană şi latino americană, această din urmă competenţă fiind adăugată pntru că titularul postului era un spaniol, Abel Matutes, a cărui ţară era interesată de relaţia UE America Latină.

1993: Delors III reînfiinţează portofoliul de dragul Suediei, Austriei şi Finlandei

 

Extinderea a revenit pe agenda UE în condiţiile sfârşiului Războiulu Rece. Candidate erau statele neutre, a căror aderare la UE înainte de 1989 ar fi putut provoca URSS. Neutralitatea Austriei şi Finlandei era o consecinţă directă a Tratatelor de Pace de după cel de-al doilea război mondial, cum ar fi Tratatul de Stat cu Austria din 1955, care a convins Moscova să-şi retragă trupele de ocupaţie din Austria după proclamarea neutralităţii acestui stat. Deşi UE nu este o alianţă militară, neutralitatea statelor membre care au acest statut este afectată de politica externă comună a UE.

În consecinţă, în Comisia Delors III, în 1993, a fost înfiinţat postul de comisar pentru Relaţii Externe şi Extindere, încredinţat olandezului Hans Van Den Broeck, care avea menirea să negocieze Tratatele de aderare cu Ausria, Finlanda, Suedia, ce avea să devină state membre UE în 1995.

1995: Misiune îndeplinită. Santer desfiinţează „Extinderea”

În ianuarie 1995 a fost instalată Comisia Santer. Cele trei state neutre, Austria, Suedia şi Finlanda fuseseră deja integrate. Nu se punea în acel moment problema aderării statelor foste comuniste din Europa Centrală şi de Est. Bunăoară, Republica Cehă a depus cererea de aderare la UE în ianuarie 1996, la un an după numirea Comisiei Santer.Previzibil, după algoritmul care deja se conturase, Extinderea a dispărut încă o dată din portofoliul CE.

Este cât se poate de izbitor în acest sens că Van Den Broek fusese până în 1995 Comisar cu Extinderea în Comisia Delors III. În ianuarie 1995, în Comisia Santer, acelaşi Van Den Broek fost numit Comisar cu „Relaţiile cu Europa Centrală şi de Răsărit şi Relaţii Externe”. Europa Centrală nu era vizată de Extindere. Cu ea, UE ar fi urmat să aibă doar „relaţii”.

1999: Prodi reînfiinţează postul pentru Marele Bing Bang de 10 state

După numai patru ani, în 1999, UE pregătea Marele Bing Bang, cea mai mare extindere din istoria sa, cu zece noi state simultan. În onsecinţă, în cadrul Comisiei Prodi, s-a reînfiinţat din nou portofoliul de comisar pentru extindere. Pentru a se sublinia importanţa pentru UE a politicii respective şi a da greutate postului, pentru prima dată portofoliul respectiv s-a numit în exclusivitate „Extindere”, fără să mai cuprindă şi alte atribuţii, postul fiind încredinţat germanului Gunther Verheugen.

A doua Comisie Prodi, instalată în 2004, a păstrat în strucura sa portofoliul „Extindere”, titular fiind slovenul Janez Potocnick.

 drapele ueBarroso I menţine „Extinderea” pentru România, Bulgaria, Croaţia          

Comisia Barroso instalată în 2004 a păstrat în componenţa sa portofoliul „Extindere”, pentru că erau în curs de negociat capitole din Tratatele de aderare ce se vor fi încheiat cu România, Bulgaria, Croaţia. Portofoliul se numea simplu „Extindere”  „la fel ca în cadrul Comisiei Prodi, pentru a se sublinia importanţa politicii de extindere pentru UE. Titular al portofoliului era finlandezul Olli Rehn.

Barroso II diluează „Extinderea” în zeama „Vecinătăţii”

A doua Comisie Barroso, numită în februarie 2010, a păstrat portofoliul extinderii, comisarul responsabil fiind cehul Ştefan Fulle. Numai că, după mulţi ani, denumirea portofoliului s-a schimbat, numindu-se de acum „Extindere şi Politică Europeană de Vecinătate” . Poate că adăugarea altui atribut pe lângă „Extindere” a fost menită să dilueze conţinutul. Candidaţii oficiali, Bulgaria şi România deja aderseră la UE la 1 ianuarie 2007. Aderarea Croaţiei, un alt stat care avea susţinere unanimă era doar o chestiune de timp. Croaţia se rupsese de pluton din motive obiective. Slovenia, stat membru din 2004 obstrucţiona aderarea Croaţiei din cauza unui litigiu referitor la delimitarea frontierei maritime. Croaţia mai avea probleme privind capitol „Justiţie” din Tratatul de aderare, pentru că nu făcea eforturi să aresteze şi să trimită în faţa Tribunalului Penal Internaţional un general considerat criminal de război în UE şi erou naţional la Zagreb. Poate că importanţa politicii de extindere se diminuase şi pentru că nu mai existau candidaţi fezabili. Turcia, eterna candidată din 1960 la aderare se confruntă cu opoziţia unor importante state membre. Fosta Republică Jugoslavă Macedonia nu a putut adera la NATO din cauza opoziţiei Greciei, care nu acceptă denumirea acestui stat. Pentru că Macedonia nu a vrut să cedeze în privinţa numelui, probabil că Grecia s-ar opune şi aderării la UE a Macedoniei. În rest, Kosovo nu poate depune cerere de aderare din momente ce cinci state membre UE printre care şi România nu recunosc existenţa unui asemenea stat. Bosnia-Herţegovina este măcinată de corupţie şi profund divizată între cele trei comunităţi etnice, având multe dintre caracteristicile unui stat eşuat, iar Serbia are probleme în privinţa  parcursului său european din cauza refuzului de a recunoaşte independenţa Kosovo.

În ce priveşte statele foste sovietice, ca Republica Moldova, Ucraina sau Georgia, nimeni nu se gândeau serios că acestea ar putea deveni state membre UE sau cel puţin nimeni nu credea asta în 2010, odată cu numirea Comisiei Barroso.

Un alt motiv pentru adăugarea sintagmei „Politică Europeană de Vecinătate” ar fi putut să fie la vremea respectivă marile speranţe puse de UE în aceste parteneriate, în special Parteneriatul Estic, lansat la Praga în 2009 şi Uniunea pentru Mediterana sau Euromed, relansat cu un an înainte, în 2008.european_union

Comisia Junker – Sfârşitul visului

În Comisia Junker nu mai există un portofoliu pentru „Extindere”. În plus, portofoliul pentru vecinătate nu se mai numeşte, oarecum pompos, „Politică Europeană de Vecinătate” ci, mai simplu, „Politici de vecinătate”. Pare că UE nu şi-ar mai asuma politica de vecinătate, care nu mai este „europeană”, ca pe vremea Comisiei Baroso. Vecinătate mai există totuşi, dar asta numai pentru că nu-ţi poţi alege rudele şi vecinii. Dacă UE, conform noii denumiri a portofoliului, se leapădă de această politică şi de parteneriatele de vecinătate aferente, este de înţeles. Primul a eşuat Parteneriatul Mediteranean, ţările din Africa de Nord fiind răvăşite de „Primăvara arabă” şi având de ales între regimuri autoritare şi fundamentalism islamic. În Siria se desfăşoară masacre oribile iar în Orientul Mijlociu, mai recent în conflictul din Gaza, UE nu are niciun rol de jucat. Parteneriatul Estic a născut un şoricel. Singurul rezultat concret după patru ani de eforturi l-a constituit semnarea de către Republica Moldova a Acordului de Asociere şi Acordului de Liber Schimb. Cam puţin pentru un spaţiu imens, cu zeci de milioane de locuitori, întins de la frontierele baltice la Marea Caspică. După violenţele din Piaţa Maidan din Kiev, urmate de agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei, ca represalii pentru semnarea acordurilor cu UE, simpla pronunţare a denumirii Parteneriatului Estic este pe cale să-i îngrozească pe unii europeni, pentru care este sinonim cu o confruntare dintre UE şi Rusia.

Carevasăzică Junker a eliminat „Extinderea” şi a diluat „Politica de Vecinătate”. Şi pentru că asta nu era destul, portofoliul respectiv a fost acordat austriacului Johannes Hahn, a cărui ţară se opune extinderii UE şi, mai ales, primirii Turciei în UE.  Jean Claude Junker transpune în fapte anunţul pe care l-a făcut în faţa parlamentarilor europeni. Cât va fi el preşedintele CE nu va exista nicio extindere.

George Scarlat este absolvent al Masterului Studii de Securitate al Universității din București (Facultatea de Sociologie) și specializat in analiza războaielor informaționale. A lucrat ca senior editor la ziarul Ziua, consilier al primul ministru Radu Vasile și consilier de ministru. A servit ca diplomat în spațiul estic (2010-2014).