Emil Hurezeanu: „Trebuie să vedem ce se întâmplă de acum încolo și să forțăm nota cu inventivitate”*

Observ că suntem într-o perioadă de aniversări. În urmă cu zece ani, de exemplu, înainte de admiterea oficială a României în NATO și ridicarea steagului său în Curtea de Onoare a Bruxelles-ului, la București a apărut un cuplu geopolitic Stan și Bran. Un domn strateg pe nume Belkovski, precum şi un Trenin. Ambii propuseseră atunci României, într-un caz oarecum asemănător, un plan de federalizare a României cu Republica Moldova fără Transnistria. Era momentul ultimei tentative de ispitire înainte de ridicarea drapelului la Bruxelles.

Într-un fel, avem azi două aniversări: se împlinesc zece ani de la intrarea României în NATO precum și zece ani de la „ultima ispită”, ambele având proiecții valabile în actualitate. România face parte din NATO cu arme și bagaje și asta îi dă o siguranță, după părerea mea, suspectă, pentru că apărarea asta e, cum a spus însuși John McCain, locomotiva înfocată a sancțiunilor militare împotriva Rusiei. În urmă cu vreo douăzeci de ani, întrebat ce poate să facă NATO în virtutea Articolului 5, pe vremea Iugoslaviei, oficialul american răspundea : „Orice. Începând de la riposta nucleară până la o ilustrată pe care scrie ʼRegretăm!ʼ ”, aici se oprește totul. Cred că interesele naționale ar trebui să ţină cont şi de posibilităţile proprii, în contextul în care apare un conflict nou la frontiere. Bineînțeles că ancorarea într-o comunitatea militară și politică este de primă importanță, dar a te lăsa pe seama copilotului ar putea să ducă la accidente de genul celui care tocmai s-a întâmplat cu un avion malaezian. E mult mai bine să te bazezi pe principalul pilot care este statul național cu posibilitățile lui.

Apoi, planul de federalizare are și el o actualitate, pentru că acum lumea se află în materie de analiză a situației din Crimeea, Ucraina, Rusia, Estul, cordonul sanitar, „cortina de mătase” de la Marea Baltică la Marea Neagră. Aceasta din urmă a fost anunțată în 2001 și de președintele Bush Jr. la Varșovia, fiind diferită de „cortina de fier” anunţată de Churchill în 1945. E o cortină nouă acum de mătase cu patrulări de avioane, cu întăriri de bombardiere, în Țările Baltice, în Polonia, şi cu alarmă mai scăzută în România.

Planul de federalizare face parte din constelația pe care ași numi-o „tactici sau eforturi de limitare a prejudiciilor”. Rușii și-au atins scopul, au creat o nouă situație, ceea ce fac de multe sute de ani: creează fapte împlinite care, după aceea, se transformă în fapte strategice, geopolitice, fapte de viață, de realitate, și de aici încolo prelungirea unei stări de indecizii – continuăm cu anexările sau nu continuăm – reprezintă în sine o nouă stare pe care le-o datorăm și care ține lumea ocupată.

În această constelație nouă, a tuturor ipotezelor, mulți spun și că Transnistria se-ndreaptă fie spre centura reîncălzită a conflictelor înghețate, fie va avea o soluție de genul Belkovski. Adică Transnistria rămâne ca avanpost rusesc militar ca și Kaliningrad, în schimb Republicii Moldova nu-i rămâne decât să se unească cu România potrivit unor acorduri bilaterale şi Actului final de la Helsinki.

Sigur că domnii ambasadori și oamenii cu răspunderi moral-politice, chiar dacă nu mai sunt în funcții, se feresc de astfel de ipoteze considerând politica drept artă a posibilului, deci nu tot ce este posibil face parte din politică ci doar ce este posibil. Însă pentru publiciști și persoanele care nu au legături instituționale, politica poate deveni și o artă a posibilului în sensul frizării imposibilului. Atunci este foarte indicat ca în cadrul unei reuniuni de acest gen să discutăm și despre costurile reunificării Republicii Moldova cu România.

Cred că într-o astfel de perioadă de așteptări amenințătoare e bine să discutăm toate posibilitățile. Dacă nu o fac politicienii și diplomații din rațiuni normale, ușor de înțeles, în dezbaterea publică toate posibilitățile trebuie folosite, pentru că trebuie forțată nota, aşa cum, în definitiv, au forțat-o și rușii.

Oprirea înaintării va aduce o realitate nouă. Observ că nici un ministru german şi nici Merkel nu au telefoanele deschise atunci când îl sună pe Putin legat de Transnistria. în schimb, ieri, Putin l-a primit pe șeful Siemens. Ideea este că germanii de multe ori se bazează mai mult pe Rusia și pe loialitatea contractualistă a Rusiei, în relația lor energetică, politică și diplomatică decât pe Polonia.

Trebuie să vedem ce se întâmplă de acum încolo și să forțăm nota cu inventivitate. Cât despre planul federalizării Ucrainei, pe care îl auzeam dinaintea crizei din Crimeea pe toate portavoce sensibile ai Rusiei în Occident, Alexander Rahr și alții vorbeau despre cum să se evite o criză a degenerării Maidanului. Aceştia spuneau că după modelul german trebuie să federalizăm şi Ucraina. Dacă un plan de federalizare a Ucrainei poate fi discutat și dacă el ar putea să evite avansuri militare ale rușilor, probabil și conflictul din Crimeea putea fi evitat dacă ar fi existat planuri în legătură cu federalizarea Ucrainei între Vest și Est, pe uscat, la rece, nu după o tentativă de război. În definitiv, nici ucrainenii care au un stat nou și inventiv cu multe interese în Est, în Vest, în Sud, n-au fost atât de opaci faţă de scenariul ca Rusia să-și poată recâștiga controlul asupra Crimeei în anumite condiții. De exemplu, dacă Rusia îi permitea Ucrainei un joc comercial, geopolitic, la ambele capete.

Despre România s-a spus că e formată din multe petice, greco-catolici, turci, cu Orientul Apropiat la București şi Viena la Cluj, deci o țară care n-ar fi putut să existe. România e o țară care există foarte bine din cauza diversității fragmentelor care o compun și din cauza inventivității statale, printre cel mai vechi stat național din Europa care, zeci de ani, sute de ani și-a reînnoit mijloacele. Ucraina nu are multă experiență, însă are resurse. Există foarte multe efecte perverse, dar pozitive și neintenționate. De exemplu, o cooperare mai strânsă între România și Ucraina, care n-a existat până acum. Faptul că s-a semnat Acordul de Securitate și de Cooperare, blocat timp de mai bine de 14 ani, prin care ucrainenii, în sfârșit, se angajează să nu disloce armament pe Insula Șerpilor. Vreau să spun că există astfel de efecte și nu văd de ce ar trebui să ne ferim să discutăm despre posibilitatea unei relații noi între România și Republica Moldova. E greu de crezut că rușii vor repeta povestea din Crimeea în inima Ucrainei, e greu de crezut că Transnistria și Republica Moldova fac parte acum din aceeași țintă din care, din păcate, a făcut parte Crimeea.

În astfel de situații trebuie forțată limita pentru că inventivitatea, plasticitatea și adaptarea din mers la oportunitățile noi dintotdeauna au fost atuurile României atât înainte de Primul Război Mondial, cât şi după al doilea Război Mondial, în perioada interbelică și chiar în perioada ceaușistă. Suntem acum într-un fel de hamac în care ne sedăm singuri pentru că facem parte dintr-o mare comunitate euro-atlantică și cred că aici nu există drepturi câștigate. Există bineînțeles principii și valori pe care le păstrezi cu loialitate. E bine, la un moment dat, să spui „sau, sau”, dar după asta să nu uiți că în supraviețuirea statelor mici, aflate în zone periculoase, principiul „și-și” e binevenit.

*Textul reprezintă transcrierea prelegerii de la dezbaterea „România între Crimeea și Transnistria. Republica Moldova, încotro?” organizată de Fundația Universitară a Mării Negre în 27 martie 2014 la Casa Oamenilor de Știință.