Anul geoeconopolitic 2014

De Marius-Cristian Neacșu | Articol publicat în Economistul nr. 49-50 | 15.12.2014

Adică geopolitică și geoeconomie. Și una, și alta. În același timp. Un mix perfid de concepte și strategii par să definească cel mai bine marea scenă internațională a lumii anului 2014 care se încheie. Și dacă am mai adăuga și un mic prefix neo celor două…

„Înainte de toate, precizează-ți termenii”, invita Mircea Malița într-o replică academică (Zece mii de culturi, o singură civilizație) la titratul scenariu al lui Huntington (Ciocnirea civilizațiilor). Să vedem atunci ce înseamnă „geopolitică” și ce este „geoeconomia”? În sensul lor cel mai clasic, ambele se referă la putere, mai exact la maximizarea puterii. Prima pune în sprijinul acesteia teritoriul (factorul geografic), cea de-a doua, economia. Ești o mare putere și poți interveni în deciziile celorlalți dacă dispui de teritoriu (în sensul larg al semnificației geografice: resurse, oameni etc.) sau de configurații deosebite ale spațiului geografic (strâmtori, peninsule, insule) sau îți poți manifesta capacitatea de influență externă utilizând instrumentul economic ca formă de presiune. Nu mai intervii cu tancurile, nu mai vizezi teritorii cheie, închizi robinetul unor conducte ce alimentează cu energie anumite regiuni, vizezi supremația pe anumite piețe. În ambele situații/strategii dreptul forței este preeminent.

Anul 2014, cu evenimentul său major – (re)anexarea Crimeei la Federația Rusă, după 60 de ani de existență administrativă și politică ucraineană –, care a generat o terminologie nouă (de exemplu, „Euromaidan”) și contextualizarea sa spațio-temporală (unde se situează frontiera dintre Occident și Rusia după destrămarea ordinii bipolare a celei de-a doua jumătăți a secolului XX, la începutul mileniului III?), invită la interogații critice: cum încadrăm fenomenul „Euromaidan” și efectele acestuia în conceptele și teoriile geopolitice?; care sunt noile nuanțări conceptuale care se desprind?; sunt verificabile în acest context elemente de neogeopolitică, precum: lume multipolară în loc de lume bipolară, axe geostrategice în loc de sfere de influență, geoeconomie în loc de geopolitică, softpower în loc de hardpower, actor geopolitic în loc de stat, jocuri și strategii în loc de politică de stat etc., etc., etc.?

Sfârșitul Războiului Rece a coincis, pe de o parte, din punct de vedere epistemologic, cu revenirea în actualitate a geopoliticii ca știință și mod de analiză, terminologia geopolitică găsind un teren fertil de manifestare, inițial în mass-media, ulterior în literatura de specialitate (după ce timp de aproape o jumătate de secol geopolitica fusese scoasă din universități și interzisă, fiind pe nedrept asociată cu ideologia nazistă), iar, pe de altă parte, cu explozia unor noi curente și sintagme care pot fi încadrate sub sintagma „elemente de neogeopolitică”: lume multipolară, actori geopolitici, axe geostrategice, geoeconomie, softpower, „revoluții colorate”, jocuri geopolitice, state eșuate, axa răului, război de preîntâmpinare („preemptive war”), mix de putere ș.a.

Continuarea „revoluției portocalii” în Ucraina (începută în 2004), după zece ani, sub forma „Euromaidanului” (2014) – adică tendința de occidentalizare și orientarea strategică, politică și economică spre Vest (Occident) –, testează soliditatea acestor concepte și noțiuni și invită la introspecții privind vechile concepte sau renuanțarea lor.

Războiul Rece a definit o ordine internațională, o lume bipolară împietrită într-un echilibru nuclear, supranumit „al terorii”, o simetrie geopolitică generată de două superputeri (SUA și URSS), fiecare individualizându-și sfere de influență, trasate ideologic, după reguli proprii. Sfârșitul Războiului Rece, înfăptuit prin căderea Zidului Berlinului, în 1989, și implozia URSS în 1991, a condus la mutații geopolitice interesante în sistemul de relații internaționale („scenă a lumii”la Mircea Malița, „tablă de șah” la Zbigniew Brzezinski): Lumea Bipolară devenea Unipolară, cu o singură superputere, SUA (1991-2001), o lume hegemonică, în care inițial s-a sperat că liberalismul economic și democrația vor cuceri planeta („sfârșitul istoriei” al lui Francis Fukuyama), conducând la sfârșitul războaielor ideologice care au marcat secolul XX, iar tendințele indicau conturarea unei Lumi Multipolare. O lume cu mai mulți poli de putere, o lume în care rolul statelor era diminuat în fața altor actori („retragerea statului” la Susan Strange) non-statali (corporațiile transnaționale, trusturile mass-media, ONG-urile, organizațiile suprastatale, precum blocurile regionale și organismele internaționale ca ONU, FMI, Banca Mondială, organizațiile teroriste etc.), cu o dinamică mult mai mare și cu o manifestare care producea „turbulențe” (James Rosenau) și reconfigurări ale sistemelor geopolitice regionale și planetare, chiar dacă funcția lor primară nu era cea de manifestare a puterii, precum a statului.

Anexarea Crimeei de către Federația Rusă pune în discuție reactivarea unui Nou Război Rece și a unei Noi Lumi Bipolare, între un Occident – mai extins (incluzând și Europa Centrală și o parte din Peninsula Balcanică), dar mai slăbit, mai fragmentat, cu SUA retrase din această parte a lumii și repoziționate în Pacificul de Nord (acolo unde au emers noi puteri regionale, politice și economice) și cu o Europă cu lideri miniaturali – și o Rusie, bine trezită și ranforsată de Vladimir Putin, ca superputere energetică, perfect adaptată noilor realități. Între cele două, Occident și Rusia, s-a căscat o adevărată falie geopolitică ce pleacă de la Marea Baltică (Kaliningrad), pe aliniamentul Belarus, Ucraina, până la Marea Neagră (și care continuă prin istmul transcaucazian ce separă Rusia de lumea islamică și Asia Centrală, pivot între Rusia și China).

Conceptul „cel mai de preț” al geopoliticii Războiului Rece – sferele de influență – a fost surclasat în evoluția post-URSS de cel al axelor geostrategice, logica binară a sferelor (ești cu mine sau împotriva mea, într-un bloc ideologic sau în celălalt) fiind înlocuită cu una polinară (sunt și cu tine și cu…ceilalți, pe nivele diferite). În această situație s-au înscris extinderea structurilor euro-atlantice spre Est („marșul spre Răsărit al Europei”, ca să folosim expresia lui Oleg Serebrian), avansul în spațiul caucaziano-caspic („drumul energiei caspice”) etc. Cel puțin patru axe geostrategice regionale au fost identificate: două continentale (axele Vest – Est: Occident – Rusia și Nod-Vest – Sud-Est: Occident – Orientul Apropiat și Mijlociu), una fluvială (axa fluviilor și canalelor: Dunăre – Main – Rhin) și una maritimă (axa mărilor și strâmtorilor: Marea Mediterană – Marea Neagră – Marea Caspică).

Evenimentele din Georgia (august 2008), în problema Osetiei de Sud, și din Ucraina și Abhazia (2014), derulate sub egida intervenționismului militar rusesc, au dovedit că sferele de influență moștenite din perioada Războiului Rece nu au dispărut, ba mai mult, cel puțin pentru Rusia, sunt perfect funcționale, Federația încercând să-și recâștige, chiar și ușor reconfigurat, fosta sferă de influență din perioada sovietică.

opec-diviziuni-interne-sau-decizii-strategice-politicile-petrolului

Intervenționismul militar enunțat anterior readuce în atenție manifestarea puterii brute (hardpower), după ce începutul secolului XXI punea pe tapet o aliniere a Rusiei și Occidentului pe o anumită agendă internațională (lupta împotriva terorismului internațional, includerea Rusiei în fostul și, recent, actualul G7, summit-urile NATO – Rusia etc.) și o manifestare predilectă a puterii blânde (softpower), caracterizată prin preeminența puterii diplomației, predilecția culturii și economiei în fața invaziei militare, a pieței libere în fața statului, a actorilor non-statali pe scena internațională etc. Chiar și războiul se umanizase… era transmis la televizor.

Implozia URSS și destrămarea comunismului, ca ideologie internațională („revoluția fără frontiere” a fostului lider sovietic Brejnev) puternic angajată în lupta împotriva „imperialismului și colonialismului” decadent al democrațiilor occidentale, anunțau, chiar pe fondul manifestării și apariției unor noi concepte geopolitice (axa răului, state eșuate, război de preîntâmpinare, revoluții colorate, primăvara arabă etc.), mutarea centrului de greutate dinspre economiile naționale spre piața globală, dinspre stat spre corporațiile transnaționale, dinspre geopolitică spre geoeconomie, lupta ideologică dintre Occident și Rusia fiind înlocuită cu lupta pentru piețe, iar țeava tancului fiind substituită de țeava prin care se scurgeau petrolul și gazele naturale. Martie 2014 și invazia trupelor rusești în Crimeea (evident, nerecunoscută sau parțial recunoscută de Kremlin) și anexarea peninsulei la federația Rusă, „democratic” (prin referendum!), sub presiunea instrumentului militar, au făcut trecerea…înapoi la geopolitică, dar într-un sens ușor adaptat.

Spre deosebire de Statele Unite, care s-au trezit în postura de superputere globală, hegemonică, prin implozia adversarului ideologic, Rusia a cunoscut o spectaculoasă transformare de la o superputere militară în timpul Războiului Rece (și chiar una care-și depășise oponentul în anii ’70-’80) la o superputere energetică, înlocuind invazia armatei roșii în propria sferă de influență pentru a taxa „deviaționismul” (Budapesta 1956, „Primăvara de la Praga” 1968) cu robinetul gazelor naturale (reamintim în acest sens, o suită de studii științifice și articole de popularizare semnate de către membrii „școlii de geopolitică” de la ASE).

Pe de o parte, Rusia se conforma noilor realități (fără armată, competiție doar în piețe), dar pe de altă parte și-a menținut trează permanent viziunea imperialistă. Pierzând imens din punct de vedere teritorial, prin destrămarea URSS-ului, Kremlinul, prin vocea fostului și actualului președinte, Vladimir Putin, s-a văzut nevoit să nuanțeze conceputul lui Brejnev de „suveranitate limitată” în „vecinătatea apropiată” (URSS își rezerva dreptul de a interveni militar în orice stat socialist din propria sferă de influență în scopul menținerii la putere a comunismului), păstrând conceptul, dar înlocuind instrumentul militar cu cel al gazelor naturale: prețuri preferențiale (50 de dolari mia de metri cubi, în timp ce prețul pieței se cifra la 300-400 dolari) pentru Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia etc. versus concesii politice (respingerea avansurilor Occidentului, eliminarea de pe agenda diplomatică a unor obiective precum integrarea în Uniunea Europeană sau aderarea la NATO, orientarea spre Est, spre o Uniunea Eurasiatică).

În același timp, cu deplinul concurs al Occidentului care a căzut în propria capcană a piețelor libere și a accesului neîngrădit la resursele energetice din spațiul caucaziano-caspic, recent dezenclavat prin disoluția Imperiului Sovietic, Rusia a sporit dependența statelor europene de importul de gaze naturale fie din Rusia, fie din spații adiacente, dar dependente de infrastructura rusească. „Războiul gazelor” (sistarea alimentării cu gaze naturale a Ucrainei – 2006, 2008, 2009, pentru contracararea „revoluției portocalii” declanșate în 2004 –, spațiu de tranzit al gazelor către economiile occidentale) a declanșat un alt război, acela al „gazoductelor” (găsirea unor rute alternative de transport a energiei caspice care să ocolească Ucraina), până în prezent o parte din proiectele rusești de alimentare a Europei prin gazoducte proprii (fără spații de tranzit) devenind realitate (Nord Stream), iar singurul proiect occidental de anvergură, Nabucco, înregistrând un eșec total. Geoeconomia luase locul geopoliticii de forță, iar instrumentul militar părea să cedeze poziția celui (geo)economic.

Sub jocul că aceste proiecte, rusești și occidentale, sunt complementare nu competitoare, Rusia a reușit să preîntâmpine – prin adevărate gazoducte de preîntâmpinare („preemptive gas pipelines”), concept derivat din „preemptive war” al lui George Bush jr. – realizarea oricărei rute alternative de aprovizionare a pieței europene. Mai mult, Rusia a reușit construirea unui adevărat „clește energetic” împotriva Europei, prin realizarea celor două culoare de transport: unul nordic, pe sub Marea Baltică (Nord Stream), funcțional deja, și unul sudic, pe sub Marea Neagră (South Stream, în construcție, dar ante-anunțat deja de un gazoduct mai mic, respectiv Blue Stream).

Reacția geoeconomică a Occidentului (ce inițial părea firavă comparativ cu geopolitica de forță a Rusiei, respectiv invazia militară a Crimeei) – sancțiuni internaționale, suspendarea unor contracte comerciale strategice cu Rusia, cum ar fi de pildă „dosarul Mistral” și, mai mult, persuadarea OPEC-ului de către SUA și prăbușirea controlată a prețului petrolului de la peste 100 de dolari barilul spre… 75 de dolari, în condițiile în care bugetul de stat al Rusiei pe 2014, un mare exportator de petrol și gaze naturale, fusese conceput pentru un preț de 110 dolari – a dat roade: Kremlinul a început să se prăbușească economic (întocmai ca URSS-ul de altădată), suspendând (pentru moment, aș adăuga) continuarea proiectului South Stream. Cleștele energetic strategic care ar fi prins Europa într-o menghină de fier nu s-a realizat în totalitate, însă nimic nu împiedică Rusia să construiască (după cum și intenționează) un South Stream reconfigurat (ceea ce Europa nu a reușit cu vărul său, Nabucco Vest), adică un Blue Stream II care să monopolizeze total piața Turciei și care să saboteze orice gând pentru revitalizarea proiectului occidental.

De cealaltă parte a frontierei mai sus enunțate, la nivel regional, efectele au fost geopolitice: Ucraina, și așa ruptă, fără Crimeea și cu o altă „Transnistrie” creată în estul său, la granița cu Rusia (cele două „republici” secesioniste Donețk și Lugansk), încearcă să se înscrie pe un traseu occidental, la fel Republica Moldova, iar Belarus, reduta „lukashenkistă”, ultimul bastion al Rusiei, se clatină și ea, nevrând să țină seama de interdicțiile de la Kremlin privind importul de produse occidentale.

La nivel global, geoeconopolitica anului 2014 produce efecte ce vor crea viitorul cadru de desfășurare al evenimentelor internaționale: nici axele strategice nu par să mai funcționeze cum trebuie. Precum accesul timid de rebeliune al Belarusului față de Moscova, nici India nu a mai ascultat vocea de la Casa Albă, încheind contracte comerciale de miliarde de dolari cu Rusia (o gură de oxigen pentru Kremlin).

În loc de încheiere: China termină anul pe primul loc, ca cea mai mare putere economică a lumii, cu un PIB de 17.600 miliarde de dolari (raportat la paritatea puterii de cumpărare), deținând 16,5% din economia mondială, depășind atât SUA (17.400 miliarde, respectiv 16,3 %), cât și UE. Cifrele provenite dintr-un raport al FMI atestă o realitate despre care în universități și în alte medii se vorbește de peste douăzeci de ani – emergența economică a Chinei, pe care mulți analiști au privit-o circumspect, luând-o ușor în derâdere (vezi George Friedman și „supraîncălzirea economiei chineze”). 2014 a devenit anul începând cu care orice ierarhie a puterilor economice ale lumii va începe cu China, nu cu SUA sau UE.

Va revitaliza acest „cutremur geoeconopolitic” cooperarea nord-atlantică pe axa SUA – UE pentru a contracara Pacificul de Nord?