Urmeaza a treia Intifada? Vorbim despre procesul de pace de parca era viu. Din pacate, nu era Interviu

Camelia Badea | Ziare.com | 10.12.2016

Decizia presedintelui american Donald Trump de a recunoaste Ierusalimul drept capitala a Israelului este perfect acoperita din punct de vedere legal si nu reprezinta altceva decat formalizarea unei evidente, spune analistul de politica externa Dan Dungaciu, care nu crede ca trebuie sa ne asteptam la „zguduiri majore” in regiune, in ciuda reactiilor publice.

Intr-un scurt interviu acordat Ziare.comDan Dungaciu, directorul Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale „Ion I.C. Bratianu” al Academiei Romane (ISPRI), puncteaza cateva elemente de context si isi argumenteaza opinia, atragand atentia, printre altele, asupra faptului ca in acest moment identitatea religioasa este mult mai importanta decat cea nationala in regiune, ceea ce face ca „problema palestiniana, identificata ca o chestiune strict sau in primul rand nationala, sa paleasca”.

Cum sa descifram decizia presedintelui Donald Trump?

Din perspectiva americana, lucrurile sunt mult mai clare decat se incearca uneori a fi prezentate. In realitate exista o decizie a Congresului american, se numeste Jerusalem Embassy Act, care din 1995 stipuleaza ca Ambasada SUA trebuie sa fie la Ierusalim. Desi toti presedintii si-au asumat in campanie acest lucru, inclusiv presedintele Obama, niciunul dintre ei, odata ajuns la putere, n-a facut asta.

Practic, ce face presedintele Trump este sa puna in aplicare o decizie luata in 1995.Ceilalti presedinti au blocat aceasta decizie prin ordine prezidentiale. Ce trebuie sa faca presedintele Trump este sa le anuleze, astfel incat masura din 1995 sa devina lege. In realitate, daca presedintele nu ar fi facut asta, ar fi putut sa o faca Congesul.

Care ar fi pasul urmator?

Avem doua posibilitati. Prima ar fi transformarea consulatului american din Ierusalim in Ambasada. Exista un consulat renovat in 2010 care, dupa parerea mea, a fost renovat si construit la nivelul unei ambasade, pentru ca americanii se asteptau ca odata ar putea deveni ambasada. Prin urmare, daca discutam in termeni de facilitati, exista in Ierusalim aceasta cladire.

A doua varianta ar fi sa se construiasca o noua ambasada, dar asta ar dura birocratic, financiar, procedural mult mai mult. Varianta simpla ar fi prima.

Un alt element crucial din declaratia prezidentiala si care a fost ignorat este acela ca presedintele Trump a spus foarte clar ca prin „aceasta decizie nu ne pronuntam in nici un fel asupra chestiunii statutului final, incluzand aici frontierele specifice ale suveranitatii Israelului in Ierusalim, sau rezolvarea problemei frontierelor”, in sensul in care noi nu vom discuta frontiere specifice, acest lucru va fi delimitat de o negociere ulterioara intre cele doua parti.

Capitala este Ierusalim, dar nu este limpede in acest moment cat din Ierusalim va fi capitala Israelului.

Ce a facut presedintele Trump e perfect legal, perfect acoperit, iar din punct de vedere politic, logic.

Presedintele Trump „e acoperit legal”, dar de ce a deschis acest subiect acum?

Aici incepe o discutie foarte interesanta. In primul rand, a facut-o pentru ca a promis in campanie. Sigur, nu este un argument suficient, de obicei oamenii politici nu fac neaparat ce promit in campanie, dar ideea de relatie speciala intre America si Israel a fost extrem de prezenta in timpul campaniei prezidentiale si a fost subliniata de nenumarate ori de Donald Trump.

In al doilea rand, este vorba despre formalizarea unei evidente. Institutiile majore ale Israelului se afla in Ierusalim, deci practic acolo este capitala de facto, iar acum din perspectiva americana devine si capitala de jure.

In al treilea rand, dupa parerea mea, exista si un element care tine de context. Oricat ar parea de paradoxal, in acest moment palestinienii, zona araba, se afla intr-o defensiva din cel putin doua puncte de vedere.

Primul tine de demografie. E o chestiune care se discuta foarte putin (si care, de obicei, contine un soi de prejudecata) care spune asa: Israelul trebuie sa accepte solutia celor doua state, pentru ca altfel demografic ar fi covarsit de palestinieni. Asta repeta si presedintele Obama in 2013. Ei bine, daca ne uitam pe cifre, mai atent decat aruncand o privire superficiala, o sa vedem ca in ultimul an, sau cel putin din 2015 incoace, media de copii pe familie in Israel si la arabi ajunge sa fie convergenta: 3,13 copii/femeie (78,8% evrei in Israel). Iar daca adaugam in calcul si Fasia Gaza si Cisiordania, proportia dintre evrei si palestiniei este de 50 la 50.

Inseamna ca problema demografica nu mai e atat de clara cum a fost, mai ales ca rata natalitatii creste pentru israelieni si scade pentru arabi. E pentru prima data cand se intampla asta.

Din ce motive? In primul rand, pentru ca demografia evreilor ultrareligiosi e extrem de ridicata si in al doilea rand din cauza emigratiei pe care Israelul a incurajat-o in numele proiectului sau statal – emigratie din Rusia in primul rand, din Franta, din Ucraina.

Comunitatile noi care au venit au adaugat forta demografica Israelului. Israelul, spre deosebire de Romania, a stiut de la inceput ca demografia este o chestiune de securitate nationala si poate pune statul in primejdie, si a actionat in consecinta.

Repet, pentru prima data consemnam o egalizare la nivelul populatiei, iar in perspectiva Israelul nu are niciun motiv sa se teama ca demografic va fi inghitit de catre arabii palestinieni, pentru ca lucrurile nu mai stau asa.

Chiar si in Cisiordania (West Bank) sau Fasia Gaza (din care Israelul s-a retras) rata natalitatii a palestinienilor este in scadere. Iar in West Bank, evreii controleaza demografic si strategic cel putin o zona, Zona C, din cele trei delimitate dupa Acordurile de la Oslo. Demografia joaca acum in favoarea Israelului si vechile teorii despre „bomba demografica araba” nu mai au acoperire.

Al doilea lucru care trebuie spus este ca in zona Orientului Mijlociu s-a schimbat ceva la nivelul perceptiei, atitudinii arabilor, inclusiv palestinieni, fata de identitatea nationala. La inceput aceasta era mult mai importanta, prevalenta, in raport cu identitatea lor religioasa (si va aduc aminte ca liderul lor Yasser Arafat era casatorit cu o crestin-ortodoxa – ceea ce astazi la un lider palestinian, arab, ar fi de neconceput).

Israelienii s-au chinuit mult sa construiasca miscari arabe bazate pe religie si nu pe etnicitate, tocmai ca sa introduca pene in Miscarea de Eliberare Palestiniana.

Astazi, insa, insurectia religioasa a facut ca identitatea religioasa sa fie mult mai importanta ca cea etnica in randul arabilor. Am vazut asta in cazul ISIS. ISIS este emblema perfecta a identitatilor religioase care covarsesc si depasesc identitatile nationale.

Asa ca pe chestiunea palestiniana s-ar putea sa asistam la faptul ca identitatea religioasa este mult mai semnificativa decat cea nationala si ca palestinienii insisi s-ar putea sa se orienteze in functie de identitatile religioase.

Avem de-a face cu o veritabila rasturnare a fundamentelor geostrategice din regiune, inclusiv a teoriei celor doua state, bazata pe prevalenta identitatii nationale.

S-ar putea ca ideea statalitatii si a solutiei celor doua state, bazata fundamental pe filosofia identitatii nationale, sa fie ea insasi in criza. Tot asa ar putea sa priveasca si alti vecini arabi chestiunea palestiniana – nu in termeni nationali, ci in termeni religiosi.

Si din aceasta perspectiva s-ar putea ca Arabia Saudita, unul dintre sponsorii principali initial, sa se uite la chestiunea asta mai cu reticenta, chiar daca aparent va trebui sa se exprime altfel, in sensul ca in batalia dintre suniti (Arabia Saudita) si siiti (Iranul) sa tina partea Israelului sau sa nu fie vocala pe chestiunea asta, sperand ca Israelul i se va alatura in confruntarea cu Iranul, care e perceput ca un dusman mult mai puternic.

Aceasta logica a miscarilor religioase din regiune face ca problema palestiniana, identificata ca o chestiune strict sau in primul rand nationala, sa paleasca.

Acesta sa fie motivul pentru care presedintele Donald Trump a ales acest moment?

Daca americanii au avut asta in minte sau nu, nu stiu, nu pot decat sa presupun. Cert este ca in termeni contextuali – demografie si resurectie religioasa – masura nu este prost gandita.

Dupa parerea mea, ideea unei Intifade, a treia, nu cred ca e realista. Si nu cred ca vom asista la ea, chiar daca vom asista la multe reactii din regiune si din afara ei. Dar nu o Intifada, pentru ca nu exista energia nationala pentru ea, asa cum exista anterior.

Ar putea fi folosit acest moment ca pretext pentru alte dezvoltari riscante, in regiune sau in alte parti ale lumii?

Toata zona aceea se gandeste acum la cum sa se configureze sau reconfigureze in primul rand religios, iar din aceasta perspectiva, relatia dintre suniti si siiti e mai importanta, dupa parerea mea, decat chestiunea palestiniana citita in termeni nationali.

De asta eu nu cred ca Arabia Saudita, statul cel mai solid din acest punct de vedere, va avea o reactie care sa debalanseze sau sa puna in criza decizia americana. Asa cum nu cred ca vor fi foarte multe reactii (dincolo de verbalizarea lor) nici din partea altor actori.

Au reactionat Egiptul, Iordania, Turcia (inclusiv din ratiuni interne) – cele mai vocale. Dar exista o anumita relationare cu SUA care nu cred ca poate sa fie ignorata.

Ma indoiesc ca aceste state vor avea si forta si curajul sa inceapa o batalie pe fata, mai ales ca, repet, combustia interna din zona palestiniana este slaba.

Apoi, palestinienii au inca o problema mare: ce sa faca cu liderul lor, Mahmoud Abbas. De obicei, cand incepi o miscare de reactie iti trebuie un lider, iar Abbas este in cea mai slaba pozitie politica de cand a ajuns la putere pentru ca nimeni nu-l mai crede. Ideea lui, cu jocuri diplomatice si non-violenta, s-a dovedit a fi un esec, iar schimbarea lui mie mi se pare aproape iminenta.

Iar daca va fi schimbat, pana atunci va mai trece o perioada.

De aceea, eu cred ca nu trebuie sa ne asteptam la zguduiri majore. Nu vorbesc de reactii majore sau de „zile de furie”, cum au spus liderii arabi pe buna dreptate, dar nu la zguduiri majore, care sa schimbe harta strategica in regiune.

Sigur, europenii au avut reactiile respective, Papa a avut reactia pe care o cunoastem, dar toate sunt intr-un fel „cu frana de mana trasa”, daca pot sa ma exprim asa.

Procesul de pace? Vorbim despre el de parca era viu. Din pacate, nu era. Ramane tras pe dreapta si ceea ce trebuie sa urmarim de aici inainte este daca solutia „celor doua state” va mai fi vehiculata sau se va trece, tacit, la solutia „unui singur stat”.

Daca e sa tragem linie, eu cred ca lucrurile nu vor avea consecintele negre, dure, pe care le-au sugerat primele reactii de dupa declaratia presedintelui Donald Trump. Vor fi schimbari, dar nu „explozii”.