„Tyrannosaurus electricus carboniferus”

 

De Marius-Cristian Neacșu | Articol publicat în ECONOMISTUL nr. 12, Aprilie 2014 | 08.04.2014

Nu. Hotărât lucru, nu este vorba de un frate mai mic sau un văr mai îndepărtat al temutului dinozaur, recompus din câteva bucăți de os pietrificat, găsite cine știe unde, scuturate de colbul vremii și puse la păstrare sub geamul unei diorame din vreun muzeu naturalist. Este vorba de om, de omul modern, de omul zilelor noastre care s-a înfășurat într-un mănunchi de sârme, cabluri și care are o singură ocupație serioasă: bagă și scoate ștecăre din priză. Non-stop. Se prosternează la zeii energiei din spatele celor două (sau trei…) mici orificii ale prizei. O face atât de des și atât de mult, încât pare că și zeii s-au obișnuit, iar omul nu-și mai bate capul să caute vreun răspuns la vreo întrebare nepusă încă… Dacă într-o zi introduce ștecărul în priză și nu se mai întâmplă nimic? Ar fi posibil? O pană mondială de electricitate… Nu știm.

Coal_Mining_MethodsCând, în vara anului 2003, pe coastele nord-estice ale Statelor Unite Americii s-a produs o asemenea pană de curent, ce a durat timp de două zile, am putut vedea cum va reacționa omenirea într-un asemenea scenariu, devenit atunci, pentru scurtă vreme, realitate: civilizația urbană a Manhattan-ului devenise o junglă jurasiană…

Suntem sau am devenit o civilizație a curentului electric. Nimic nu mai funcționează în lumea noastră fără curent electric. Suntem, în aceeași măsură, devoratori rapaci de resurse și nu sunt genul de om care să mă văd îmbrăcat cu o frunză, pledând (eventual, în pustie) pentru grădinile pierdute ale Edenului, dar încerc să înțeleg această retrogradare a conștiinței energetice: ajungi acasă, aprinzi toate luminile (să fie lumină!, ți-e urât!); deschizi televizorul, fără să îl auzi (să fie zgomot! liniștea îți provoacă teamă! nu mai poți suporta liniștea, darmite să o asculți! ți-e frică să nu te auzi!); în același timp, deschizi calculatorul, laptopul, tableta, telefonul sau orice altă minune modernă de gadget, doar așa… dacă vine vreun mail sau vreun mesaj?; între timp începi să lucrezi la butoane de toate felurile, de toate culorile, de toate mărimile: de aragaz, de cuptor cu microunde, de frigider, de robot de bucătărie, de mașină de spălat și câte or mai fi?…

Aș vrea să revin puțin asupra unei expresii folosite mai sus: conștiința energetică. Avem sau am ajuns la o conștiință energetică? Continuăm să ne raportăm la energie ca la o externalitate, una care ni se cuvine (la care ne dă dreptul evoluția și superioritatea speciei noastre), una pe care o înscriem drept componentă fundamentală, în prezent, a conceptului de securitate, una bine ferecată în cuvinte meșteșugite, precum „infrastructură critică”, „resurse strategice”, „securitate energetică”, „independență energetică” etc., ce umplu pagini întregi ale documentelor oficiale, mai publice sau mai secretizate. Am învățat la școală (încă exista școala românească…) că energia în univers este constantă, nu se pierde, nu se creează, se convertește (pe vremea aceea se mai făcea fizică… sau chimie… sau geografie…. sau biologie, orice, totul, toată cunoașterea omenirii era pusă în manuale, iar „tabelul lui Mendeleev” nu era condiționat de piață sau de obscuri ministeriali… mă întreb, dacă nu aș fi văzut tabelul în anii de școală, unde aș mai fi dat vreodată de el? în mod sigur nu la starea civilă…). Energia nu numai că este constantă în Univers, ci și o constantă a acestuia, o lege intrinsecă a firii. Dincolo de a fi o stare, energia este și o proprietate fundamentală a materiei. Materia este energie, așa cum energia este materie. Ne-a spus-o Einstein: energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat (o mai fi celebra formulă prin manuale? sau o fi fost sacrificată pe altarul reformelor zilnice din învățământul nostru?). Nu poate fi concepută una fără cealaltă. Energia este una din cărămizile fundamentale ale tripticului existențial: informația (logica: cum și de ce; matricea) – energia (pârghia, cu ce) – materia (ce, finalitatea, evoluția, concretul, realitate observabilă). Tot de la școală știu…

coal-miningȘi atunci? De ce ne raportăm la energie cu atâta obtuzitate? O folosim dintotdeauna, de când am apărut pe Terra. De la primele fructe și rădăcini consumate și până la zeii electricității ce se ițesc din spatele prizei. De la carbohidrații ce ne asigură energia și coeziunea somatică și până la hidrocarburile care ne dau coeziunea civilizației urbane și geopolitice din prezent. Aceeași atomi de hidrogen, mici, instabili ținuți sub aripa protectoare și fermă a carbonului. Același hidrogen care aprinde Soarele și același carbon care ne îngrozește, sub forma efectului de seră… Este ca un joc al naturii: cu cât este mai mult hidrogen, este mai multă energie, deci mai multă putere de a înfăptui lucruri. Avem acces la hidrogen, dar în limitele propriei cunoașteri și pe măsura evoluției noastre. Inițial, inconștient sau subconștient, la hidrogenul din carbohidrați (suntem înzestrați genetic să ne conservăm specia, să supraviețuim; suntem „condamnați” la evoluție), apoi, treptat, pe măsură ce am început să vedem, să înțelegem, la marile depozite de energie fosilizată ale planetei: cărbune (un atom de carbon și unul de hidrogen), petrol (un atom de cărbune și doi de hidrogen) și gaze naturale (un atom de cărbune și patru de hidrogen). În cazul în care capacitatea de a folosi direct hidrogenul ar însemna faza conștiinței energetice, actualmente omenirea obține energia electrică (forma cea mai convenabilă și mai convertibilă de energie pe care am descoperit-o până acum), majoritar, din combustibili minerali fosili, și din aceștia, în cea mai mare parte din cărbune. Din acest punct de vedere suntem în epoca de piatră a evoluției civilizației energetice…

Dar cu atâtea discuții savante, cu atâtea semnale de alarmă, cu atâtea rapoarte peste rapoarte (încă de la cele faimoase ale Clubului de la Roma din anii ’70) – unele care ne anunță încălzirea globală (pusă pe seama omului în unele, în altele pe seama Soarelui), altele care ne anunță glaciațiunea –, cu atâtea expresii fistichii care mai de care mai exotice cu care încercăm să prindem ultima amprentă semantică a realității cât mai actuale („energie verde”, „eco-energie/economie”, „eco-etică” etc., etc., etc.) uităm esența: stăm încă pe energie provenită din cărbune. Peste 40% din producția mondială de energie electrică este obținută prin arderea cărbunilor, mai adăugăm 20 de procente din gaze naturale, plus câteva din petrol. Trei sferturi (!!!) din producția mondială de energie electrică provine din arderea combustibililor minerali fosili. Cu cât s-au întărit alarmele privind creșterea încălzirii planetei, cu atât a… crescut producția de cărbune, cu cât s-au mărit rapoartele și numărul membrilor semnatari ai protocolului de la Kyoto (urmată de înțelegerea de la Copenhaga), cu atât a crescut producția globală de cărbune, cu cât s-au nuanțat discuțiile și discursurile publice despre energia verde și s-a investit mai mult în resursele alternative de energie, cu atât producția de cărbune, în loc să stagneze, a crescut. Vorba aceea: am vrut să facem energie curată și a ieșit tot cărbune. Zeii energetici din spatele acelor mici găurele din priză își cer tributul…

Pe la începutul anilor 2000, tânăr debutant la catedra de Geografie Economică Mondială, ținând prelegeri în fața studenților economiști, foloseam o asociere: China, cea mai mare putere demografică a planetei, este, în același timp, și cel mai mare producător de cărbune. Câtă populație are, atâta și cărbune: 1,3 miliarde locuitori, 1,3 miliarde tone cărbune. Câte o tonă de cărbune pentru fiecare chinezuț. Chinezuțul a rămas tot acolo, însă tonele au luat-o razna: două tone în 2007, trei tone în prezent și nu sunt semne că acest tăvălug s-ar opri curând. Aproape 4 miliarde de tone este producția de cărbune a Chinei, ceea ce înseamnă jumătate din producția mondială. Și dacă ar fi numai China…

saupload_5358000Statele Unite ale Americii. Multă vreme cel mai mare producător al planetei, până în 1985 când a intrat în scenă China, produceau, atunci, peste 700 milioane tone. La fiecare deceniu ce a trecut, au adăugat încă o sută de milioane, ajungând în anii 2000 la un miliard de tone. Raportat la populație, aceeași rată: tot trei tone de cărbune pe an pentru fiecare locuitor.

India. În fiecare deceniu, începând cu anii ’80, la fel, și-a dublat producția, de la peste 150 milioane tone la peste 600 milioane tone în prezent. Doar 500 de kg cărbune pentru fiecare indian, dar tendința ascendentă continuă.

Indonezia. Cu greu poți accepta ideea că are și Indonezia cărbune… Este recunoscută pentru cel mai mare număr de musulmani de pe planetă și ca important producător de petrol din Asia de Sud-Est. Nici nu figura în clasamente: la începutul anilor ’80 abia producea 400.000 de tone de cărbune. În prezent, produce de aproape… 1.000 (o mie, nu este nici un zero în plus) de ori mai mult, apropiindu-se de 400 milioane tone în prezent (locul 5 mondial). Câte o tonă și jumătate pentru fiecare indonezian.

Australia. Recunoscută din toate timpurile… industriale, pentru bogăția resurselor minerale, inclusiv pentru rezervele de cărbune. Nu a înregistrat un salt la fel de spectaculos, dar și-a crescut și ea producția, de aproape patru ori chiar în ultimele decenii, producând peste 120 milioane tone la începutul anilor ’80 și peste 430 în prezent.

Doar statele menționate mai sus și care ocupă, în prezent, primele cinci poziții din ierarhia mondială în ceea ce privește producția de cărbune concentrează nici mai mult, nici mai puțin decât trei sferturi din cantitatea de cărbune ce iese pe poarta minelor de pe întreg cuprinsul planetei.

O fi cărbunele atât de negru pe cât… este? Știm doar că acest cărbune a schimbat pentru totdeauna fața civilizației umane: a declanșat revoluția industrială, a conturat primele puteri moderne din istoria omenirii (chiar și statul-națiune este un „fiu” al economiei carbonifere), a definit un secol (secolul al XIX-lea) prin felul în care a reconfigurat modelul economic și marile afaceri planetare.

* * *

012013_courtesy3_t670Un exercițiu de imaginație. Dacă reducem timpul geologic la scara celui istoric, doar pentru a vedea și înțelege mai bine, și transformăm cele 14 miliarde de ani ale Universului în doar… 14 ani, așa cum a făcut profesorul David Christian (2003), atunci: marea explozie (Big Bang) ar fi avut loc acum 14 ani… (în anul 2000), Pământul ar fi apărut în urmă cu aproximativ 5 ani… (în 2009), organismele pluricelulare de mari dimensiuni ar fi apărut în urmă cu 7 luni…, depozitele de cărbuni, petrol și gaze naturale s-ar fi format în urmă cu o lună… (martie 2014), dispariția dinozaurilor ar fi avut loc în urmă cu 3 săptămâni…, hominizii ar fi apărut în urmă cu 3 zile…, Homo Sapiens ar fi apărut în urmă cu 53 de minute…, societățile agricole ar fi apărut în urmă cu 5 minute…, iar societățile industriale moderne ar fi apărut în urmă cu 6 secunde…

Nu știm ce se va întâmpla cu „Tyrannosaurus electricus carboniferus”, știm ce s-a întâmplat cu Tyrannosaurus Rex (apărut după formarea depozitelor de cărbune)… A fost lovit în cap de o piatră! ■