Raport FUMN: Sondajele de opinie din R. Moldova și România despre Unire

Nicolae Țîbrigan, Radu Cupcea | Raport FUMN | 30.05.2016

  1. Introducere

Pe tot parcursul celor 25 ani, în România s-a discutat despre pacturi sau înțelegeri transpartinice, consumate sau dezirabile, pentru intrarea în NATO, pentru intrarea în UE, pentru educație, pentru sănătate, reducerea sărăciei, dezvoltarea infrastructurii etc. Primele două au reușit pentru că voința și silința partenerilor străini au fost mai consistente decât în celelalte cazuri, iar printre aceste propuneri de întocmire a proiectelor naționale figurează și cea cu privire la R. Moldova. Deși pe o perioadă lungă de timp R. Moldova apărea ca o prioritate a politicii externe românești, abia din 2009 încoace se dorește ceva mai concret și coerent față de politica „frățească” cu statul vecin.

România are o problemă nemijlocită cu R. Moldova și regiunea sa necontrolată din est (Transnistria) care se impune gestionată ca urmare a apartenenței statului român la NATO și UE. Rolul României în acest triunghi este vital, din perspectiva mizei de securitate și a interesului național strategic, dar secundar din cea a ponderii reale.

  1. Unirea în sondajele din România

(Re)unirea cu R. Moldova (Basarabia) nu a ocupat niciodată primul loc în ierarhia temelor dezbătute în spațiul public din România după 1990. A existat un curent puternic și prielnic de unificare imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, așa cum l-au calificat chiar protagoniștii din acea perioadă, dar a fost ratat, iar mai târziu, în timpul celor 23 de ani de suveranitate ai R. Moldova, în relațiile dintre cele două state au existat și perioade extrem de tensionate.

Cu toate acestea, ideea a rezistat. Unionismul a fost prezent în mentalul colectiv românesc necontenit datorită elementelor istorice legate de perioada interbelică (idealizată la nivelul întregii societăți), când provincia Basarabia era parte integrată a României Mari, dar și datorită legăturilor lingvistice și culturale cu fosta provincie. Acest fapt a fost verificat și întărit în decursul timpului de cele patru studii sociologice cu privire sau cu referire la R. Moldova/Basarabia.

Primul studiu a fost elaborat de către Cristian Ghinea, Istvan Horvath, Liliana Popescu și Victoria Stoiciu, sub egida Fundației Soros România, în 2011, prin două etape consecutive, sondaj și analiza datelor, ce s-a finalizat cu ieșirea de sub tipar a studiului: „Republica Moldova în conștiința publică românească”. Poate părea surprinzător, dar a fost primul studiu după 1989 în care românii erau întrebați nu doar ce părere au despre unire, generalizată de unioniști și naționaliști, dar mai ales ce știu despre vecinii de la Est, cât de mult îi interesează ceea ce se întâmplă în R. Moldova.

Conform datelor studiului mai sus pomenit, răspunsul românilor la întrebarea cu privire la „primul cuvânt care vă vine în minte atunci când vă gândiți la Republica Moldova” nu era nici răspicat, nici îmbucurător. În jur de 34% din respondenți au declarat că nu știu sau nu răspund (NȘ/NR); 12% au dat un răspuns evaziv, mai exact alt cuvânt decât cele 13 sugerate de sondori, iar dacă realizăm suma celor care nu știu sau nu răspund (34%) cu proporția celor care au ales altceva decât: frații noștri, români, pământ românesc/parte din țara noastră, unire, moldoveni, vecinii noștri, sărăcie, Basarabia/Basarabeni, România, o țară, moldoveni români, rus/Rusia, Chișinău, constatăm că aproape 46% din locuitorii României nu puteau asocia R. Moldova cu un cuvânt cheie legat de această chestiune. Rezultatul nu trebuie interpretat doar prin faptul că „românii sunt derutați cu privire la identitatea Republicii Moldova ca stat sau/și cu privire la identitatea locuitorilor săi”[1], după cum lasă de înțeles autorii. Ei nu prea sunt interesați în general față de ceea ce se întâmplă peste Prut, apoi, nici nu aveau foarte multe surse de informare (în afara mediului online) care să-i facă să înțeleagă – direct cât și indirect – realitățile din statul vecin. Această constatare a fost validată de rezultatul întrebării „pe dumneavoastră personal, cât de mult vă interesează ceea ce se întâmplă în Republica Moldova?”, unde numărul celor care au răspuns foarte mult sau mult însumează – 22%, iar al celor care au răspuns puțin sau foarte puțin/deloc – 70%, alături de 9% NȘ/NR.

Pe de altă parte, 64% credeau că „unirea ar fi benefică pentru R. Moldova” și 47% că „unirea ar fi benefică pentru România”, potrivit autorilor raportului. În cadrul aceluiași studiu, 52% dintre români erau de acord în mare și în foarte mare măsură cu ideea că „unirea ar trebui să fie un obiectiv național pentru România”, chiar dacă mai mult de 65%  se prezentau în mică sau foarte mică măsură interesați de inițiativele României privind R. Moldova.

Deci, generalizând puțin, se pare că avem de a face cu un stereotip extins la nivelul populației din România cu privire la „frații” români din R. Moldova, față de problemele, realitățile, cu care cei din urmă se confruntă. Asta deoarece publicul din România, deși puțin informat și interesat în majoritatea lui cu privire la realitățile de acolo, judecă anumite aspecte referitoare la R. Moldova prin prisma afinităților legate de limbă, istorie, cultură, pe care le-a învățat la școală, considerând suficiente aceste lucruri. Fenomenul s-a produs și datorită lipsei contactului intens dintre cele două maluri ale Prutului în timpul regimului comunist (2001-2009) și a racordării României la parcursul european după anii ’90. În plus, balansarea geopolitică nesigură a R. Moldova i-a determinat pe politicienii de la București să-și îndrepte atenția spre clubul statelor euroatlantice, lăsând în urmă problemele din Est. Societatea românească a căutat mai degrabă să se lipsească de provocările lansate de Rusia, decât să-și atragă imaginea unui stat care joacă la două părți. Eroarea srategică a oficialilor de atunci a fost însăși miza faptului că R. Moldova o va urma, mai devreme sau mai târziu, pe acest drum.

Nu a trecut mult timp. În noiembrie 2013, INSCOP Research și Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN) lansează un nou sondaj aplicat respondenților români cu un pachet de întrebări privind percepția asupra viitorului politic al R. Moldova. De data aceasta, publicul românesc apare mai informat cu privire la R. Moldova datorită expunerii informaționale acesteia de platforme online (ziare on-line, bloguri, site-uri pro-unioniste etc.), a redării parcursului european al statului vecin de către televiziunile din România. 51,7% dintre români considerau R. Moldova mai apropiată de România și UE decât de Rusia și Uniunea Eurasiatică (25,7%). În continuare numărul celor care au ales să nu răspundă a fost destul de mare (22,6%), ceea ce nu înseamnă neapărat că a scăzut dezinteresul populației față de subiectul în cauză.

Conform precizărilor sociologului Darie Cristea, unul din autorii studiului INSCOP, întrebarea privind unirea a căpătat o altă formă și suna cam așa: „În ultima vreme se vorbește tot mai des despre o posibilă integrare a R. Moldova în UE. Dacă integrarea europeană a Republicii Moldova/Basarabiei s-ar dovedi imposibilă, dvs. ați fi de acord cu unirea R.Moldova/Basarabiei cu România?”[2] Răspunsurile au fost: Da, 61,7%; Nu, 22,7%. Non-răspunsuri, 15,6%. Trei ani mai târziu, sociologii din cadrul INSCOP au reluat seria de întrebări pe tema unirii[3] schimbând variabilele, astfel încât s-a ajuns la concluzia că aproape jumătate dintre români – 48,8%, consideră că o eventuală unire a R. Moldova cu România ar trebui realizată prin două referendumuri organizate în cele două state (soluția Actului final de la Helsinki)[4], în timp ce aproape un sfert din cei chestionați – 24,7%, cred că unirea politică poate fi realizată de Parlamentele celor două țări prin decizii votate (soluția parlamentară).[5]

Sistemul uninominal i-a determinat pe candidați să fregventeze diaspora și comunitățile de români cu drept de vot, printre care și R. Moldova

Dezbaterile inițiate de Fundația Universitară a Mării Negre în spațiul public a implicat în discuție și decidenții politici, iar mesajul imediat transmis de la cel mai înalt nivel de președintele Traian Băsescu a fost un semnal că problema unificării cu R. Moldova se poate tranforma într-un deziderat asumat de București. Astfel, numărul celor care vorbesc și sunt de acord cu unirea crește semnificativ conform datelor furnizate de către Institutul Român pentru Evaluare și Strategie. Conform sondajului efectuat prin telefon (CATI) de IRES, în data de 29 noiembrie 2013, 76% din respondenți sunt de acord cu unirea R.Moldova cu România; 18% nu sunt de acord; 6% NȘ/NR.

Practic, declarația lui Traian Băsescu conform căreia unirea cu R. Moldova poate fi al treilea proiect de țară al României a făcut ca numărul aderenților să crească. Dacă analizăm discursul politicianului Traian Băsescu pe această speță, vom realiza că acesta făcut în decursul celor două mandate prezidențiale numeroase afirmații prin care și-a exprimat susținerea pentru demersul de apropiere și unire cu R. Moldova. Preocuparea s-a extins și la ceilalți politicieni, în mod oficial, începând cu martie 2008, ca urmare a efectelor produse de Legea electorală modificată nr. 196/2008,[6] deoarece prevedea o circumscripție separată pentru românii cu domiciliul în afara României. Sistemul uninominal i-a determinat pe candidați să fregventeze diaspora și comunitățile de români cu drept de vot, printre care și R. Moldova. Concomitent cu extinderea numărul de cetățenii acordate a crescut și interesul pentru acest bazin electoral, deci și discuțiile cu privire la situația românilor din R. Moldova.

Totuși, doi din cinci respondenți sunt de acord cu avantajele unirii, aceștia reprezentând categoria unioniștilor optimiști – o majoritate semnificativă din populația României

Un ultim sondaj care tratează subiectul unei eventuale uniri pe un eșantion de 1063 persoane, reprezentativ pentru populația majoră a României, a fost cel realizat de INSCOP Research în perioada 21-28 martie 2016. Studiul este legat de avantajele sau dezavantajele adărării la UE ale României, iar afirmația „Unirea României cu Republica Moldova ar aduce mai multe avantaje României”[7] a fost confirmată de către 39,7% față de cei 28,5% care susțin varianta „ar aduce mai multe dezavantaje României”[8] sau 26.5% NȘ/NR. Aici observăm că datele se modifică semnificativ atunci când respondenții sunt puși în situația de a anticipa riscurile de orice natură. Totuși, doi din cinci respondenți sunt de acord cu avantajele unirii, aceștia reprezentând categoria unioniștilor optimiști – o majoritate semnificativă din populația României.

  1. Mișcarea unionistă din R. Moldova (Basarabia) dincolo de cifre

Pentru cetățenii moldoveni teza (re)unificării cu România reprezintă, mai degrabă, o constantă istorică, cu propriile ascensiuni și crize. Populația regiunii dintre Prut și Nistru (Basarabia), trece prin mai multe procese sociale, instrumentate de structuri birocratice diferite. De la transformarea regiunii în gubernie rusească (1812-1874), apoi în provincie românească (1918-1940 și 1941-1944), și de la experiența sovietică care a urmărit excluderea aproape în totalitate a trecutului românesc (1944-1991) până la ultima tranziție de independență (1991- prezent), clivajele sociale între români și etnicii slavi sau rusofoni (ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari) sunt estompate cu mari eforturi de către administrația sovietică. Respectiva stare de lucruri nu a dus la eliminarea în totalitate a curentului unionist din rândul populației, acesta fiind strâns legat de procesul de „nation-building” derulat în perioada interbelică și întrerupt brusc de ocupația sovietică. Primul proiect de modernizare a societății basarabene și-a prins rădăcinile și nu putea fi eliminat prin negarea identității etnice a românilor, determinând Moscova să blocheze relațiile cu Republica Populară Română în 1958, după distanțarea Bucureștiului de liniile directoare ale Pactului de la Varșovia.

Pe fondul reacției vizibile a României comuniste de a condamna invazia sovietică din Cehoslovacia, pe 29 martie 1969 Alexandru Usatiuc-Bulgăr îi trimite lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare prin care-l informa că în RSS Moldovenească funcționa un Front Național Patriotic ce-și propunea „unirea teritoriilor înstrăinate cu România” prin organizarea unei rezistențe românești. Liderul comunist este reticent în a da curs unei audiențe, urmând ca peste doi ani întreaga rețea să fie destructurată de către sovietici în urma denunțului venit din partea șefului de atunci a Consiliului Securității Statului, iar semnatarii Alexandru Usatiuc, Alexandru Șoltoianu, Valeriu Graur și Gheorghe Ghimpu să fie reținuți, anchetați și apoi condamnați la închisoare.[9]

Odată cu proclamarea cursului spre „perestroika” și „glasnost”, ideea unirii dintre cele două state este refirmată de grupurile care reprezentau atunci opoziția anti-establishmentului sovietic conservator (în ciuda faptului că unii continuau să fie lideri de partid). După evenimentul de maximă resurecție a mișcării unioniste de la Podurile de Flori (mai 1990 și iunie 1991), mișcarea unionistă se structurează treptat în Frontul Popular din Moldova (FPM) – devenind ulterior Frontul Popular Creștin Democrat (FPCD), precum și în Consiliul Național al Reîntregirii (CNR). Momentul coincide cu primele scindări interne ale mișcării de democratizare/redeșteptare națională din R. Moldova. Conflictul dintre președintele Snegur și premierul Mircea Druc, acesta din urmă fiind inițiatorul primului proiect unionist, este exploatat atât de forțele pro-ruse din republică, cât și de cele statalist-moldoveniste. Pe tot parcursul anilor 1992 și 1993, FPCD își pierde din poziția dominantă în Parlament, iar noua forță care se impune este formată din reprezentanții fostei nomenclaturi sovietice regrupate în structura Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM).

Începând cu a doua jumătate a anului 1993, „agrarienii” încep o campanie anti-unionistă și de consolidare a ideii statului moldovenesc independent. Concomitent în spațiul public sunt relansate teoriile moldovenismului sovietic cu privire la existența a două popoare diferite, dându-le o tentă politică, care susținerea atât separarea de Rusia, cât și de România. Primul pas în politica de distanțare a Chișinăului față de București a fost organizarea așa-numitului congres național „Casa noastră Republica Moldova” prin intermediul căruia au fost formulate primele teze „moldoveniste” ale doctrinei Snegur cu specific electoral. În cadrul acestuia, eforturile de apropiere a R. Moldova de România în perioada 1990-1992 sunt supuse unor critici acerbe, vorbindu-se despre menținerea independenței, a termenului de „popor moldovenesc” și a etnonimului de „moldovean”. Concomitent,  președintele român Ion Iliescu declară că România „nu poate absorbi un milion de ruși (sic!) cu forța”, în condițiile în care numărul total al etnicilor ruși din fosta RSS Moldovonească (inclusiv regiunea separatistă transnistreană) nu depășea cifra de 560 000 (reprezentând doar 13% din populația totală conform recensământului din 1989).

Pe de altă parte, mișcarea unionistă intră într-un con de umbră în urma unor expuneri publice negative, iar așa-numitul „sondaj” desfășurat la nivel național și denumit în mod eronat „Sondajul sociologic La sfat cu poporul” trebuia să reflecte vocea populației cu privire la renunțarea sau menținerea independenței R. Moldova. Cetățenii erau puși în fața unei fraze formate din cinci întrebări la care trebuiau să răspundă cu „Da” sau „Nu”: Sunteţi pentru ca R. Moldova să se dezvolte ca un stat independent şi unitar, în frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranităţii Moldovei (23.06.1990), să promoveze o politică de neutralitate şi să menţină relaţii economice reciproc avantajoase cu toate ţările lumii şi să garanteze cetăţenilor săi drepturi egale, în conformitate cu normele dreptului internaţional?

Dincolo de faptul că enunțul are o formulare incorectă din punct de vedere metodologic, mai ales că respondentului i se sugera un răspuns unic pentru întrebările de relevanță generală, cum ar fi independența, integritatea teritorială și statutul permanent de neutralitate militară. Evident că după mai bine de 47 de ani de ocupație sovietică, cetățenii își doreau să locuiască într-un stat independentent și unitar. Observăm că elitele politice nu erau interesate să consulte populația și în privința raportării acestora la un eventual proiect al unirii cu România. Rata participării la „sondaj” de 75% din populația adultă a R. Moldova, precum și rezultatul pozitiv (95,4% din participanți au răspuns „Da”) au determinat autoritățile să transforme respectivul „sondaj” într-un „referendum” național pentru a-l utiliza în calitate de argument pentru fortificarea „statalităţii” și a independenței R. Moldova atât față de Rusia, cât și față de România. Totuși, în presa de atunci se vehicula des ideea că referendumul a fost perceput de către cetățeni ca fiind îndreptat doar spre reconfirmare a nerecunoașterii independenței Transnistriei și a independenței R. Moldova față de URSS/Federația Rusă/CSI. Astfel, atât presa de stat, cât și elita politică a vremii, în special PDAM, au avut grijă să prezinte referendumul ca o mare lovitură pentru mişcarea pentru reunificarea României cu R. Moldova în ambele state.[10]

După alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, care au adus o victorie detașată pentru PDAM, cu 43% din sufragiul național și 56 de mandate, politica de îndepărtare față de reformele de sincronizare cu România capătă accente mai pronunțate prin înlocuirea imnului „Deșteaptă-te române” cu poemul „Limba noastră”, glotonimul „limba moldovenească” este oficializat ca limbă de stat conform Art. 13 din Constituția R. Moldova (adoptată la 29 iulie 1994) în contradicție cu Declarația de independență unde se amintește de „decretarea limbii române ca limbă de stat”, iar deviza Virtus romana rediviva este înlocuită prin Virtus Moldaviae rediviva. Urmează apoi primele încercări de a modifica curricula școlară prin înlocuirea cursurilor de „Limbă română” și „Istoria românilor” cu „limba moldovenească” și „istoria Moldovei”. Din cauza reacțiilor negative la nivelul societății civile și al mediului academic și pedagogic, PDAM amână aceste încercări pe un termen nedeterminat.

După ce Parlamentul decide schimbarea formei de stat în republică parlamentară și modifică procedura de alegere a șefului statului – acesta urmând să fie ales prin votul a trei cincimi din numărul deputaților, se produce un blocaj în alegerea președintelui, urmând apoi alegeri parlamentare anticipate, unde Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) câștigă cu peste 50% din voturi. Primul președinte ales de Parlament devine Vladimir Voronin, fost ministru de interne al RSS Moldovenești, acesta consacrând perioada guvernării comuniste în R. Moldova (2001-2009).

Practic, asupra oricărei promovări la nivel politic a ideii unioniste se instituise o „spirală a tăcerii” , deoarece minoritatea unionistă, resimțind o presiune din partea celorlalți, a abandonat dezbaterile publice pe acest subiect, optând pentru formula „regăsirii” împreună cu România

În ciuda eforturilor de construcție a unei identități statale „moldoveniste” prin intermediul impunerii moldovenismului oficial, elita politică și culturală nu renunțaseră la politicile aproierii de România și chiar teza unificării. Totuși, instituționalizarea ideii unioniste la nivelul statutului de partid era evitat. De la congresul al III-lea al FPM din februarie 1992, când formațiunea politică își asumase realizarea unificării R. Moldova cu România, nu a existat niciun partid politic care să stipuleze în propriul statut acest ideal al anului 1990. Astfel, Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), continuatorul FPM, adoptase în 2004 un nou statut[11] în care dezideratul unionist fusese înlocuit cu  diverse eufemisme cum ar fi: „[…] înfăptuirea unităţii naţionale, în acord cu voinţa poporului şi în spiritul tratatelor internaţionale, printr-un proces firesc de apropiere a celor două state româneşti”[12] sau „constituirea Uniunii interstatale România – Republica Moldova sub forma mecanismului de accelerare a aderării ţării noastre (R. Moldova – n.r.) la UE”.[13] Cert e că pe parcursul ultimelor decenii, segmentul populației pro-românești și chiar unioniste era foarte vocală, constituit în special din persoane cu studii superioare, profesii liberale, mulți dintre aceștia reprezentând elita culturală și politică aflată la putere în perioada 1991-1994 formată din „părinții fondatori” ai republicii, scriitori, jurnaliști, lideri de opinie. Din păcate, nu putem afirma cu certitudine care a fost ponderea suținătorilor proiectului unionist la nivelul întregii societăți, mai ales că sondajele de atunci evitau intenționat tema, iar proporția susținătorilor ideii unirii nu se limitau doar la votanții partidelor PPCD, Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Reformei (devenind ulterior Partidul Liberal – PL).

Dacă vom urmări atent consecințele Revoluției Twitter de la Chișinău, vom putea observa o consistență specifică a fenomenului, cu implicații mari la nivelul întregii societății din stânga Prutului, care durează și astăzi, mai ales la nivelul tinerii generații, denumită generic Generația Y, aceasta având un angajament unionist și, implicit, european mai profund

Practic, asupra oricărei promovări la nivel politic a ideii unioniste se instituise o „spirală a tăcerii”[14], deoarece minoritatea unionistă, resimțind o presiune din partea celorlalți, a abandonat dezbaterile publice pe acest subiect, optând pentru formula „regăsirii” împreună cu România „în cadrul comunităţii europene – în spaţiul nostru istoric, economic, cultural şi de limbă comun”.[15] Astfel, curentul unionist fusese marginalizat de către o tendință tot mai puternică de autocenzură la nivelul partidelor politice din R. Moldova pentru a evita soarta FPM, a cărui popularitate scăzuse brusc după declararea obiectivului unionist. Totuși, considerăm că intrarea în derivă a formațiunii a avut cu totul alte cauze, cum ar fi disputele interne și fragmentarea în mai multe formațiuni concurente la începutul anului 1993. Constituția agrariană adoptată în vara anului următor fusese prima bătălie căștigată împotriva unionismului, însă nu victoria absolută. Discursul unionist rămăsese o latență difuză și nostalgică, iar expresiile sale publice aparțineau partidului care se mai revendica de la Frontul Popular.

Așadar, declinul ideii uniunii politice dintre cele două state se accentua, iar poziția anti-comunistă a PPCD pe tot parcursul mișcărilor de protest din 2002 și 2003 a îndepărtat orice scenariu a continuării luptei pentru idealul unirii. În plină bătălie anti-Kozak, protestatarii evacuaseră Piața Marii Adunări Naționale de sloganurile unioniste, înlocuindu-le cu „Dumnezeu să ocrotească R. Moldova”.

Politica de marginalizare a persoanelor care se autoidentificau drept români, etichetarea acestora drept dușmani ai „statalității”, „infractor”, „ilegalist” sau „sabotor”, au provocat o creștere a tensiunilor politico-sociale în republică[16], iar alegerile din 5 aprilie 2009 trebuiau să joace rolul de supapă a acestor clivaje acumulate. Paradoxal sau nu, rezultatele exit-poll-ului efectuat atunci și starea de spirit a populației sunt infirmate de rezultatele scrutinului parlamentar. PCRM își menține statutul de cel mai puternic partid (cu 49,48% și 60 de mandate în Parlament, din 101), iar tinerii stimulați de sentimente de refulare, ies în stradă pentru a protesta. Chiar din prima zi de proteste se aud din nou sloganurile unioniste: „Jos hotarul de la Prut!”, „Trăiască și înflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească!”, „România!” și „Unire!”, alături de cele anti-comuniste. Dacă vom urmări atent consecințele Revoluției Twitter de la Chișinău, vom putea observa o consistență specifică a fenomenului, cu implicații mari la nivelul întregii societății din stânga Prutului, care durează și astăzi, mai ales la nivelul tinerii generații, denumită generic Generația Y, aceasta având un angajament unionist și, implicit, european mai profund. Membrii noii generații s-au născut între anii 1981-2000, aceștia fiind destul de familiarizați cu noile tehnologii și internetul. Din acest motiv, ca nativi digitali, în general, nu au reţineri în a-şi exprima punctul de vedere cu privire la situația politică din țară şi fac asta mai ales prin intermediul reţelelor de socializare. Mulți dintre ei, fiind pasionați de cauzele sociale sau politice, își dedică timpul implicării în voluntariat sau campanii politice, fiind sprijiniţi de numeroase aplicaţii tehologice care au liberalizat accesul digital la creaţie în muzică, fotografie, film, arte plastice etc.

Practic, demantelarea „verticalei puterii” a regimului Voronin a marcat un proces ireversibil al creșterii trendului pro-unionist pentru următorii ani. Aici vorbim și despre apariția unei generații nerăbdătoare în parcursul european al republicii (estimat pentru un orizont de timp de peste 20 de ani), fiind destul de revendicativă și implicată. Toate acestea însoțite de efectul de vitrină al României, care va continua să furnizeze populației din stânga Prutului modele de dezvoltare și evoluție pe diverse paliere (economie, securitate, justiție, administrație publică etc.).

Anul 2010 devine unul profetic pentru viitorul AIE și al noului tipar al moldovenismului care nu renunță la esența celui sovietic.[17] Și aici vorbim de traseul sinuos al demontării sârmei ghimpate de la granița dintre cele două state (oricum aflată într-o stare de degradare timp de zeci de ani) – gest simbolic și emoționant în același timp, continuând cu o serie de evenimente bilaterale majore între România și R. Moldova: încheierea unui număr de cincisprezece acorduri, inclusiv Acordul de mic trafic la frontieră, deschiderea Consulatelor Generale ale României de la Bălţi, Cahul şi a Consulatului General al R. Moldova de la Iaşi, deschiderea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău, și, într-un final, culminând cu semnarea între premierul Vlad Filat și ministrul de externe român, Teodor Baconschi, a unui tratat de frontieră denumit pompos: „Tratatului între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră” – un document aparent tehnic, dar negociat intens de autoritățile comuniste de la Chișinău încă din 2003.[18] Încercând să nu acorde evenimentului diplomatic o semnificație aparte, Bucureștiul a reușit, fără să vrea, să-l politizeze prin ricoșeu la nivelul partidelor din AIE[19] – un prim semnal al divergențelor interne.

  1. Primele sondaje despre Unire în stânga Prutului

În februarie 2011 Institutul Republican Internațional coordonează un sondaj realizat de Baltic Surveys/The Gallup Organization (Dr. R. Alisauskiene) – MOLDOVA NATIONAL VOTER STUDY (24 ian. – 7 feb. 2011)[20] în care se aborda pentru prima dată percepția populației din R. Moldova asupra acordului unirii cu România prin întrebarea: Excluzând impactul aderării potențiale a Moldovei la UE, sunteți de acord cu unirea Moldovei cu România? Includerea unei astfel de întrebări într-un sondaj de opinie publică a fost o premieră, iar sondajul a fost repetat mai târziu, în august-septembrie 2011, de data aceasta cu o întrebare modificată: Sunteți sau nu de acord cu reunificarea Republicii Moldova cu România? Rezultatele acestora nu au fost neapărat surprinzătoare, însă au acordat temei unioniste și o valență sociologică.

Într-un aparent contrast cu aceste două sondaje, Centrul de investigații sociologice CBS-AXA efectuează în perioada 28 ianuarie-8 februarie 2011 sondajul „Monitorul Euro-asiatic”[21], fără indicarea entității comandatare. Tematica unionistă este automat catalogată ca fiind „nerelevantă și marginală”. Autorii sondajului au inclus următoarea întrebare halucinantă nu numai pentru orice sociolog, dar și pentru respondent: Dacă aţi decide Dvs. integrarea Republicii Moldova, cu care din următoarele ţări, după părerea Dvs., ar fi mai corectă unirea ţării? – un enunț desprins parcă dintr-o traducere calchiată din rusă (din cauza topicii), unde termenii de „integrare” și „unire” sunt confundați. Rezultatele au fost pe măsură, șocante: 40% din cetățenii moldoveni ar dori unirea republicii cu Rusia și doar 5% unirea cu România!. 28% dintre participanții la sondaj considerau că R. Moldova nu trebuie să se unească cu niciun alt stat, în timp ce alți 28% își doreau integrarea în UE. Bizarul atinge cote maxime odată cu răspunsul la întrebarea: Dacă aţi avea posibilitatea de ales, în care din ţările sau grupurile de ţări aţi fi dorit să trăiţi?, unde cei care ar alege să trăiască în UE constituiau 29,3%, în timp ce ponderea celor dispuși să se unească cu UE era de 28%. Așadar, unii moldoveni ar dori unirea cu UE, dar fără să locuiască acolo?! Dincolo de lacunele metodologice și chiar logice ale sondajului, sau de neutralitatea axiologică a autorilor raportului[22], s-a încercat să se schițeze și primul profil socio-demografic al „unionistului” din R. Moldova: este mai degrabă tânăr (22,2% dintre tinerii între 18-29 de ani sunt unioniști), are studii superioare (20,2% dintre cei care au minimum colegiul/liceul terminat sunt unioniști) și au un statut socio-economic înalt (21,3% din această categorie sunt unioniști). Aceste cifre l-au determinat pe jurnalistul Constantin Tănase să anticipeze, prin intermediul unui editorial din ziarul Timpul, că „politicienii cu adevărat lucizi și responsabili ar trebui să ia aminte la aceste cifre, fiindcă vorbim despre o înclinație a celor, repet, tineri, dinamici, educați, cu potențial. Adică despre acei care mâine vor lua locul actualilor politicieni”[23].

Pentru continuarea lecturii puteți vizualiza și descărca raportul de AICI.

 

Bibiografie

[1] Cristian Ghinea, Istvan Horvath, Liliana Popescu, Victoria Stoiciu, Republica Moldova în conștiința publică românească, Fundația Soros România, București, 2011, pag. 83

[2] Darie Cristea, „Unirea cu Republica Moldova/Basarabia în sondajele de opinie din România”, în Dan Dungaciu et. al. (coord.), 7 teme fundamentale pentru România, Editura Rao, București, 2014, p. 163.

[3] INSCOP, APRILIE 2016 – REPUBLICA MOLDOVA. ADERAREA ROMÂNIEI LA UE, [Online]. Disponibil pe: http://www.inscop.ro/aprilie-2016-republica-moldova-aderarea-romaniei-la-ue/ (Accesat la data de 30.04.2016).

[4] Am denumit-o așa deoarece soluția referendumurilor se află în acord cu Art. VIII din Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august 1975: „În virtutea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, toate popoarele au în permanenţă dreptul, în deplină libertate, de a determina aşa cum doresc şi atunci cînd doresc statutul lor politic intern şi extern, fără nici un amestec din afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”.

[5] INSCOP, APRILIE 2016-REPUBLICA MOLDOVA. ADERAREA ROMÂNIEI LA UE,  [Online]. Disponibil pe: http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2016/04/INSCOP-raport-martie-2016-Republica-Moldova_Aderare-UE.pdf (Accesat la data de 30.04.2016).

[6] Lege pentru alegerea Camerei Deputaților  și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 [Online]. Disponibil pe: http://www.becparlamentare2008.ro/legislat/monitorul%20oficial%20nr.%20196-2008.pdf  (Accesat la data de 10.03.2016).

[7] INSCOP, 19 aprilie 2016 – ADEVARUL: SONDAJ Scade încrederea românilor în UE – INFOGRAFIE (Republica Moldova) [Online]. Disponibil pe: http://www.inscop.ro/aprilie-2016-republica-moldova-aderarea-romaniei-la-ue/ (Accesat la data de 30.04.2016).

[8] Ibidem.

[9] Viorel Patrichi, Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Zamolxe, București, 1998, pp. 106-108.

[10] Dan Nicu, Moldovenii în tranziție: între trecut și viitor, Focus, Chișinău, 2013, pp. 83-84.

[11] Asociația pentru Democrație Participativă „ADEPT”, „Statutul Partidului Popular Creștin Democrat” (Adoptat la Congresul VIII din 16 mai 2004) [Online]. Disponibil pe: http://www.e-democracy.md/files/parties/ppcd-statute-2004-ro.pdf (Accesat la data de 28.04.2016).

[12] Ibidem.

[13] Asociația pentru Democrație Participativă „ADEPT”, „Programul Partidului Național Liberal” (Adoptat la Congresul de Constituire din 16.12.2006) [Online]. Disponibil pe: http://www.e-democracy.md/files/parties/pnl-program-2006-ro.pdf (Accesat la data de 29.04.2016).

[14] Teoria „spirala tăcerii” a fost formulată de cercetătoarea Elisabeth Noelle-Neumann în 1974, în efortul de a înțelege rezultatele alegerilor din 1965 din Germania Federală, câștigate de Partidul Creștin Democrat ca urmare a adeziunii votanților la curentul majoritar.

[15] Asociația pentru Democrație Participativă „ADEPT”, „Principiile programatice ale Partidului Liberal” (Adoptat la Congresul din 24 martie 2002) [Online]. Disponibil pe: http://www.e-democracy.md/files/parties/pl-program-2002-ro.pdf (Accesat la data de 29.04.2016).

[16] Pe durata campaniei electorale din 2009, sloganul principal al comuniștilor a fost „Să ne apărăm Patria!” (sic!)

[17] Definiția noului concept de moldovenism este descrisă exhaustiv în Introducerea volumului semnat de Dan Dungaciu, „Basarabia e România?” – dileme identitare și (geo)politice în Republica Moldova, Chișinău, Cartier, 2011. Moldovenismul europenist reprezintă o specie de autoidentificare identitară careși exrage esența din moldovenimul de tip sovietic, dar nu și retorica anti-occidentală, reunuțând, în același timp, atât la discursul pro-rusesc, cât și la cel pro-românesc de tipar unionist. Reprezintă și o formă de patriotism localist, „moldovenesc”, ocultând subiectele istorice contondente. Din punct de vedere geopolitic, acest tip de discurs justifică un soi de autarhie geopolitică ce se traduce prin formula: „și fără ruși și fără români”, și mizează pe un „plonjon” direct în UE (cu ajutorul Partenerilor de dezvoltare) peste România.

[18] Blocajul se explica prin faptul că diplomații de la Chișinău insistau să introducă în tratatul de frontieră mențiunea că linia de frontieră între cele două părți a fost trasata în baza Tratatului de la Paris din 1947. Oficialii români argumentau însă că este vorba doar de un tratat tehnic politizat inutil.

[19] Potrivit președintelui interimar Mihai Ghimpu (liderul PL) semnarea Tratatului privind regimul frontierei de stat cu România ar fi neconstituțională mai ales că premierul de atunci nu avusese mandatul necesar pentru a semna documentul neinformând Administrația Prezidențială. Totodată, Tratatul fusese semnat de doi oficiali cu statut diferit: un premier și un ministru de externe – o practică inacceptabilă la nivelul diplomației internaționale.

[20] International Republican Institute, Baltic Surveys Ltd./The Gallup Organization, MOLDOVA NATIONAL VOTER STUDY (24 ian. – 7 feb. 2011) [Online]. Disponibil pe: http://www.iri.org/sites/default/files/2011%20June%206%20Survey%20of%20Moldova%20Public%20Opinion,%20January%2024-February%207,%202011.pdf (Accesat la data de 29.04.2016).

[21] Nicolae Negru, Ştim cine a plătit sondajul CBS-Axa, Jurnal de Chișinău [Online]. Disponibil pe: http://www.jc.md/nicolae-negru-stim-cine-a-platit-sondajul-cbs-axa/ (Accesat la data de 29.04.2016).

[22] În presă s-a vehiculat că sponsorii sondajului „Monitorul Euro-asiatic” au fost Fundația „Moștenirea Eurasiei” – centru de analiză și prognoză a proceselor politice și social-economice din noile state independente (ale spațiului postsovietic) Fondul Interstatal al colaborării umanitare din CSI, Fundația „Universul rus” aflată în parteneriat cu MAE al Federației Ruse și Fundația de pregătire a rezervei de cadre „Clubul de stat”.

[23] Constantin Tănase, Ce spune sondajul CBS AXA despre unionism?, Timpul.md [Online]. Disponibil pe: http://www.timpul.md/articol/ce-spune-sondajul-cbs-axa-despre-unionism-37818.html (Accesat la data de 29.04.2016).