Rusomaidan

De Marius-Cristian Neacşu | Articol publicat în ECONOMISTUL nr. 13-14 | 14.04.2014

Când în vara anului 1961 Nikita Hrușciov ridica un zid în inima Berlinului – „primul zid din istoria omenirii făcut nu să-i țină pe dușmani în afară, ci pe propriii oameni înăuntru” (cum avea să-l caracterizeze Winston Churchill) –, Charles de Gaulle, ultimul lider activ, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, președinte în funcție al Franței, aflat în vacanță, la casa sa de la țară din Colombey-les-Deux-Églises (la 250 km est de Paris), fiind informat despre grozăvia rusească, nu a considerat necesar să-și întrerupă șederea și să vină de urgență în capitală, alegând să mai stea o săptămână în aerul curat „à la campagne”. Ce a urmat știm…

O jumătate de secol mai târziu, când Vladimir Putin, care deplângea destrămarea Imperiului Sovietic, caracterizând-o drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, într-o zi neagră de vineri, lua „la pas” Crimeea (până atunci teritoriu suveran al Ucrainei – e adevărat, din 1954, un mic „cadou” făcut de Hrușciov care-și petrecuse tinerețea, încă din fragedă copilărie, în estul Ucrainei), răspunsul Occidentului a fost același: Consiliul de Securitate al ONU se va întâlni luni dimineață să evalueze situația. Care Luni? Luni, lumea așa cum o știm nu mai exista… Este frapant să descoperi aceeași atitudine din partea Occidentului care, uneori, se erijează în rolul de protector al statelor mai mici care au avut neșansa să se afle spre periferia estică a continentului european, mult prea aproape de colosul rusesc.

Nu este drept a personifica ceea ce se întâmplă în prezent la Marea Neagră și nici a cădea în capcana unui discurs în care să intri într-un marasm al drepturilor: unul istoric, care să justifice apartenența sau non-apartenența unui teritoriu, altul demografic, care să legitimeze sau să nu legitimeze aceeași apartenență. Am mai trăit povestea aceasta în cazul Kosovo (și de câte alte ori s-o fi repetat în istorie). Cu toată asimetria dintre acțiune și reacțiune: Rusia aducea tancuri și soldați în afara granițelor sale, Occidentul mai sista o viză de intrare, Rusia ocupa militărește Crimeea, Occidentul înăsprea sancțiunile – două vize (ceea ce te poate duce cu gândul la o înțelegere post-crimeeană – repetăm, a câta oară în istorie, cei mari se înțeleg peste capul celor mici?), este vorba, pur și simplu, de un context geopolitic.

Dacă acest articol ar fi fost scris la începutul secolului XX, titlul cel mai probabil ar fi fost „Chestiunea Crimeei”, în spiritul vremii și al modei academice, dar mai ales pentru elogiul a doi mari istorici ai României, Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu, care au înțeles și tratat o regiune extrem de complicată din punct de vedere geopolitic, respectiv cea a bazinului danubiano-pontic, spațiu de la care au dezvoltat adevărate aserțiuni științifice de istorie universală. La un secol distanță, vorbele celor doi iluștri savanți sunt confirmate de realitatea pe care o trăim în prezent: „… popoarele se schimbă, așezămintele de stat capătă altă înfățișare, ideile care domină omenirea nu mai sunt aceleași, dar marile probleme regionale persistă” (!), scria Nicolae Iorga, Brătianu completând: „interesul istoric pe care îl trezește o regiune geografică este un privilegiu ce se plătește scump…” (și am simțit pe pielea noastră acest lucru, cronicarul Miron Costin sintetizându-le în expresia „în calea tuturor răutăților”).

BE58C026-1492-4AC0-91FA-35FE848C6CCD_w640_r1_s

Nimic nu pare a se încadra mai bine în matricea filosofică a celor doi istorici, precum evenimentele recente din Ucraina și Crimeea – câte războaie ale Crimeei să fi fost până în prezent? –, într-o lume aflată la un început de secol și mileniu nou și în care s-a crezut că intervenționismul militar este captiv într-un trecut nerepetabil, într-o lume în care „geoeconomia” era mai aproape de realitate decât „geopolitica”, în care piața globală înlocuise sferele de influență, iar conceptul de „hardpower” părea a se fi dizolvat ușor într-o dulce nuanță de „softpower”. Cu toate acestea, în primăvara anului 2014, marile burse de valori ale omenirii stau împietrite în așteptarea drumului pe care o vor lua tancurile rusești…

Geopolitica regională a spațiului pontic este foarte complicată. Din mai multe motive: 1. Marea Neagră este un pivot între sisteme geopolitice globale și regionale ce funcționează diferit: pe de o parte, între Occident și structurile euro-atlantice (NATO și UE) și Rusia (și poziționarea ei eurasiatică), iar pe de altă parte, între subsistemele ucrainean (pivot continental între Rusia și Occident), turcic (pivot continental între Rusia, Occident și Lumea Islamică fundamentalistă) și balcanic (și acesta, la rându-i, extrem de complicat); 2. Marea Neagră se înscrie pe falia geopolitică dintre Occident și Rusia, cu un potențial crescut de a genera spații de tip „zone gri” (dovadă evenimentele ucrainene, dar și cele turcești); 3. Marea Neagră constituie ancora geopolitică sudică (sau „clema geopolitică” sudică, cea nordică fiind Marea Baltică) a Rusiei vis-a-vis de continentul european.

În ceea ce privește „persistența problemelor regionale” în timp istoric, acestea sunt generate de anumite constante geografice, la Marea Neagră, cei doi istorici enunțând trei „chei” pontice, respectiv: Peninsula Crimeea, strâmtorile și gurile Dunării. Cine le va stăpâni simultan va transforma Marea Neagră într-un lac intern („mare internum” sau „mare nostrum” cum spuneau strămoșii noștri). Le-au stăpânit grecii, Marea Neagră a fost lac grecesc, le-au cucerit romanii și Pontul a devenit lac roman, asemenea otomanii, apoi spațiul Mării Negre a fost o ecuație în doi – Imperiul Țarist (în ascensiune) și Imperiul Otoman (în declin), respectiv URSS și Turcia mai târziu –, în prezentul de până în 2014 complexitatea crescând: Peninsula Crimeea era la Ucraina (aflată pe falia geopolitică dintre Occident și Rusia, într-o zonă gri, pivotând între cele două), strâmtorile sunt la Turcia (pivot între Occident și Lumea Islamică), iar gurile Dunării sunt în cadrul structurilor euro-atlantice. Cu o Crimee rusească și o Transnistrie rusificată, funcția de pivot a Ucrainei este anulată, „țara cazacilor” transformându-se într-o semi-enclavă continentală, fără mare importanță la Marea Neagră.

A youth tries on a Russian Fleet military singlet cap from a souvenir shop on the Sevastopol quay, on March 8, 2014. Foreign observers from the OSCE turned away from trying to enter Crimea on Saturday after warning shots were fired as they approached, a source in the monitoring mission told AFP. AFP PHOTO/ VIKTOR DRACHEVPărăsind puțin analiza geopolitică și discursul universitar din ultima parte, mi-amintesc că, de curând, am adresat o întrebare unui eminent și ilustru diplomat al României, fost (din păcate!, pentru nevoia acută de diplomați pe care o avem) sub-secretar general al ONU, și întrebarea era așa: „vă așteptați ca la începutul secolului XXI, după sfârșitul Războiului Rece, Rusia să mai practice intervenționismul militar?”; răspunsul a fost frapant prin spontaneitatea și semnificațiile lui: „DA!”. O clipă am rămas descumpănit… Ce înseamnă să-ți permiți chiar și o clipă de romantism (geopolitic?!?)… Ei, „tinerețea este o trufie, rareori o virtute”, spunea și marele nostru Marin Preda.

„Oriunde și oricât…” aș adăuga acum. Care va să zică: logica marilor puteri nu se schimbă niciodată, doar se adaptează noilor realități. Și această logică este una singură: intervenționismul, sub orice formă ar fi el, și crearea de „cordoane sanitare” (zone tampon) în proximitatea granițelor proprii. Nu numai că Rusia nu a continuat reculul geopolitic după destrămarea ideologică și teritorială a URSS și nici vorbă să îmbrățișeze utopica „pace liberală”, ci s-a adaptat folosind argumentele Occidentului, împotriva acestuia, dar păstrându-și propria logică.

Pe de o parte, Rusia se conforma noilor realități post-Război Rece – fără armată, competiție doar în piețe –, dar pe de altă parte, și-a menținut trează permanent viziunea de superputere. Pierzând imens din punct de vedere teritorial, prin destrămarea URSS-ului, Kremlinul, prin vocea fostului și actualului președinte, Vladimir Putin, s-a văzut nevoit să nuanțeze conceputul lui Brejnev de „suveranitate limitată” în „vecinătatea apropiată” (URSS își rezerva dreptul de a interveni militar în orice stat socialist din propria sferă de influență în scopul menținerii la putere a comunismului), păstrând conceptul, dar înlocuind instrumentul militar cu cel economic, al gazelor naturale: prețuri preferențiale (50 de dolari mia de metri cubi, în timp ce prețul pieței se cifra la 300-400 dolari mia de metri cubi) pentru Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia etc. versus concesii politice (respingerea avansurilor Occidentului, eliminarea de pe agenda diplomatică a unor obiective precum integrarea în Uniunea Europeană sau aderarea la NATO, orientarea spre Est, spre o Uniune Eurasiatică). În același timp, cu deplinul concurs al Occidentului, care a căzut în propria capcană a piețelor libere și a accesului neîngrădit la resursele energetice din spațiul ex-sovietic, Rusia a sporit dependența statelor europene de importul de gaze naturale fie din Rusia, fie din spații adiacente, dar dependente de infrastructura rusească. Înțelegem acum de ce Crimeea este un „cost” acceptat…, pentru Germania fiind mai importante gazele rusești, de „valorile europene” rămânând să se ocupe actorii mai mici care, oricum, nu prea au altceva de făcut.

De asemenea, este o eroare a interpreta Rusia și acțiunile sale printr-o viziune occidentală. Rusia nu trebuie privită nici prin prisma filosofiei vestice, veșnic cantonată în raportul cost-beneficiu (între un rus care deplânge starea economică precară și un rus care se uită la Putin ca la un vechi țar cuceritor, realitatea îl confirmă, mereu, pe al doilea) și cel al jocului de tip „win-win” (câștigăm împreună), nici, neapărat, prin prisma destinului mesianic de orientare dughiană, „Mama Rusie, a treia Romă”, ci, pur și simplu, prin pragmatismul poziției și întinderii sale geografice.

1-4352-80fcfRusia nu este o țară europeană (nici nu vrea să fie), dar nici în Asia nu își vede locul (unde s-ar confrunta cu giganți precum China, India, Japonia, neputând fi decât, cel mult, o putere regională). Drept urmare, își urmează „destinul” de superputere eurasiatică și, totodată, globală. Pentru aceasta are nevoie să rămână nu numai în proximitatea Europei, ci și în viața continentului și, deși a cunoscut un adevărat recul geopolitic prin destrămarea URSS-ului, a reușit (cu mare artă, am putea adăuga) să mențină active două „cleme geopolitice” cu care se prinde de Europa: Marea Baltică și Marea Neagră.

La Marea Baltică a pierdut mult, țările baltice, dar și fostul satelit polonez intrând în structurile euro-atlantice, însă a păstrat Kaliningrad-ul, pe care nu numai că nu l-a pierdut, ci a reușit să-l dezenclaveze energetic în spatele frontului NATO, prin construcția gazoductului Nord Stream și să și remilitarizeze Marea Baltică (un gazoduct de o asemenea importanță trebuie păzit, nu?, teroriști sunt peste tot…). La Marea Neagră a pierdut cel mai mult, Ucraina, aceasta însemnând resurse, litoralul nordic cu cele mai bune porturi (mândria marinei sovietice de altădată) etc., plus riscul de a se trezi cu structurile euro-atlantice la graniță. Fără controlul asupra Ucrainei sau cu o Ucraină occidentalizată (probabil o altă utopie), Rusia ar fi fost aruncată în „matca ei asiatică”, cum spunea Oleg Serebrian (un cunoscut politician și geopolitician de la Chișinău). Cu o Ucraină occidentalizată (doar a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, nu?, un gest tardiv, mai mult simbolic), dar fără Crimeea și fără un acces strategic la Marea Neagră, Rusia își poate juca, mai departe, cartea eurasiatică. Drept urmare, recuperarea Crimeei se înscrie în această logică geopolitică.

„Euromaidan”-ul (tendința de occidentalizare a Ucrainei) și „Rusomaidan”-ul (reacția dură, prin invazie militară și/sau amenințarea cu aceasta, plus fragmentarea teritorială a Ucrainei) marchează revenirea, cel puțin pentru moment, la geopolitica clasică (importanța teritoriului), în dauna unei neogeopolitici (newgeopolitics) ce părea să prevaleze în ordinea internațională post-Război Rece.

„Xорошо” (<Harașo>)!