Recensământ 2014: Joaca de-a moldovenii

De Nicolae Ţîbrigan | 13.05.2014

Numărătoarea inversă a început. Din 12 mai în R. Moldova se desfășoară Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor pe o perioadă de 2 săptămâni. Organizat o dată la 10 ani, ultimul recensământ de după Independenţă a avut loc în 2004, când s-a înregistrat o schimbare a raportului numeric între etnia majoritară şi celelalte minorităţi (80%/20%). Acest raport a adus în dezbatere şi problema identității comunității românești devenită, treptat, și mai spinoasă datorită interpretării de către regimul Voronin a art. 13 din Constituție. Astfel, populația etnicilor români a ajus să fie reprezentată de doar 2,1% din populație. Dincolo de greșelile (ne)intenționate care s-au strecurat în urma procesului de colectare a datelor, observăm totuși că cea mai mare parte a cetățenilor s-a definit atunci ca fiind moldoveni, nu români. Cauzele sunt multiple și merită a fi analizate.

În altă ordine de idei, trebuie să precizăm că recensământul este un instrument statistic ce urmăreşte doar „înregistrarea populaţiei la un moment dat împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socioeconomice”, însă ceea ce ne interesează este miza identitară a acestuia – o dezbatere pe atât de controversată, cât și actuală dincolo de Prut.

Etnie și națiune

Dacă formularul recensământului din 2004 oferea rubrici separate pentru „cetățenie” și „naționalitate”, de data aceasta, în secțiunea a doua a chestionarului de recensământ: CARACTERISTICI ETNO-CULTURALE, conceptele „naționalitate” și „apartenență etnică” (etnie) sunt despărțite prin simbolul „/”. În acest caz, persistența cu care se insistă asupra distincției dintre „naționalitate” și „cetățenie” ne trimite la teoriile națiunii și ale naționalismului. Ori, „națiunea” nu poate fi definită cu precizie: aceasta reprezintă o constelație complexă și variată de diferite forme de comunități, de limbi, de grupuri etnice, sau de religii, însă apartenența unei persoane la o anumită națiune se identifică, cel mai ușor, prin intermediul cetățeniei. „Poporul Republicii Moldova”, așa cum apare în preambulul Constituției (1994), constituie comunitatea compusă din moldoveni (etnie) și „cetățeni de altă origine etnică”. În cazul dat, legătura contingentă a etnicității cu naționalitatea poate fi explicată prin accesul etniei majoritare la resursele statului, gestionând astfel miturile fondatoare, simbolistica identitară, profilul lingvistic oficial etc. Cu alte cuvinte, nu orice etnie poate duce la nașterea unei națiuni, dar, pentru ca o națiune să se constituie și să reziste, aceasta ar trebui să se bazeze pe un nucleu etnic (viziunea etno-simbolistă) – o logică destul de răspândită în spațiul ex-sovietic, mai ales dacă ne referim la dihotomia „naționalism vestic” versus „naționalism estic”.

DSCN0008Moldovenismul ca „naționalism al majorității”

Se pare că nici după aproape 23 ani de independenţă a R. Moldova, societatea nu a ajuns la un numitor comun privind propria identitate, mai mult decât atât, dosarul identitar seamănă din ce în ce mai mult cu o „cutie a Pandorei” prea periculos să o deschizi și, în același timp, prea prețioasă pentru a abandona. Se pornește de la asumpția că anume identificarea etnică a cetăţenilor moldoveni este în măsură să legitimeze sau nu continuitatea „poporului Republicii Moldova”, ceea ce în termenii lui Renan am putea numi „un plebiscit de fiecare zi”. Iată de ce fostul regim comunist, pe parcursul guvernării, a recurs la diverse tertipuri sistematice, cum ar fi: „istoria integrată”, „dicţionarul moldo-român”, „limba moldovenească din constituţie”, care au avut un scop bine determinat – instrumentalizarea politică a discursului identitar.

Mai concret, adoptarea „moldovenismului” ca proiect național a avut loc odată cu organizarea Congresului „Casa Noastră – R. Moldova” (1994), când s-a argumentat existenţa unui „popor român” şi a unui „popor moldovean”. Odată cu schimbarea elitei politice din legislativul de la Chişinău, pe steagul R. Moldova s-a adăugat un cap de bour, în preambulul Constituţiei noului stat se menţiona „statalitatea poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune”, Art. 13 consemna „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” drept limbă de stat, menţinându-se, în acelaşi timp, bilingvismul caracteristic din perioada sovietică. Pe lângă aceasta, o bună parte a legislaţiei sovietice rămăsese în vigoare o lungă perioadă după independenţă, iar vechile acte de identitate, unde se specifica naţionalitatea de „moldovean”/„moldoveancă” (în chirilică), erau folosite în R. Moldova în paralel cu cele noi pe toată perioada independenţei, şi în baza lor, se putea, de asemenea, vota. Contextul „re-moldovenizării” regiunii poate fi înţeles mai bine dacă luăm în calcul şi una dintre slăbiciunile statului moldovenesc – etniile stabilite pe teritoriul R. Moldova atât în perioada Rusiei Ţariste, cât şi a Uniunii Sovietice.  Multietnicitatea „poporului moldovenesc” a constituit formula agreată de Chişinău pentru a diminua revendicări de autonomii teritoriale pe baze etnice (vezi dosarul UTA Găgăuzia şi Transnistria). Perioada a fost marcată de eliminarea treptată a sintagmei „limba română” şi înlocuirea acesteia cu „limba de stat”, „limba oficială” sau „limba noastră” cu trimitere la titlul noului imn pe versurile poetului Alexei Mateevici, aceasta în condiţiile în care Constituţia o numea „limba moldovenească”.

0,,16133135_303,00Însă vârful aisbergului acestei bătălii identitare va fi atins după 2001, anul venirii la putere a comuniştilor moldoveni conduşi de Vladimir Voronin, când proiectul de lege numit Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldovaaflat și cum în vigoare, este aprobat de Parlamentul de la Chişinău (decembrie 2003). Potrivit documentului, se urmărea „promovarea politicilor social-economice şi culturale în domeniul dezvoltării şi consolidării independenţei şi suveranităţii ţării, a poporului multietnic, multicultural şi multilingv al Moldovei”. Textul trebuie privit dintr-o perspectivă politică a unui proces mai amplu de „nation building” de tip modernist, potrivit căruia statul capătă un rol principal în scenariul construcției națiunii, iar prin instituțiile sale specifice reușește să transforme societățile în națiuni. Mai concret, de acum încolo formula „națiunii” aplicată de elitele locale devine una mai complexă: vorbim de un naționalism civic, ce pivotează în jurul conceptului de cetățenie, dar care rămâne alimentat mai mult sau mai puțin de un naționalism etnic al majorității. Anume așa ar trebui să descifrăm deruta creată prin utilizarea sintagmelor „naționalitate/apartenență etnică” în actualul recensământ.

Eu (cu) cine sunt?

Cum niciuna dintre discursurile identitare și istorice nu a reușit să învingă până astăzi, iar statul moldovenesc încearcă să mențină soluția de „compromis identitar”, cetățenii moldoveni, și mai ales tinerii sunt confruntați cu o realitate mixtă și cel puțin derutantă: un stat unde se învață la școală în limba română și se predă o Istorie a Românilor ce denunță raptul Basarabiei, în timp ce autoritățile celebrează simultan pe 9 mai atât „Ziua Victoriei Uniunii Sovietice”, cât și „Ziua Europei” și unde limba de stat este în continuare moldovenească, deşi pe site-urile instituţiilor oficiale denumirea limbii se schimbă în funcţie de rezultatele alegerilor. Interogați de cei 12 000 de recenzori referitor la naționalitate/apartenența etnică, cetățenii vor fi puși în situația de a depăși dilema identitară prin apelul la actele oficiale, unde naționalitatea capătă două aspecte diferite prin intermediul sintagmelor „Republica Moldova” (pașaport) și „moldovean(că)” (certificat de naștere). Tertium non datur.

Deruta identitară poate fi ușor depistată și în cadrul recentelor sondaje: 61% din moldoveni nu sunt de acord cu afirmația că „cine vorbește limba română este român” (Barometrul Social Politic din Republica Moldova, martie 2014), iar 60% consideră că denumirea corectă a limbii oficiale în R. Moldova este „limba moldovenească” (Barometrul Opiniei Publice – aprilie 2014). Totuși, în ciuda acestor date, etnicitatea națiunii moldovenești rămâne a fi în continuare una ambiguă și controversată. Mai mult decât atât, există şi o variantă-soft a moldovenismului pe care sociologul Dan Dungaciu o numește moldovenism europenist, devenit din ce în ce mai popular în mediul politic, mai ales după alegerile legislative din noiembrie 2010. Distingem câteva caracteristici esențiale ale acestuia:

  • Naţiunea moldovenească este formată din cetăţeni de origine etnică română, rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară etc. Se evită orice discuţii pe tema relaţiilor identitare cu România;
  • Limba oficială/de comunicare este limba română;
  • O perspectivă istorică „localistă”, unde „certificatul de naştere” al R. Moldova apare sub forma Declaraţiei de independenţă (27 august 1991) citită prin grila „atât faţă de România, cât şi faţă de Uniunea Sovietică”. Deşi preia unele repere istorice ale moldovenismului etnic (mai puţin sovietic), nu cade în extrema existenței unui „etnos” moldovenesc distinct de cel românesc;
  • Republica Moldova este stat independent „nici gubernie rusească, nici provincie românească” (1994, PDAM), mizând tactic şi pe ideea unei „singure naţiuni în două state”;
  • Discursul geopolitic predilect este cel în favoarea integrării statului în Uniunea Europeană, iar tăcerea faţă de subiectul unionismului (R. Moldova-România) este însoţită de o retorică în favoarea „relaţiilor firești” cu România. Expresia „ne vom regăsi în componența Uniunii Europene!” a devenit un laitmotiv;
  • Promovează cea de a treia „soluție” – autocefalia Bisericii Ortodoxe din R. Moldova.

Chestiunea e interesantă, căci într-o primă instanță, pare că moldovenismul europenist încorporează ambele naționalisme „etnic și civic”. Ținta este însă discursul identitar, care poate căpăta diferite valențe în funcție de raportul civic-etnic, iar recensământul din anul acesta ar putea marca înclinarea balanței spre componenta etnică a națiunii. Deocamdată proiectul moldovenist se vrea a fi validat prin intermediul „majorității”, însă după procesarea rezultatelor finale ale recensământului, oricare ar fi acestea, ecoul etnicist ar putea fi resimțit din ce în ce mai mult în spațiul public dintre Prut și Nistru. Semnalele sunt evidente, în condițiile în care actuala guvernare manifestă o sublimă tăcere asupra oricărei perspective de anulare a „Concepţiei politicii naţionale de stat” ce consacră regulile de bază ale „jocului de-a moldovenii”.

ivan-muntean-steag-comunist-moldovenisti