R. Moldova: The show must go on (II)

De Nicolae Țîbrigan | FUMN | 07.12.2015

Cele două „republici” (geo)politice

Ultimele alegeri locale din R. Moldova din 14 și 28 iunie 2015 au arătat existența unei diferențe structurale în ceea ce privește opțiunile (geo)politice ale cetățenilor, relevând o populație împărțită între opțiunile Est și Vest, respectiv pro-europeană și pro-rusă. Rezultatele preliminare ale alegerilor au arătat că, spre deosebire de Municipiul Chișinău – unde cetățenii au dat un vot de blam partidelor suspectate (PLDM, PD) că ar fi implicate în scandalul privind furtul miliardului, celelalte raioane republicane au votat neținând cont de așa-numitul „jaf al secolului” – atât PLDM, cât și PD obținuseră majoritatea mandatelor în consilii orășenești și sătești (PD – 26,57% și PLDM-25,98%), primării (PLDM-31,81% și PD-31,92%) și în consiliile raionale și municipale (PLDM-23,21% și PD-23,12%). În acest caz, nu putem afirma cu certitudine că Municipiul e mult mai activ politic decât raioanele din republică, însă expunerea mediatică a chișinăuienilor a fost alta decât cea a populației din provincii, și aici vorbim de aspectul calitativ. În primul rând, Chișnăul dispune de o grilă informațională mai mare, iar câmpul dezbaterilor nu este monopolizat, așa cum e în restul republicii, unde asistăm la o expunere masivă a populației la spațiul informațional de limbă și expresie rusă și canale mediatice de partid.

Imaginea în oglindă a celor două „republici” (geo)politice apare și în sondajul Institutului Republican Internațional (IRI). La nivelul publicului din Chișinău, cel mai mare partener economic și politic pentru R. Moldova este Uniunea Europeană (Partener economic – 59% și Partener politic – 57%), ceea ce indică o direcție pro-europeană solidă a capitalei, mai ales că funcția de Primar al Chișinăului nu a fost ocupată niciodată de un candidat pro-rus.

În ceea ce privește România, aceasta e percepută mai mult drept un partener economic – 41%, decât unul politic – 4%, iar această problemă ține mai degrabă de incapacitatea Bucureștiului de transmite semnale ferme în ceea ce privește evoluția social-politică în stânga Prutului. Lipsa unui consens asumat de instituțiile statului român și retorica diletantă a oficialilor de la București au generat confuzii și interpretări contradictorii atât în rândul partenerilor și aliaților occidentali, cât și în rândul colegilor din R. Moldova. Fenomenul a fost alimentat și de discursul „moldovenismului europenist”, promovat de diferite tabere politice moldoveniste, declarate pro-europene, ceea ce a marginalizat relația bilaterală Chișinău-București în parcursul european al R. Moldova, pedalând mai mult pe cooperare și colaborare.

În contrapondere, există și un factor catalogat de populația Chișinăului ca fiind unul perturbator: Federația Rusă este percepută ca fiind principala amenințare politică și economică la adresa republicii(Amenințare economică – 43% și Amenințare politică – 39%) (Fig. 3).

2015-11-09_survey_of_moldovan_public_opinion_september_29-october_21_2015-page-024

Fig. 3. Distribuția răspunsurilor la întrebarea „Care dintre aceste țări le considerați ca fiind cel mai mare partener economic, amenințare economică, partener politic și amenințare politică pentru R. Moldova?” la nivelul Municipiului Chișinău (Magenta Consulting, septembrie-octombrie 2015, p. 24)

La nivel național, aceeași întrebare înregistrează rezultate diferite, iar elementul perceput drept perturbator la nivelul capitalei, devine „partener” la nivel național: Federația Rusă e percepută drept partener economic al R. Moldova – 61%, și doar 28% din respondenți o consideră drept partener politic. Ponderea mare a non-răspunsurilor de 22% și, respectiv, de 36% în ceea ce privește amenințarea și parteneriatul politic ar putea fi explicată prin lipsa unei viziuni geopolitice a populației. Mai ales că formula predilectă popularizătă de oficialii de la Chișinău, aproape indiferent de culoarea politică, a dus cetățenii republicii într-o zonă a ambiguității și politicilor ezitante, a dorinței de a (nu) fi (nici) cu Vestul, (nici) cu Estul – un soi de autarhie geopolitică caracteristică statelor fragile din zonele buffer.

Din moment ce cursa Chișinăului spre UE a picat testul contra cronometru, „oboseala” populației se reflectă în ponderea răspunsurilor privind parteneriatul economic/politic extern: 47-42% din populație consideră că UE este cel mai mare partener economic/politic al R. Moldova. Totuși, raportarea populației la diferite proiecte integraționiste este marcată de ambiguitate. Cetățenii R. Moldova preferă să aleagă orice variantă a integrării republicii în structuri geopolitice mai mari, percepute drept surse ale bunăstării și dreptății sociale. Riscul alunecării statului spre vectorul eurasiatic este încă iminent (Fig. 4), mai ales că sentimentele pro-europene se disipă pe fondul crizei social-economice și al răfuielilor politice în interiorul AIE (opțiunea pro-UE a scăzut în decurs de un an cu 8%!).

2015-11-09_survey_of_moldovan_public_opinion_september_29-october_21_2015-page-027

Fig. 4. Distribuția răspunsurilor la întrebarea „Dacă R. Moldova ar putea adera doar la o uniune economică internațională, care ar trebui să fie aceasta?” la nivel național și Chișinău (Magenta Consulting, septembrie-octombrie 2015, p. 27)

Competiția geopolitică continuă. Ce pârghii mai are Rusia în R. Moldova?

Criza din Siria și exodului migranților din Orientul Mijlociu în UE, schimbă radical siatuația în zona de peiferie est-europeană, iar perspectiva europeană a R. Moldova devine și mai vulnerabilă în condițiile în care Bruxelles-ul trebuie să facă față amenințărilor teroriste prin reintroducerea controalelor la frontierele interne ale spațiului Schengen pentru cel mult doi ani. Dincolo de asta, nu e o enigmă faptul că în spatele formulei „aspirațiile europene și opțiunea europeană” a statelor Parteneriatului Estic (PaE) se ascunde un model meschin al „europenizării în afara Europei”, iar președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a reiterat faptul că „nici ele (n.r. statele PaE) nu sunt pregătite, nici noi (n.r. statele UE) nu suntem pregătiți”. Realist vorbind, discuțiile despre aderarea R. Moldova la UE vor fi purtate abia după alegerile din 2019, și acestea doar de către forțe pro-europene din republică.

Pe de altă parte, resurecția curentelor eurosceptice și naționaliste pune în discuție integrarea europeană, iar pe termen mediu chiar însuși proiectul european. Anul 2016 va fi unul decisiv pentru viitorul Europei Unite în condițiile în care atât perspectivele „Grexit”-ului (ieșirea Greciei), cât și ale „Brexit”-ului, adică ieșirea Marii Britanii, pot conduce la o fractură sau fragmentare a UE. Concomitent, pe fundalul atacurilor teroriste din Franța și a adâncirii neîncrederii la adresa establishment-ului politic comunitar, fiind perceput incapabil să gestioneze criza imigranților din spațiul musulman și statele Magrebului, am putea asista la reintoarcerea pe scenele politice naționale a partidelor eurosceptice și extremiste. Spre exemplu, să ne imaginăm un the worst-case scenario: dacă liderul Frontului Național (Franța), Marine Le Pen, va câștiga alegerile prezidențiale din 2017, va scoate Franța din UE, iar dacă ieșirea Marii Britanii în urma referendumului din 2016 ar zdruncina fundația europeană, plecarea Franței ar duce, cu sigurnață, la colapsul UE. Unii vor fi triști, iar alții se vor bucura pregâtind noi proiecte integraționiste „de la Vladivostok la Lisabona”. Care sunt perspectivele pentru viitorul imediat?

Din fericire, în acest moment se înregistrează deja un curent care încurajează realizarea unei alianțe istorice între marile partide naționale ale scenei politice europene, pentru a marginaliza o posibilă coaliție între partidele extremiste din Parlamentul European. Orice se va întâmpla cu Uniunea Europeană, Europa în sine va rămâne, și depinde de politicienii de la Chișinău dacă se vor sincroniza bine cu aceste evoluții de pe „bătrânul continent”.

B59B7205-AF5E-4938-97A1-E36E3D817E7A_mw1024_s_n

Surprinzătoarea inițiativă a președintelui CE de a intensifica relaţiile comerciale între UE şi Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), în contrapartidă cu Acordul de liber schimb între Uniunea Europeană și Statele Unite (în engleză Transatlantic Trade and Investment Partnership – TTIP) și cu umbrela de securitate a NATO, pune în gardă statele europene din est. Mai ales că proiectul depășește limitele PEV, forțând „relații practice” cu Rusia prin includerea acesteia în arhitectura de securitate europeană și neglijează sancțiunile economice adoptate de UE după anexarea de către Kremlin a regiunii ucrainene Crimeea şi pe fondul conflictului din estul Ucrainei. Citită prin grila posibilei resurecții a memorandumului de la Mesenberg (vezi AICI o analiză mai detaliată pe această temă), scrisoarea reprezintă o veritabilă hârtie de turnesol pentru reanimarea așa-numitei „vecinătăți comune”, utilizate ca și coridor pentru facilitarea comunicării între Bruxelles și Moscova. Problema e că din perspectiva Moscovei, acest proiect de vecinătate este abordat într-o manieră exclusiv realistă în vederea recâştigării relevanţei regionale și globale în cadrul ordinii mondiale post-bipolare. În constextul unui posibil „condominium” ruso-german, problema transnistreană reprezintă un element definitoriu al acestui spațiu, mai ales că reglementarea conflictului prin acordarea regiunii transnistrene unei „autonomii extinse” în componența R. Moldova va parașuta un electorat mult mai ideologizat și pro-rus în viața politică a statului. Noua configurație a sovietului suprem de la Tiraspol confirmă o nouă strategie a Kremlinului în raport cu R. Moldova. În plus, în acest moment, Moscova dispune de încă trei instrumente majore pentru a controla evoluțiile politice de la Chișinău. Una este pârghia găgăuză, a doua minoritățile pro-ruse din or. Bălți și a treia este pârghia partidelor geopolitice PSRM (Igor Dodon) și PN (Renato Usatîi), cu șanse mari de a obține împreună un scor de 35-40% în urma alegerilor anticipate.

Pârghia găgăuză a fost pusă pe tapet odată cu referendumul girat de Moscova în februarie 2014. Preponderent rurală (64,3%) și cu o populație de 138 855 (ceea ce reprezintă doar 4,8% din populația totală a R. Moldova), „Unitatea Teritorial-Administrativă Gagauz-Yeri” a resimțit din plin, la fel ca și întreaga republică, efectele devalorizării leului moldovenesc survenite de pe urma deficitului valutar de pe piața internă. Totodată, regiunea este absorbită complet de mirajul eurasiatic și apropierea de Rusia, atât prin intermediul factorului mediatic, cât și cel al mediului de afaceri. Or, potențialul economic al autonomiei găgăuze este dependent în special de industria de venificație (~60%) reprezentată de 17 vinării, majoritatea dintre acestea deținute de oameni de afaceri din Federația Rusă, iar ultimii douăzeci de ani de la obținerea autonomiei au dus la instaurarea unui sistem de dominație politică bazat pe rețele economico-clientelare constituite pesntru satisfacerea intereselor personale ale reprezentanților mediului de afaceri. Aceștia din urmă sunt aceeași funcționari publici de rang înalt (Adunarea Populară a Găgăuziei, Comitetul executiv, Guvernator) și mediu (primari, președinți ai consiliilor raionale) care facilitează unor reprezentanți ai mediului de afaceri din Federația Rusă accesul la resurse sau fonduri publice, fiind, în consecință, remunerați. Drept consecință, Chișinăul este incapabil să gestioneze adecvat orice provocare care vine din sud, iar proiectele europeniste și transnaționale (cooperarea în cadrul Euroregiunii Siret-Prut-Nistru, precum şi Programul Operaţional Comun România-Republica Moldova 2014-2020) devin superflue în condițiile existenței unui „paradox găgăuz”: când reprezentanții autonomiei găgăuze se delimitează stăruitor de partidele care cât de cât pot să se identifice cu vectorul pro-european și se distanțează de valorile europene, preferendu-le în schimb pe cele tradițional-eurasianiste, fără a-i împiedica să mizeze atât pe banii europeni, cât și pe finanțarea din Federația Rusă atunci când se va ajunge la rezolvarea problemelor autonomiei. Deci, concluzia finală la care trebuie să ajungă UE, România și Chișinăul e că banii europeni, indiferit sub ce formă donați, nu dețin ab initio o funcție de transfer a valorii la nivelul autonomiei. De acum încolo, finanțatorii trebuie să-și reevalueze proiectele într-o regiune cu autonomie geopolitică, specifică spațiului ex-sovietic, total diferită de autonomiile similare din spațiul UE.

A doua pârghie, respectiv o posibilă destabilizare a nordului republicii, având drept focar Municipiul Bălți, poate fi cel puțin la fel de periculoasă pentru proiectul european al R. Moldova. Orașul are specificul său, populația este în proporție de peste 50% vorbitoare de limbă rusă, în ciuda faptului că etnicii ruși (19,22%) ocupă poziția a treia după etnicii ucraineni (23,74%), aceștia din urmă sunt rusificați lingvistic, cultural, și se se declară pro-ruși din punct de vedere politic. Moscova a reușit să insereze în peisajul local imaginea candidatului ideal pentru acest tip de electorat – Renato Usatîi cu partidul său de buzunar, Partidul Nostru (PN). Reușind să câștige funcția de primar al municipiului și majoritatea în Consiliul Municipal, Usatîi și-a organizat propriul fief politic, cu potențial destabilizator în condițiile în care R. Moldova deviază spre un vector euro-atlantic. Instrumentul referendumului local a fost unul testat pe teren de Rusia în multe alte regiuni, cum ar fi Donbas, Lugansk și Crimeea. Bălțiul, la rândul său, poate servi și el drept punct nevralgic la adresa Chișinăului anume prin inițiative de autonomie locală, mascate de „referendumuri democratice”.

Întâlnirile „confidenţiale“ la Bălţi din 2014 dintre fostul başcan al autonomiei găgăuze, Mihail Formuzal, episcopul Marchel de la Mitropolia Moldovei, liderul partidului Patrioţii Moldovei, Mihail Garbuz, precum și alte personaje controversate pentru a pune la cale un plan de destabilizare a situaţiei din Republica Moldova înaintea semnării Acordului de Asociere cu UE, au fost amplu mediatizate de presă și a fost primul semnal de alarmă. În general, orice scenariul privind constituirea unei noi entități separatiste „Republica Moldovenească de Nord“ (cu capitala la Bălţi) pare unul hazardat dacă este luat separat, însă lanțul succesiv de elemente ne poate oferi un tablou mai amplu. Spre exemplu, reținerea recentă a unui grup de persoane care planifica atacuri de amploare asupra instituţiilor statului în nordul republicii şi în UTA Găgăuzia în vederea formării unei noi regiuni separatiste „Rusia Nouă”, având drept centrul de comandă municipiul Bălți, ne oferă perspective ale unor scenarii mult mai violente de destabilizare a republicii. Deci, e un subiect de urmărit, pentru că are un potențial exploziv în perspectiva oricărei schimbări a status quo-ului R. Moldova ce ar pune în pericol interesele regionale ale Rusiei.

Factorul politic este unul mult mai complex, în contextul în care scenariul unor alegeri parlamentare anticipate pare să fie din ce în ce mai plauzibil, iar reconstituirea AIE din cele trei partide (PD, PLDM și PL) e problematică în condițiile în care părțile nu pot conveni asupra unui candidat pentru conducerea executivului. Nu s-a identificat niciun consens în privința numirii unui premier neafiliat politic și nici în privința așa-numitei variante „zero”, ceea ce ar presupune inclusiv demisia președintelui parlamentului, Andrian Candu. Ultimele semnale transmise de oficiali ne sugerează două scenarii: fie PLDM decide să intre în opoziție, obligând PL și PD vor să realizeze urgent o „coaliție tacită/extinsă” cu PCRM pentru a menține pe linia de plutire statul, fie fracțiunile parlamentare epuizează toate variantele de compromis și decid organizarea unor alegeri parlamentare anticipate. Tertium non datur.

Parlament-Moldova

Totuși, ultimul scenariu vine mai degrabă în interesul PLDM și al partidelor pro-ruse. Dacă în cazul liberal-democraților, orice restabilire a alianței cu PD ar însemna o derivă politică și slăbire a coeziunii de partid, iar mutarea în opoziție și alegerile anticipate ar fi opțiuni de „respiro” și revitalizare a partidului; în cazul PSRM-ului și al PN-ului, alegerile anticipate și modificarea Constituției pentru revenirea la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova prin vot direct de către cetățeni, ar reprezenta o șansă de a ocupa peste 50 de fotolii în noul legislativ și chiar șanse (momentan teoretice) de a instala pe fotoliul prezidențial un candidat cu viziuni eurasianiste, fapt confirmat de ultimele sondaje. Ținând cont de aceste ultime realități, soluția „răului cel mai mic” trebuie să revină pe agenda discuțiilor între liderii partidelor pro-europene, altfel republica riscă să intre într-o arie a incertitudinilor distructive, unde nici pro-europenismul și nici multivectorialismul nu vor ghida politica externă. Termenul limită pentru învestirea de către legislativ a unui nou guvern este 29 ianuarie 2016, iar în cazul în care fracțiunile parlamentare nu reușesc să aleagă un nou executiv după cel puțin două solicitări de investitură, Președintele poate dizolva actualul Parlament în termen de 45 de zile de la prima solicitare (Art. 85, al. 1 și 2 din Constituția Republicii Moldova). Numerotarea inversă a început.

 

„Rocada” tiraspoleană

La alegerile legislative din regiunea separatistă Transnistria, desfășurate pe 29 noiembrie curent, a câștigat gruparea deputaților afiliați partidului „Obnovlenie” (rom. Reînoire). Acesta reprezită locomotiva politică a mediului de afaceri și, în primul rând, al complexului Sheriff, prezent în domenii dintre cele mai diverse, de la textile, bănci şi alcool la fotbal şi petrol. Dacă în 2010, „Obnovlenie” ocupa doar 17 mandate din cele 43 ale Sovietului Suprem, ultimele alegeri a adus o victorie decisivă pentru partida condusă de actualul președinte al legislativului separatist, Mihail Burla, cu 33 de mandate, ceea ce asigură automat mai mult de două treimi din sufragii necesare pentru adoptarea actelor legislative și demiterea pseudo-președintelui din regiune. Presa de limbă rusă a subliniat în nenumărate materiale existența unei confruntări tot mai acerbe între partida Sherifiană („Obnovlenie”) și cea prezidențială („Vozrojdenie”). În 2010, opoziţia faţă de majoritatea din Soviet a venit de la Evgheni Şevciuk, care în trecut a fost şi el membru al „Obnovlenie”, dar a fost ales preşedinte al auto-intitulatei republici în 2011, ca independent. El i-a înfrânt atunci pe fostul său coleg Anatoli Kaminski şi, mai ales, pe Igor Smirnov, care dominase politica de la Tiraspol fix două decenii. În urmă cu patru ani, Kaminski era înfăţişat ca „omul Moscovei”, iar Şevciuk – ca fiind incapabil să conducă destinul regiunii. Între timp, nuanțele s-au schimbat, iar părțile „beligerante” la nivel politic nu se despart de imaginea protectoare a Rusiei, construindu-și, în același timp, și o alură falsă de „independență”.

La prima vedere se presupune că reașezarea spectrului politic în urma alegerilor legislative și locale din 2015 vor influența semnificativ alegerile prezidențiale din anul viitor, precum și noile relații de putere. Chiar dacă faptele par fi clare, iar tendințele vizibile, modul în care partida pro-Șefciuk canibalizează imaginea oponenților prevestește tensiuni din ce în ce mai mari între pseudolegislativul și pseudopreșidenția Transnistriei.

Împotriva oligarhilor, pentru Rusia!” – acesta era sloganul politic al unuia dintre locotenenții lui Șevciuk. Dacă în trecutul nu prea îndepărat, principalii inamici ai regiunii erau Chișinăul și Bucureștiul, ca potențiali agresori, acum dușmanul este unul intern și s-ar ascunde sub masca oligarhilor și al intereselor mediului de afaceri girat de clanul condus de marele Sheriff al Transnistriei, Viktor Gușan. „Doar cinci inițiative legislative ale președintelui au fost adoptate de Sovietul Suprem în acest an. Pe toată perioada mandatului, deputații au susținut mai puțin de jumătate din cele 200 de inițiative legislative ale mele”, se arăta indignat liderul tiraspolean în fața jurnaliștilor ruși.

Șevciuk a încercat să rezolve problemele regiunii separatiste în contul întreprinderilor locale și, mai ales, prin ocolirea Sovietului Suprem (fracțiunea președintelui deseori lipsea pentru a nu permite formarea cvorumului, iar Șevciuk guverna prin intermediul unor ucazuri succesive). Un caz special îl reprezintă legea privind impozitarea cu 10% a tranzacțiilor bancare în conturile offshore, acestea devenind, între timp, instrumente indispensabile pentru comerțul extern al firmelor transnistrene. Astfel, conform datelor oficiale furnizate de Banca Transnistreană, în ultimii trei ani, exodul de capital spre zonele offshore a constituit 293 milioane de dolari. Legile prezidențiale a lovit puternic în interesele reprezentanților mediului de afaceri din regiune, considerați acum ca fiind singurii în măsură să poarte discuţia despre relaţia comercială cu UE.

Pridnestrove

Începând cu 1 ianuarie 2016, preferințele comerciale autonome pentru Transnistria sunt suspendate, iar liderii de la Tiraspol sun puși în fața a două opțiuni: fie cooperarea în cadrul DCFTA (Deep and Comprehensive Free Trade Agreement) ca parte a Acordului de Asociere semnat de R. Moldova cu UE, sau izolarea și menținerea unui vector radical pro-rus. Desigur că prima variantă presupune aplicarea normelor şi a dovezilor de origine autorizate de Chişinău, ceea ce înseamnă deplasarea autorităților R. Moldova la fața locului pentru a verifica respectarea standardelor și normelor europene. Ori, retorica lui Șevciuk confirmă imposibilitatea materializării unui astfel de scenariu integraționist, mizând, mai degrabă, pe metoda putinistă în răfuiala cu „oligarhii” din regiune. Lunile următoare vor fi, probabil, agitate, fiindcă disputa sa cu mediul de afaceri va continua. Decizia privind comerţul cu UE va fi parte a acestei dezbateri. Pe de altă parte, Moscova e conștientă că trebuie să intervină în cadrul viitoarelor alegeri prezidențiale într-o manieră mult mai atentă și moderată. Tactica e una a expectativei și are drept premisă faptul că în regiune nu există forțe anti-ruse, ci litigii locale între două grupări de interese. E prea puțin probabil ca Moscova să repete greșelile din Osetia de Sud și Abhazia, jucând toate cărțile pe un grup și alimentând sentimente anti-rusești în rândul celeilalte tabere. Astfel, indiferent cine va ocupa fotoliul președintelui de la Tiraspol, Rusia va continua să aibă o influență foarte puternică în regiune, în timp ce pârghiile Chișinăului și a Bruxelles-ului continuă să fie cvasi absente. Acest fapt are consecințe evidente asupra comportamentului factorilor de decizie din regiune, precum și asupra preferințelor majorității populației acesteia, care se transpun într-un euro-scepticism puternic alimentat de iluzia recunoașterii internaționale și a posibilei integrări a Transnistriei în Uniunea Economică Eurasiatică.

 

Vectorul euro-atlantic e încă actual. Dar până când?

Probabilitatea ca prioritățile NATO să se schimbe pe axele Est (Ucraina, Rusia, Georgia, conflictele înghețate) și Sud (terorism, criza imigranților, statele fragile etc.) este mare, iar viitorul summit al Alianței, programat pe 8-9 iunie 2016 la Varșovia, va marca o schimbare de paradigmă. Se așteaptă ca balanța să încline în favoarea flancului sudic. Ultimul summit NATO desfășurat în Țara Galilor (Marea Britanie) a pus bazele asumării de către participanți a angajamentului de a îndeplini cele trei sarcini de bază a Conceptului Strategic: apărarea colectivă, managementul crizelor și securitatea prin cooperare. În această schemă se înscrie și relația Alianței cu periferia sa estică – un spațiu compus din statele participante în cadrul Parteneriatului Estic, inclusiv cu R. Moldova (stat declarat neutru conform prevederilor Art. 11 din Constituție). Potrivit unor experți, statutul de neutralitate permanentă nu împiedică R. Moldova să dezvolte cooperarea cu NATO. Problema e că în cazul unei amenițări hibride fie dinspre Transnistria, fie din Găgăuzia sau nordul republicii, reacția instituțiilor guvernamentale de forță trebuie să fie una coordonată și extrem de rapidă în vederea descurajării sau întârzierii operațiunilor de destabilizare. Aceste capacități pot fi oferite momentan de NATO, doar dacă oficialii de la Chișinău își doresc asta.

Totuși, care este trendul euro-atlantic al populației?

Judecând după cifrele furnizate de ultimul sondaj pe anul acesta al IRI și a Barometrului de opinie publică (BOP aprilie 2015), majoritatea publicului respinge participarea statului la alianța euro-atlantică – 35% (Fig. 5), iar trendul pro-atlantic are o pondere stabilă, fiind situată între valorile de 19-23%, dacă luăm în calcul și ultimele barometre de opinie publică.

2015-11-09_survey_of_moldovan_public_opinion_september_29-october_21_2015-page-032

Fig. 5. Distribuția răspunsurilor la întrebarea „În condițiile în care astăzi s-ar desfășura un referendum privind aderarea R. Moldova la NATO, dvs. ce ați vota?” la nivel național și Chișinău (Magenta Consulting, septembrie-octombrie 2015, p. 32)

Datele din grafic arată o diferență semnificativă dintre publicul din Chișinău (pro-NATO în proporție de 31%) și publicul din restul republicii, expus unor mesaje negative din media de limbă rusă, atât la adresa AIE, cât și a proiectului european. Rezultatul slab la nivel național nu trebuie să ne surprindă, ori aici presa rusă deține monopolul covârșitor, iar mesajele anti-americane/anti-NATO propagate au un impact imediat și asupra opiniei populației.

Desigur că rezultatele înregistrate în Chișinău vorbesc de la sine. Dacă la nivelul centrului politic Alianța Nord-Atlantică este percepută drept un „spațiu al stabilității” și „prosperității economice”, criza economico-socială și dezamăgirea publică față de parcursul european/occidental al republicii, a lovit prin ricoșeu și opțiunile pro-NATO. Dacă e să ne referim la profilul socio-demografic al cetățeanului moldovean pro-atlantist oferit de BOP (aprilie 2015), coeficientul de corelație a relevat faptul că femeile au răspuns că mai degrabă nu ar participa la un astfel de referendum, sau sunt indecise și nu doresc să răspundă. Totodată, bărbații sunt cei care au răspuns mai rar că nu s-ar prezenta la vot, sau că nu au luat o decizie și nu știu dacă se vor prezenta. Alt coeficient semnificativ semnificativ ține de indicatorul „Ultima școală absolvită”. Prin urmare, persoanele cu studii medii sau fără studii au răspuns că mai degrabă nu vor participa la un referendum pe tema NATO sau sunt nehotărâți în privința opțiunii. Cât privește indicatorii de vârstă și etnie, în ambele cazuri identificăm un coeficient zero (nu e semnificativ statistic, deci e diferit de zero). Situația e un pic diferită la indicatorul privind etnia, unde am identificat că, de regulă, persoanele de diferite etnii dau aceleași răspunsuri față de referendumul NATO (distribuția răspunsurilor pentru întrebare este aceeași, indiferent de etnie). Dincolo de asta, desigur că putem intui că ar putea exista și o legătură între profilul etnic și atitudinea negativă față de aderarea R. Moldova la NATO, desigur în situații particulare (de exemplu, cazul etnicilor ruși, ucraineni și găgăuzi care adoptă o poziție mai degrabă negativă față de orice proiect integraționist al republicii pe filieră euro-atlantică).

În ceea ce privește soluțiile pentru asigurarea securității R. Moldova, 20,6% din populație (minus Transnistria) consideră că aceasta poate fi garantată prin aderarea la NATO! (cu +6% mai mult comparativ cu BOP noiembrie 2014). În aceste condiții, lipsa totală a interesului pentru problemă din partea decidenților, și relativa conștientizare a importanței securizării prin intermediul acestei organizații internaționale de către cetățeni se poate explica prin instituirea unui fenomen de „spirala tăcerii”. Fenomenul se exprimă prin faptul că spațiul public din R. Moldova nu este permisibil față de alte opțiuni de securizare care ar putea afecta într-un mod statutul de „neutralitate”, considerate a fi mai degrabă „periculoase” și „anti-naționale”. Dezinteresul manifestat de actuala guvernare se află în contradicție cu relativa conștientizare a publicului, care, din păcate, nu dispune nici de un spațiu deschis al dezbaterii, și nici de experiența necesară. Important e ca în primă etapă, după deschiderea Oficiului NATO, despre această organizație internațională să se discute măcar într-un mod mult mai serios.

Din păcate, amânarea de către Curtea Constituțională a interpretării dispozițiilor Art. 11 din Constituție trădează o inerție strategică a decidenților politici de pe Bîc, ce mărește gradul de insecuritate a cetățenilor în numele menținerii unui status quo fragil.

*Opiniile exprimate în acest articol sunt responsabilitatea autorului și nu reprezintă neapărat poziția oficială a Fundației Universitare a Mării Negre sau a Academiei Române

———————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————-

Nicolae_TibriganNicolae Țibrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală de Sociologie din cadrul aceleiași universități. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este colaborator al revistei Foreign Policy România şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române