PE CINE MANIPULEAZĂ CHIȘINĂUL CU TRANSNISTRIA: PE RUSIA SAU PE ROMÂNIA?

Dan Dungaciu | LARICS.ro | 27.02.2018

Există, dincolo de chestiunea identitară, trei manipulări „de partid și de stat”, adică oficiale, în Republica Moldova.

Prima este existența binomului Plahotniuc-Dodon, prezentat public sub forma unei confruntări nemiloase. Evident, o denaturare, confirmată definitiv cu ocazia votului mixt adoptat în pofida Europei, un joc de public servit și Estului și Vestului, o bătălie de tip „Tom și Jerry”, în care în final nimeni nu pățește nimic. Această confruntare mimată de cele mai multe ori, prezentată ca război geopolitic pe viață și pe moarte, se developează din ce în ce mai pregnant cu trecerea timpului și va deveni tot mai evident cu ocazia apropierii alegerilor anticipat pentru Primăria Chișinăului (mai 2018) și a celor parlamentare (noiembrie 2018). Mistificarea am discutat-o deja de-a lungul a câteva episoade și nu mai stăruim aici.

A doua manipulare, discutată și ea, ține de furtul miliardului, despre care, oficial, ni se spune că ar fi principala preocupare a autorităților, respectiv că se lucrează intens pentru identificarea vinovaților. În realitate, eforturile sunt spre camuflarea, nu spre identificarea vinovaților. După aproape cinci ani de zile, nu există niciun oficial vinovat pentru această veritabilă „afacere de stat” care a fost furtul a cel puțin un miliard din băncile moldovenești și care a lăsat sistemul financiar bancar din republică pe butuci (umorul – fie și involuntar – nu a dispărut cu totul în stânga Prutului: după ce a rămas fără nicio bancă în picioare, Igor Dodon persistă în ideea că RM poate și trebuie să devină „a doua Elveție”!).

A treia este chestiunea transnistreană. De ce o manipulare? Din aceleași motive ale jocului la două capete care au marcat politica moldovenească, practic, de la înființarea statului. Inclusiv în relația cu Tiraspolul. Rarele episoade de fermitate (respingerea Memorandumului Kozak în 2003) au durat puțin, iar balanța a înclinat, iarăși, spre subordonare și cedări în fața Moscovei.

Astăzi, suntem în aceeași duplicitate. Pe de-o parte, claxoane abundente și ostentative, semnale suveraniste și solicitare de sprijin pentru confruntarea cu Moscova în regiunea separatistă, pe de alta, frână, rămânerea la jumătatea drumului, paralizie în fața oricărui gest radical în fața Moscovei. În plus, recent, cerșitul bunăvoinței Moscovei și sarabanda unor concesii nepermise și care nu e clar unde se vor opri.

Acest material este dedicat celei de-a treia formă de manipulare de stat, respectiv chestiunea transnistreană.

Chișinăul i-a convins pe americani că nu există „trupe de ocupație”

Pe 13 februarie 2018 s-a dat publicității un raport prezentat de serviciile secrete americane, semnat de Daniel R. Coats, director al Serviciilor naționale de informații, destinat Comitetului special pentru informații al Senatului SUA (vezi coperta mai jos) în care figurează, cu un paragraf, și R. Moldova.

f2

 

„Moldova’s ostensibly pro-European ruling coalition – unless it is defeated in elections planned for November – probably will seek to curb Russian influence and maintain a veneer of European reform while avoiding changes that would damage the coalition’s grip on power. The current Moldovan Government probably will move forward on implementing Moldova’s EU Association Agreement against the will of openly pro-Russian and Russian-backed President Igor Dodon. Settlement talks over the breakaway region of Transnistria will continue, but progress likely will be limited to small issues”.

Traducerea sună așa (o redăm integral pentru că la Chișinău au circulat tot felul de versiuni, din rațiuni politice):

„Coaliția de guvernare chipurile pro-europeană, dacă nu va fi înfrântă la alegerile parlamentare planificate în noiembrie, probabil că va încerca să reducă influența Rusiei și să mențină o aparență de reforme europene, evitând în același timp schimbări care ar putea afecta menținerea la putere a coaliției. Guvernul, probabil, va merge mai departe în a implementa Acordul de Asociere cu UE, împotriva voinței președintelui pe față pro-rus și susținut de Rusia, Igor Dodon. Vor continua și discuțiile despre reglementarea chestiunii regiunii separatiste Transnistria, dar progresul ca fi cel mai probabil limitat la pașii mici (small issues)”.

Sublinierile în text ne aparțin. E mai ușor așa de sesizat atmosfera textului: „chipurile”, „probabil”, „aparență”, „probabil”, „cel mai probabil” etc. Înșiși termenii folosiți sunt peremptorii pentru atitudinea reală, necoafată, adică nemanipulată, a autorităților americane despre guvernarea de la Chișinău: nimic cert, aparențe, neclaritate; un soi de cel mai mic rău posibil, obligație de a lucra cu materialul clientului și, în final, acceptarea tacită a victoria stabilității asupra democrației, în condițiile în care inclusiv americanii sunt perfect conștienți că, pe de-o parte, contextul, pe de alta, actuala duplicitate a Chișinăului, nu vor genera succese integraționiste euroatlantice palpabile și majore în cel puțin următorul deceniu.

La Chișinău, ca de obicei, se pune mult machiaj, inclusiv pe știrile occidentale care privesc republica. Dar, dincolo de unele traduceri din presa pro-guvernamentală de peste Prut, deci vădit manipulate și pozitivante („maintain a veneer of European reform” s-ar traduce prin… „să mențină la suprafață foaia europeană de reforme” (!) ) sau exacerbarea importanței strategice a R. Moldova prin invocarea exultantă a existența paragrafului în raport care se referă la republică, știrea materialului semnat de Daniel R. Coats este alta.

Și o înțelegem cel mai bine prin comparației.

Georgiei, în acest raport, i se dedică tot un paragraf: „Russia’s continued occupation of 20 percent of Georgia’sterritory and efforts to undermine its Western integration will remain the primary sources of Tbilisi’s insecurity. The ruling Georgian Dream party is likely to seek to stymie the opposition and reduce institutional constraints on its power”.

Iată diferența esențială din textul dedicat Georgiei: „Rusia continuă ocupația a 20% din teritoriul Georgiei și eforturile de a submina integrarea ei occidentală va rămâne principala sursă de insecuritate la Tbilisi…”.

Prima observație: dacă în cazul RM nu se invocă sintagma „integrare occidentală”, în cazul Georgiei se face asta. În al doilea rând, în cazul Georgiei, armata rusească este considerată armată de ocupație, în cazul Republicii Moldova, nu!

Aici e diferența majoră și aici ar fi trebuit canalizată discuția la Chișinău. De ce armata rusă din R. Moldova nu mai este, pentru serviciile americane, „ocupantă”? Cum a reușit Chișinăul să ajungă la o asemenea „performanță”? Cât de duplicitară a fost diplomația republicii dacă, iată, la cel mai înalt nivel nu reușește să convingă pe nimeni?

Din acest punct de vedere, se poate spune că jocul la două capete al Chișinăului a fost încununat cu succes. Nici măcar americanii nu mai cred că e necesar să invoce într-un paragraf dedicat R. Moldova sintagma „ocupație”, atunci când se referă la trupele rusești de acolo.

Asta e unde s-a ajuns. Să vedem cum și ce poate urma anul acesta.

Două cedări majore ale Chișinăului pe chestiunea transnistreană

Prima s-a petrecut însă pe 22 septembrie, când premierul RM ține un discurs la ONU unde cere ca subiectul legat de prezența militară rusă în R. Moldova să fie discutat în cadrului celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Ca de obicei, claxoanele și orchestra mediatică de pun în funcțiune – mica republică, în chip de David, luptă cu Goliatul rusesc…

Numai că, de data asta departe de lumina reflectoarelor și cu o discreție aproape la fel de vinovată ca și gestul, la 20 octombrie 2017, autoritățile moldovenești au cerut, prin reprezentantul permanent al R. Moldova la ONU, ca subiectul privind retragerea trupelor rusești din regiunea transnistreană să nu fie inclus pe agenda ședinței ONU din 23.10.2017 și au cerut ca această solicitare să fie adusă la cunoștință membrilor Comitetului General al ONU.

Iată, mai jos, solicitarea (sursa Ziarul de Gardă, Chișinău).

f3

 O amânare fără dată care, în condițiile în care funcționează ONU, înseamnă undeva la calendele grecești. Acest episod nu a fost niciodată clarificat de autoritățile de la Chișinău. Cine a intervenit, cum și de ce între 22 septembrie și 20 octombrie rămâne un mister. Oricum, semnalul a fost clar că autoritățile au alunecat pe panta unor compromisuri cel puțin periculoase. Sigur, totul învăluit într-o retorică suveranistă și europenistă fără precedent. Dar e doar retorică.

 A doua cedare vine în siajul celei dintâi și, practic, o confirmă indirect. Este o declarație inexplicabilă a fostului vicepremier pe probleme de reintegrare, Gheorghe Bălan – la un moment dat considerat la Chișinău apărătorul liniilor roșii în negocierile cu separatiștii transnistreni. În ultimul interviu acordat de acesta în calitatea oficială (vezi foto mai jos), în 26 decembrie 2017, la televiziunea oficioasă a regimului numită foarte românește „Publika”, Gheorghe Bălan spunea că, în 2018, Chișinăul va trece „pe subiecte de statut, discutarea subiectelor politice”. O declarație fără precedent! Cum adică „subiecte de statut”? Adică în 2018 se va trece la discutarea statutul Transnistriei în viitorul stat reintegrat RM?… Dacă e așa, atunci trebuie să ne așteptăm la cedări și mai mari din partea Chișinăului în 2018 decât în 2017.

f4

Să reamintim aici că anul 2017 a fost anul în care au început marile cedări. Ce era inacceptabil în 2016, adică așa numitele soluții de tip „pași mici”, s-au acceptat la 25 noiembrie 2017 (implementarea „Protocolului de la Berlin”). Adică plăcuțele speciale pentru automobilele din stânga Nistrului, deschiderea podului Gura Bâcului-Bîcioc, circulația trenurilor prin stația Slobodca, apostilarea diplomelor din Tiraspol, prefixele la telefoane etc.

Implementarea acestora nu contenește. Pe 7 februarie 2018, Guvernul a aprobat hotărârea „Cu privire la completarea punctului 9 din Regulamentul privind aplicarea apostilei”, ceea ce înseamnă că Republica Moldova își asumă și girează recunoașterea diplomelor transnistrene.

f5

Universitatea de Stat din Tiraspol „Taras Șevcenko”

Asta înseamnă că absolvenții instituțiilor de învăţământ superior din regiunea transnistreană, în particular cei de la Universitatea „Taras Şevcenco”, își vor putea continua studiile sau se vor putea angaja la fel ca un absolvent din dreapta Nistrului. Practic, fără nici un control și nicio influență asupra sistemului de învățământ din stânga Nistrului, Chișinăul a acceptat totul, iar Tiraspolul, fără să facă nicio concesie la nivel de curriculă, a obținut tot ce a avut nevoie pentru studenții săi.

În 2018, Moscova a început ofensiva conflictelor înghețate. Chișinăul intră în horă

Există pentru 2018 o așezare foarte interesantă a astrelor în legătură cu acest subiect. Rusia a început o ofensivă diplomatică în ceea ce privește conflictele înghețate, pe fondul unor disponibilități tacite ale Occidentului în această chestiune.

Primul semnal diplomatic semnificativ este faptul că Secretarul General al ONU, António Guterres, a indicat la începutul anului printre cele 12 linii de activitate principale ale ONU în 2018 și problema conflictelor înghețate, incluzând și conflictul transnistrean (revitalizarea formatului 5+2). E interesant tonul și formularea, mai ales când a spus că trebuie să ne „confruntăm cu puseurile periculoase de naționalism”. E foarte rusească în stil, mai ales ținând seama de context. Cine sunt „naționaliștii”, deci „băieții răi” în acest caz? Separatiștii sau statele de la care s-au separat? Sugestia pare evidentă: ultimii! Cel puțin acesta este interpretarea liderilor separatiști de la Tiraspol și a experților de acolo și din Rusia. Evident că aceștia au salutat deja decizia și au lansat și o altă temă, cu mai multă forță, respectiv chestiunea independenței. Din această perspectivă, voci de la Tiraspol saluta interesul ONU mai ales în perspectiva „recunoașterii internaționale” a republicii separatiste. Mai mult, se vorbește acum despre o inițiativă a RMN de a primi statut de observator la ONU!

Al doilea semnal iarăși semnificativ este organizarea, la 16 ianuarie 2018, la Paris, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (Subcomitetului pentru conflicte înghețate), a unei dezbateri dedicate chestiunii transnistrene. Este o ridicare evidentă a nivelului și a tribunei, mai ales că au participat, pe lângă cei de la Chișinău, și doi „oficiali” de la Tiraspol, Vitaly Ignatiev, „Ministru de externe” și Alexander Shcherba, „Președintele „Parlamentului”. Din partea Chișinăului s-a renunțat în ultima clipă la participarea noului vicepremier pentru reintegrare, Cristina Lesnic, dar au participat Gheorghe Bălan, adjunct al Ministrului pentru Reintegrare și negociator principal, Marian Lupu, Președintele delegației RM la Adunarea Parlamentară, Inna Șupac, lidera Partidului Comuniștilor din Parlamentul RM. La reuniunea respectivă, Vitaly Ignatiev a spus explicit că revenirea la „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” de pe vremea URSS e depășită și singura soluție este o despărțire de catifea pe modelul Ceho-slovac din 1993. Mesajele sunt coordonate. Iarăși independența este ridicată la nivel de agendă de negociere…

Al treilea semnal diplomatic semnificativ este numirea fostului ministrului italian de externe, Franco Frattini, ca reprezentat OSCE pentru reglementarea transnistreană.

Frattini: Un nume greu care nu va accepta să rateze

f6

Franco Frattini, reprezentant special al OSCE pentru chestiunea transnistreană

Numirea lui Franco Frattini pe postul de reprezentant special al OSCE pentru reglementarea transnistreană înseamnă că Frattini va participa ca reprezentant al OSCE la viitoarelor reuniuni 5 + 2 din 2018. Frattini e poate cel mai greu nume care a ocupat poziția asta. A fost ministru de externe al Italiei în perioada 2002-2004 și 2008-2011, vice-președinte al Comisiei Europene și Comisar European pentru Justiție, libertate și securitate. Conduce Institutul de Studii Eurasiatice, este considerat un promotor al dialogului cu Rusia, Lavrov l-a numit „prietenul său”, are legături diplomatice solide cu Moscova. În 2012 a primit din partea lui Putin „Ordinul Prieteniei” pentru contribuția sa la dezvoltarea relațiilor ruso-italiene.

Poate fi numit „omul Moscovei”? Dacă e, este exact cât este și Rex Tillerson, secretarul de stat american, care în 2012 a primit același premiu de la Vladimir Putin. Dar astăzi nu există vreun semn că SUA ar face cedări în favoarea Rusiei, numită acum „putere revizionistă”. Există sancțiuni, NATO funcționează, iar unii vorbesc despre „război rece”.

Alta e problema. Un om de calibrul lui, incluzând relațiile sale bune la Moscova, nu se duce acolo să spună, la final, că nu a obținut nimic… Ar fi prea mare umilința. Dacă a fost numit și a acceptat această poziție este că dorește realizări, adică „succese”.

Asta trebuie să ne îngrijoreze în primul rând.

Vechea ciorbă a independenței reluată din rațiuni tactice

În primul rând, să facem o paranteză de fundal. Chestiunea independenței „Republicii Moldovenești Nistrene” este pusă pe agendă, sistematic, de modul în care este „justificată” existența Republicii Moldova. Aici e vorba despre o greșeală strategică a Chișinăului pe care Tiraspolul joacă și joacă consecvent. O veritabilă axă identitară București-Chișinău-Tiraspol în raport cu care RM nu poate găsi în niciun caz consecvența.

Despre ce e vorba? Chișinăul a acreditat ideea – uneori explicit, alteori tacit, de cele mai multe ori și tacit și explicit în același timp – că a existat și există un „popor moldovenesc”, diferit de cel român, inclusiv ca urmare a unor experiențe istorice diferite. Transnistreni, utilizând același argument identitar, răspund cu… poporul transnistrean. Toate argumentele pe care moldoveniștii le servesc românilor, le explodează acestora în față când le sunt servite de transnistreni! Tiraspolul joacă, cum s-ar spune, pe greșeala adversarului. Dacă există „popor moldovenesc”, de ce nu ar exista și „popor transnistrean”? În realitate, „moldovenismul” este cel mai bun fundament filosofic și politic al… separatismului transnistrean.

Care mai este acum relevanța ideii de „independență” a Transnistriei? Niciuna. E o idee veche dar se modifică contextul, peisajul. E aceeași instrumentalizare – e o tactică, nu o strategic -, dar la alt nivel.

ONU e altceva, la fel și Consiliul Europei… Experții ruși vorbesc deja că ONU, conform propriei Carte, susține „dreptul la autodeterminare al popoarelor”, cu aluzia la „poporul transnistrean” care ar trebui să beneficieze și el de acest drept.

În realitate, nu există nicio șansă pentru recunoașterea republicii separatiste pentru că singurul actor care face cărțile în Transnistria, adică Moscova, nu vrea asta. Nu-i servește deocamdată la nimic. E o fentă. Iar ce vrea Moscova este să mergem după fenta asta, chiar dacă, la Tiraspol, există multă lume care, sincer, ar vrea recunoașterea. Chestiunea cu recunoașterea Transnistriei ascunde de fapt trei chestiuni esențiale dacă vrem să înțelegem ce se petrece acolo.

În primul rând, este vorba de o tehnică diplomatică a Rusiei care constă în a nu rămâne în nicio ipostază pe poziții de defensivă sau de inferioritate față de adversar. De fiecare dată replică cu aceeași intensitate. La recunoașterea independenței Kosovo de către Occident, Rusia a replicat cu recunoașterea Abhaziei și a Osetiei de Sud. Pe cazul RM avem „Referendumul” din Transnistria din 2006, în care 97,2% vor independență și alipire la Rusia, iar 94,9% nu vor alipirea la RM, replica la legea votată unanim în Parlamentul RM în 2005 privind reglementarea conflictului transnistrean, care vorbește explicit despre retragerea trupelor ruse. Acum în 2018 au venit la ONU cu așa zisa solicitare pentru statut de observator pentru RMN, replică la solicitarea Chișinăului din septembrie 2017 la ONU pentru retragerea trupelor ruse. Avem de-a face deci cu o tehnică diplomatică a Rusiei de care trebuie să fim conștienți.

f7

Rezultatele la cele două întrebări ale „referendumului” din Transnistria 2006.

În al doilea rând, este și o ridicare a mizelor de negociere. Moscova face asta, dar vrea de fapt ceva mai accesibil, adică un „statut special” pentru regiunea transnistreană în interiorul RM, prin care Tiraspolul să controleze republica. Este celebra poveste a cozii care dă din câine. Adică a părții care controlează întregul. De asta spun că nu trebui să mergem după fentă, căci nu despre independență e vorba, ci despre alipirea regiunii separatiste la RM în așa fel încât Moscova să controleze prin Tiraspol politice externă și de securitate a RM. Pe de altă parte, exemplul de „reglementare” din RM i-ar servi perfect Rusiei pentru a translata „soluția” și pentru Ucraina.

În al treilea rând, agitarea chestiunii independenței capătă azi și va căpăta în 2018 și alte sensuri. Este o strategie moldovenească de justificare a cedărilor. E o strategie, cam de ultimă oră, a unei părți a elitei politice de la Chișinău care exagerează enorm pericolul independenței Transnistriei tocmai ca, în spatele lui, să facă concesii Tiraspolului pentru reintegrare. Adică pentru „statut special” pentru Transnistria, noul concept al Federației Ruse care îl înlocuiește pe cel de federalizare. La Chișinău, deliberat, unii ridică ștacheta, pentru ca reintegrarea să devină o victorie a diplomației RM care ar fi evitat prin asta independența regiunii! De fapt va fi o victorie a Rusiei.

 De la ce punct încolo „pașii mici” devin pași decisivi?

Un comunicat de presă al Misiunii OSCE la Chișinău ne anunță că Franco Frattini, Reprezentantul special pentru reglementarea transnistreană al președinției în exercițiu a OSCE, va veni în Republica Moldova în prima jumătate a lunii martie. Din punct de vedere tehnic, miza ar fi plăcuțele de înmatriculare, respectiv ajungerea la un acord ca până la finele lui februarie să se ajungă la o soluție care „ar permite mijloacelor de transport din Transnistria să participe la traficul rutier internațional”.

Chestiunea este convenită deja, singura problemă în litigiu este unde vor fi înregistrate aceste automobile, la Chișinău sau la Tiraspol.

„Pașii mici” se implementează, cum am văzut, rapid, fără sincope, aproape. Măsura, odată luată, va permite autoturismelor din RMN cu numerele de înmatriculare „neutre” să circule libere, oriunde ar dori acestea.

La Chișinău doar societatea civilă mai protestează nebăgată în seamă, prin apeluri la care autoritățile guvernamentale se uită cu o indiferență absolută. Prilej chiar de ironii la Tiraspol, care consideră acest joc de la Chișinău, societatea civilă – guvern, un soi de joc coordonat menit să pună presiuni pe Tiraspol. Dar, persiflează Tiraspolul – noi ne-am prins

Diplomația de la Chișinău pierde în fața Transnistriei pe toată linia, dovadă și ultima dispută invocată de noi: nu se mai discută chestiunea de fond, respectiv dacă este normal ca RM să cedeze acum inclusiv pe dosarul plăcuțelor de înmatriculare, ci numai despre unde se vor emite plăcuțele. Iar mesajul Chișinăului că nu va admite ca Tiraspolul să le emită este o furtună într-un pahar cu apă. Deja cedarea mare s-a făcut…

Expresia ultimă a acestor cedări începute în 2017 prin acceptarea politicii „pașilor mici” s-a consumat recent la Reuniunea de securitate de la München (15-17 februarie). Premierul Filip – nu Igor Dodon! – a reiterat dorințele RM în ceea ce privește Federația Rusă: „noi dorim o relație prietenoasă cu Moscova în care cooperarea noastră comercială nu va fi politizată; o relație în care se va vedea o dorință reală de a ajuta dialogul bilateral”. Conform celui mai consecvent și elocvent analist occidental al relațiilor din RM, Vladimir Socor, premierul a cerșit pur și simplu bunăvoința Rusiei, printr-o „declarație disperată”, de cedare și care „denotă neprofesionalismul politicii externe a Republicii Moldova la cel mai înalt nivel la Chișinău”. Ministrul de externe al RM merge pe aceeași rută a cedărilor și a concesiilor în chestiunea transnistreană.

Tiraspolul câștigă oricum. Încotro trebuie să privim de aici înainte

Câteva concluzii de etapă sunt necesare în acest moment pentru a indica direcția în care trebuie să privim de aici înainte pentru a înțelege evoluțiile din stânga Prutului în ceea ce privește orientarea externă și nu numai.

f8

 

„Ministerul de Externe” al „Republicii Moldovenești Nistrene”

  1. Republica Moldova, sub perdeaua de fum a declarațiilor „principiale” față de Moscova (în realitate fără vreo relevanță și oricum mult mai nuanțate decât sunt tirajate și manipulate de presa „patriotică”, guvernamentală), a intrat pe panta cedărilor în fața Tiraspolului, adică a Moscovei. Transnistria este testul de politică externă al R. Moldova de aici înainte, nu retorica pro-europeană sau pro-românească fără acoperire.
  2. După ce binomul Plahotniuc-Dodon a scăpat din mână bile rusească, a reînceput o campanie de apropiere de Moscova prin intermediul chestiunii transnistrene; aici binomul cooperează (rareori și concurează, din rațiuni electorale) în numele „interesului comun”. Federația Rusă simte slăbiciunea și va profita de oportunitate, inclusiv cu ochii la Ucraina. Pe ea nu o interesează cine, Vladimir Plahotniuc sau Igor Dodon sau binomul Plahotniuc – Dodon, îi va îndeplini obiectivele. Iar obiectivele le-am enunțat deja.
  3. Cedările pe care le face acum Chișinăul nu vor duce, dacă nu se schimbă nimic radical în contextul internațional sau regional, la independența regiunii transnistrene. Ele au însă două efecte. Primul, întăresc masiv poziția de negociere a Tiraspolului, pentru că actualele concesii din politica „pașilor mici” nu vor mai putea fi luate niciodată înapoi. Al doilea, ține de observația esențială că „pașii mărunți” nu sunt în niciun caz doar socio-economici, sunt pași politici în configurarea viitorul statut politic al Transnistriei în cadrul preconizatei federații. Prin urmare, Tiraspolul câștigă oricum. Dacă nu se ajunge la soluționarea conflictului, oricum se îmbunătățește viața cetățenilor din regiune, elitele transnistrene devin și mai independente de Chișinău și, în final, câștigă legitimitate. Iar dacă se reglementează conflictul, oricum va fi în termenii unei federații. La momentul în care își va negocia statutul politic în viitoarea configurație, Tiraspolul va avea deja obținute o bună parte din prerogative prin acești „pași mărunți”. Perdantul este unul singur: proiectul pro-occidental al RM, care nu mai este, în realitate, la Chișinău, unul prioritar (cu excepția situației în care pot veni bani privați sau publici în republică sau spre liderii ei, fie de la Bruxelles fie de la București).
  4. România, de aici înainte, va trebui să urmărească evenimentele din RM cu conștiința acută a faptului că Transnistria este testul rusesc al binomului Plahotniuc-Dodon. Reintegrarea regiunii, inclusiv cu trupe rusești pe teritoriul ei (adică soluționarea politică înainte de soluționarea militară), poate fi liantul principal dintre cei doi. Ce înseamnă asta? Că după alegerile parlamentare din 2018, nu înainte, este preconizată, în numele îndemnului patriotic (moldovenesc) de reintegrare a republicii, crearea unei majorități care să aibă explicit acest obiectiv. Sub învelișul protector al uni compromis ruso-occidental, se poate vota tot ce e de votat și să se accepte „statut special”, adică federalizarea. Coaliția aceasta ar putea fi o combinație hibridă de socialiști (Dodon), democrați (Plahotniuc) și independenți. Toți, evident, „patrioți moldoveni”. Cine se poate opune unui demers patriotic? Pentru România, transnistrizarea RM asta ar însemna, pe termen mediu și lung, învecinarea cu Rusia. „Pașii mici” de astăzi sunt pașii mari, concreți, politici, spre o coaliției de genului celei sugerate de noi. Transnistria trebui să devină de aici înainte o grilă de lectură a politicii interne și externe a Republicii Moldova.