Marea Neagră – De la securitatea piețelor la piața de securitate

Petrișor Peiu | Qmagazine.ro | 18.09.17

Securitatea națională presupune capacitatea unui stat de a conserva teritoriul național și standardul de viață al cetățenilor săi. Securitatea devine, din ce în ce mai mult, o viziune mai mult decât o tehnică, o viziune care include geografie, politică, diplomație și sisteme militare.

Geografia poate furniza securitate „naturală” sau poate furniza amenințări permanente: Marea Neagră este exemplul tipic al unei regiuni cu riscuri permanente de securitate; politica induce securitate economică și societală sau poate provoca conflicte prelungite, diplomația este principala cale de construcție a securității regionale, multilaterale, globale, iar sistemele militare reprezintă resursa primară, esențială de securitate.

Cu alte cuvinte, regiunea Mării Negre este dominată de o economie neperformantă, cu două piețe uriașe (Federația Rusă și Turcia), dar care impun numai prin mărime, calitatea acestora fiind în continuare mediocră.

Indicatorii calitativi ai economiilor de la Marea Neagră arată un tablou mai realist al dezvoltării din această regiune, în care se observă ierarhiile globale poziționând o Rusie mai complexă economic decât vecinii săi, dar puțin competitivă și mediocră la indicatorul dezvoltării umane. Turcia nu stă nici ea mai bine, structura economiei sale fiind în continuare croită după tiparul uneia mai puțin mature. România și Bulgaria se regăsesc colege în toate ierarhiile globale, pe locurile 50-60.

Cum stă România în acest context regional?  Ei bine, economia României este 7% din cea a regiunii (fiind a treia după două țări foarte mari), iar performanța economică a României este cu 10% mai scăzută decât cea a Rusiei, cu 5% sub cea a Turciei (date conjuncturale datorită deprecierii masive a monedelor din cele două state în ultimii ani), cu 15% peste cea a Bulgariei, de trei ori mai bună decât cea a Ucrainei și de două ori mai bună decât cea a Georgiei.

Să nu uităm totuși faptul că Federația Rusă este cea mai bogată țară de pe glob, având aproximativ 20% din resursele naturale ale lumii (evaluate la peste 75.000 miliarde USD – cât un PIB anual nominal global). România este al doilea cel mai bogat stat din regiune, cu 0,7% din resursele planetei, urmată de Ucraina (0,6%) și Turcia (0,4%).

Demografic, România se află pe locul 4, la mare distanță de țările mari (Rusia și Turcia, 150, respectiv 80 milioane locuitori), de două ori mai mică decât Ucraina și de trei ori mai mare decât Bulgaria.

Toate aceste evoluții (stagnare în Federația Rusă, cădere abruptă în Ucraina, creștere cantitativă motivată în principal conjunctural în Turcia) poziționează foarte favorabil România pentru a deveni o referință a occidentalizării în regiune, ceea ce va conduce la sporirea relevanței politice a țării și va induce o oarecare stabilizare a confruntării politice pe axa principală de divergență (Est-Vest).

Din punct de vedere comercial, regiunea prezintă următoarele caracteristici:

  • a) Federația Rusă este al 19-lea cel mai mare exportator al lumii, cu un volum de 260 miliarde USD (20% din PIB), având ca principale destinații de export: Olanda (10%), China (10%), Germania (7,5%), Belarus (5%), Turcia (4,8%); acest stat este deschis relativ târziu comerțului liber (membru WTO – World Trade Organization – din 2012) și este parte principală a CIS FTA (Rusia, Belarus, Ucraina, R. Moldova, Armenia, Kazahstan, Kîrgîstan, Uzbekistan, Ucraina fiind suspendată de la 1 ianuarie 2016) și a Uniunii Economice Euroasiatice (UEE), cuprinzând Rusia, Kazahstan, Belarus, Armenia, Kîrgîstan.
  • b) Turcia este al 28-lea exportator global, cu 155 miliarde USD, 28% din PIB, având ca principale destinații de export: Germania (10%), Marea Britanie (8.2%), Irak (5.4%), Italia (5.3%), SUA (4.6%)… România (locul 15, 2%) fiind de mult o economie deschisă (membru WTO din 1995) și având un acord de uniune vamală cu UE din 1995, precum și acorduri de comerț liber (FTA) cu Albania, Bosnia-Herțegovina, Chile, EFTA, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, FYROMacedonia, Malaesia, Mauritius, Muntenegru, Maroc, „Palestina”, Siria, Serbia, Coreea, Tunisia, Liban, Kosovo, R. Moldova, Insulele Feroe.
  • c) Ucraina este al 57-lea exportator mondial, cu 36 miliarde USD (peste 50% din PIB), principalele destinații de export fiind: Rusia (13%), Turcia (7,3%), China (6,3%), Egipt (5,5%), Italia (5%), fiind membru WTO din 2008 și având DCFTA (acord de comerț liber aprofundat) cu Uniunea Europeană (2016), precum și FTA (acorduri de comerț liber) cu Austria, Argentina, Armenia, Bulgaria, Canada, Estonia, Finlanda, Georgia, Islanda, Kîrgîstan, Letonia, Liechtenstein, Macedonia, R. Moldova, Muntenegru, Norvegia, Rusia, Elveția, Turkmenistan, Canada.
  • d) România este al 45-lea exportator mondial, cu 60 miliarde USD (40% din PIB), fiind membră a UE și membru WTO din 1995. Al 45-lea exportator mondial, cu 60 miliarde USD (40% din PIB). Principalele destinații de export sunt: Germania (21.5%), Italia (11.4%), Franța (7.2%), Ungaria (5.2%), Marea Britanie (4.3%), Bulgaria (3.2%), Turcia (3.1%), …, Rusia (locul 15, cu 1,7%), iar principalele țări exportatoare în România: Germania (20%), Italia (12%), Ungaria (peste 7%), Franța, Polonia, …, Turcia (locul 9, cu 5%) și Rusia (locul 10, cu sub 5%).
  • e) Bulgaria, membru WTO din 1996, este al 65-lea exportator mondial, cu 25 miliarde USD (aproximativ 65% din PIB), fiind membru al Uniunii Europene. Principalele destinații de export: Germania (13,6%), Italia (10%), Romțnia (9%), Turcia (8,3%) și Grecia (6%), iar principalele țări exportatoare în Bulgaria sunt: Germania, Rusia, Italia, România și Turcia.

Pentru Federația Rusă singura piață importantă din regiune este Turcia. Pentru Turcia, România are o semnificație comercială minoră (a 15-a piață de export), restul statelor din regiune neexistând, practic. Pentru Ucraina, doar Rusia și Turcia sunt piețe de top. Pentru România, relevanță economică au Bulgaria, Turcia și marginal Rusia, iar pentru Bulgaria, România și Turcia rămân semnificative, iar Rusia este un importator foarte relevant.

Practic, Bulgaria este statul cel mai „ancorat” comercial în regiunea Mării Negre, importanța regiunii fiind depășită doar de Germania, în vreme ce România are o miză comercială de plan secund în regiune, aceasta fiind depășită de miza relației cu Germania, cu Italia, cu Franța și cu țările grupului Vișegrad.

De remarcat este și faptul că partenerul economic cel mai important al regiunii și miza cea mai mare pentru toate statele riverane este Germania, reprezentând destinația comercială și sursa de importuri numărul 1 ale întregului bazin al Mării Negre, confirmând preeminența politică a Germaniei aici.

O altă constatare interesantă ține de realitatea că România este puțin sensibilă la poziția comercială rusească, datorită reducerii importurilor de hidrocarburi din Federația Rusă, urmărită și realizată în ultima decadă.

Pe de altă parte, gradul de integrare a piețelor din această regiune este atât de scăzut și datorită faptului că nu există niciun proiect mare de infrastructură care să unească toate statele riverane (de exemplu, o autostradă costieră, circulară), ci doar proiecte punctuale, urmărite de câte un singur stat.

Dialogul politic este fragmentat pe câteva paliere independente:

  1.  relația Federația Rusă-Turcia;
  2. relația România-Bulgaria-Turcia (toate state membre NATO);
  3. relația Uniunea Europeană- Federația Rusă;
  4. relația Uniunea Europeană- Ucraina, respectiv Georgia;
  5.  relația Federația Rusă-Ucraina, respectiv Georgia.

Relaționarea este complicată și datorită teritoriilor aflate sub ocupație în regiunea Mării Negre:

  • În Georgia se află două regiuni ocupate, Abhazia și fosta regiune autonomă a Georgiei Sovietice, Osetia de Sud;
  • În Ucraina există două teritorii ocupate, unul dintre ele (fosta Republică Autonomă Crimeea) fiind încorporat Federației Ruse, iar celălalt, așa-numitul Donbass (de fapt, porțiuni din foste regiuni Donețk și Luhansk), este aflat sub administrarea rebelilor pro-ruși;
  • În Republica Moldova, teritoriul aflat peste Nistru (fosta Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească-Transnistria + Tighina de dincoace de Nistru) se află sub controlul regimului de la Tiraspol, susținut și finanțat de Federația Rusă.

Tot acest tablou complicat devine și mai încâlcit dacă luăm în considerare ultimele evoluții, toate posibile riscuri la adresa securității regionale, oricum precară:

  • regimul autoritar de la Ankara a intrat în conflict cu birocrația Uniunii Europene și cu unele state europene importante (Germania, Olanda), conducând la slăbirea unității lumii transatlantice aflate la Marea Neagră;
  • Ucraina și Rusia se află în imposibilitate de a relua dialogul pentru rezolvarea conflictului generat de anexarea Peninsulei Crimeea;
  • Georgia și Rusia se află în imposibilitate de a găsi o soluție pe disputa teritorială referitoare la teritoriile ocupate din republica caucaziană;
  • Republica Moldova este instabilă geopolitic, putând oricând declanșa o criză regională (vezi anul 2009);
  • Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei cunoaște un potențial exploziv major, generat de disputele interetnice și politice interne
  • populația de origine kurdă din Turcia (în jur de 15 milioane) are o tendință latentă spre autonomie/stat propriu.

Dacă economia regiunii nu este încurajatoare și dialogul politic este fragmentat, cum arată atunci echilibrul militar din Marea Neagră? Este acesta în măsură să aducă un plus de securitate?

Ca o concluzie, securitatea regională, programată istoric la precaritate,  poate fi descrisă sintetic astfel:

  • În zonă sunt prezente două blocuri militare mari (Federația Rusă și NATO), cu o superioritate militară decisivă de partea rusă;
  • Singura armă eficientă a NATO de apărare împotriva Rusiei este politică (articolul 5 „casus foederis” din Tratatul NATO);
  • Sistemul politic de securitate economică (Uniunea Europeană) a eșuat în a produce o apropiere politică ireversibilă a Turciei, dar a adus prosperitate în România și Bulgaria;
  • Bulgaria și România au o miză economică importantă în regiune;
  • Turcia are un grad înalt de autonomie militară, dar politic și economic depinde de Occident;
  • Rusia este o economie mediocră care întreține o armată excelentă în plan regional, dar fără amprentă globală;
  • România are relații complicate, dar bune cu Turcia și Bulgaria (excelente la nivel militar, bune la nivel economic și mediocre la nivel politic), aproape inexistente cu Georgia și Rusia și indiferente cu Ucraina;

Cei 5 NU

În vreme ce securitatea economică a țării noastre este asigurată de apartenența la UE, dar limitată din cauza precarității infrastructurii și lipsei de viziune, securitatea militară a țării depinde exclusiv de existența articolului 5 din tratatul de la Washington (NATO). Securitatea globală a României, în singura regiune care poate genera pericole reale (Marea Neagră), este minată de cinci „Nu”-uri, pe care nimeni nu le abordează cu seriozitate:

  1. avem o strategie de creștere a expunerii politice și economice față de Turcia și Bulgaria, pentru a crește coeziunea țărilor membre NATO;
  2. avem o politică clară față de Ucraina (nici UE nu are, de altfel);
  3. avem nicio inițiativă regională de infrastructură;
  4. avem făcut niciun pas concret în vederea creșterii puterii militare;
  5. avem nicio strategie de slăbire a confruntării cu Federația Rusă și de creștere a încrederii reciproce.

Paradigma de securitate națională (parteneriatul strategic cu SUA și apartenența activă la UE și NATO) nu este de natură exclusivistă, ea lasă loc și inițiativelor naționale, menite să scadă expunerea țării la un pericol militar sau hibrid. Astfel încât, fără luarea în serios a celor cinci „Nu”-uri mai sus menționate și fără tratarea acestora, ne va fi greu să participăm efectiv la realizarea unei securități regionale într-o regiune atât de inflamabilă.