În cazul Ucrainei, Bucureştiul a ratat orice iniţiativă strategică

De Dan Dungaciu | Articol publicat în Ziarul Financiar  | 24.02.2014

Condiţia normală a Ucrainei este balansul între Est şi Vest. Niciodată Kievul nu a făcut gesturi clare, evidente, formalizate, de trecere într-o tabără sau alta. Formula clasică a fost dată de Leonid Kucima, cel care declara ritos că viţelul cel mai deştept este cel care suge de la două vaci (vorbă preluată şi la Chişinău, nu doar de Vladimir Voronin). Nici chiar în timpul guvernării oranj, care a durat, de fapt, 9 luni, nu s-a reuşit nimic decisiv, Summitul NATO de la Bucureşti din 2008 consfinţind, cu aportul decisiv al Germaniei, ratarea de către Ucraina a road-map-ului pentru intrarea în NATO. Ce s-ar fi putut petrece la summitul din noiembrie 2013, respectiv semnarea asocierii, ar fi fost echivalentul de succes al summitului de la Bucureşti. O rupere a echilibrului şi o formalizare, fie şi slabă, a apartenenţei la Vest. Nu a fost să fie. Partida estică din Ucraina şi din exteriorul ei cuplată cu lipsa de coeziune şi fermitate a UE au decis altfel. A venit apoi oferta în bani şi gaz a unei Rusii tot mai arogantă pe plan internaţional, acceptată urgent de Kiev la un preţ pe care îl putem intui: reversul Vilniusului, respectiv o formalizare, fie şi slabă, a apartenenţei Ucrainei la Uniunea Vamală croită de Moscova. Unui asemenea posibil scenariu i-a răspuns, de data aceasta, partida prooccidentală din Ucraina şi din afara ei. Ce se petrece acum pe Maidan şi în restul Ucrainei este expresia acestei contraofensive occidentale, cu o Americă ce pare că a revenit în regiune, exasperată de neputinţele sau complicităţile unor state din UE.

Unde va duce ea? Rămâne Ucraina întreagă după pasul decisiv pe care vrea să îl facă spre Vest? Scenariul din Harkov din 22.02.14, respectiv congresul liderilor regionali din sud-estul Ucrainei, seamănă cu ceea ce se petrecea în RSS Moldovenească în iunie 1990, când deputaţii şi liderii regionali din Transnistria au declarat, la 28 iunie, suveranitatea regiunii. De acolo, de la acest eveniment local, s-a născut regiunea separatistă transnistreană, care a rămas aşa de 24 de ani încoace. La Harcov nu s-a proclamat deocamdată nimic pe tema asta, dar, pentru ca Ucraina să evite secesiunea, nota de plată pentru asta va trebui asumată de UE şi America. După momentul declaraţiilor trebuie să vină momentul pachetelor economico-financiare concrete. Chiar dacă nu se va rupe de jure, congresul de la Harcov poate fi începutul unei rupturi de facto şi mai profunde a Ucrainei. Restul depinde de contextul care va urma.

9DD9DDD4-F466-4D2C-AED8-50593CAA6823_mw1024_n_sEvoluţiile politice de la Kiev nu sunt sfârşitul crizei, ci începutul unei alte etape. Vom asista, dincolo de presiunile externe, la confruntări, fie şi tacite, interne. E clar că Iulia Timoşenko este liderul incontestabil al mulţimii şi simbolul revoluţiei, dar asta nu îi face foarte fericiţi nici pe Iaşeniuk nici pe Kliciko (mai ales pe el), care se văd aşezaţi în planul doi. E de urmărit cum îşi vor gestiona de aici înainte liderii pieţei relaţiile, mai ales că ucrainenii au un bilanţ extrem de prost la capitolul cooperare politică. „Luna de miere” dintre preşedintele Iuscenko şi premierul Iulia Timoşenko a durat, după maidanul din 2004-2005, doar 9 luni.

Rusia a pierdut o bătălie, dar nu e clar dacă a pierdut războiul. E limpede că va reacţiona prin strategia de blocaj a Ucrainei prin intermediul regiunilor din estul ţării, în special Crimeea. În acest moment, nu e limpede ceea ce Rusia consideră mai avantajos pentru interesele ei: o Ucraină unită, dar slabă (separatism de facto) şi pe care o poate influenţa sau o Ucraină ruptă şi cu o regiune sud-estică sub influenţa nemijlocită a Moscovei?

În ceea ce priveşte România, aceasta trebuie să înţeleagă că este şi va rămâne un stat de frontieră UE şi NATO pentru o bună bucată de vreme. Cei care regretă asta şi mizează pe extindere tocmai pentru ca România să nu mai fie aşa ceva trebuie să coboare cu picioarele pe pământ. În plus, faptul că România este stat de frontieră este un avantaj, practic singurul, pe care Bucureştiul îl are inclusiv în UE. Depinde cum va reuşi să îşi joace cartea şi să probeze că poate fi nu doar consumator, ci chiar furnizor de securitate în spaţiul de frontieră. În cazul Ucrainei, Bucureştiul a ratat orice iniţiativă strategică. Rămâne să urmărim de acum înainte prestaţia sa în cazul evoluţiilor care vor privi Republica Moldova.

Dan Dungaciu este directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 24.02.2014