Geopetropolitica

De Marius-Cristian Neacșu și Silviu Neguț | Articol publicat în ECONOMISTUL nr. 8 | 10.03.2014

Despre petrol… ,,Nicăieri în …, provincia de la … nu seamănă mai izbitor cu provincia de la …! Capitală a industriilor, a fumegațiilor, a țițeiului mustind în beciuri, a petrolului aprins pe câmpuri…”. Așa se scria în presa vremii și totul părea de un firesc ireal… Dacă în locul pauzelor, în care cerneala a lăsat să-i picure puncte de suspensie, am scrie astăzi SUA, Titusville, Pennsylvania nu ar mira pe nimeni. Și așa au stat lucrurile. La sfârșitul unei veri toride, în 1859, Edwin L. Drake fora prima sondă de petrol în Titusville (Pennsylvania, SUA), an în care producția americană abia atingea 270 tone, iar prețul petrolului nu depășea cinzeci de cenți barilul.

Da. Numai că în gazeta cu pricina altele erau cuvintele: ,,Nicăieri în România, provincia de la Ploiești nu seamănă mai izbitor cu provincia de la București! Capitală a industriilor, a fumegațiilor, a țițeiului mustind în beciuri, a petrolului aprins pe câmpuri, Ploieștiul pare «Grozăvești», pare «Faur», pare «Republica», pare «Semănătoarea», un urban de periferie al marelui producător de frenezie care este Bucureștiul… Provincia ploieșteană schițează portretul proletar al unei industrializări impulsive…”

Era primăvară ca acum… în 1856, când Teodor Mehedințeanu, întors dintr-o călătorie de studii, purta cu el, în bagaje, cu mare grijă, două lămpi care ardeau cu ulei extras din șisturi bituminoase. Numai că românul, din fire, este inventiv și în loc să pună ulei, el a distilat un „gaz“ (îndemnat de profesorul Alexe Marin și cu ajutorul farmacistului A. Steege) care, pus în lampă, dădea o lumină „mai vie“ și „mai puțin miros“. Succesul i-a dat aripi și putere de convingere asupra fratelui său, Marin Mehedințeanu, care, în puterea iernii din același an (decembrie 1856), a ridicat o „fabrică de gaz“, la Ploiești.

Curând, în primăvara anului următor, în bariera Râfov a orașului, „între gârle“, pe Str. Buna Vestire la nr. 174, prima rafinărie de petrol din lume începea să funcționeze, marcând debutul aventurii unei resurse care pe cât de necunoscută și neconvingătoare era atunci, pe atât de indispensabilă a devenit, astăzi, societății și civilizației. Tot în 1857, Bucureștiul a devenit primul oraș din lume iluminat cu „noul gaz” (urmat în anul următor de „urbea lui Nenea Iancu”), iar România, prima țară din lume care a înregistrat statistic producția de petrol (275 tone, secondată de SUA 1859, Italia 1860, Canada 1862, Rusia 1863 etc.).

După cele trei recorduri mondiale înregistrate de România în anul 1857 (primul oraș iluminat cu petrol lampant, prima rafinărie și prima producție de petrol înregistrată statistic), aventura „aurului negru” a luat amploare, până la 1900 20 de rafinării funcționând în jurul urbei ploieștene, producând combustibil obținut prin distilarea țițeiului și care se numea, nici mai mult, nici mai puțin, decât… „tărie rea”. Căci, continuând citatul din presa vremii (și e cazul, acum, să devoalăm și numele: Curentul, 15 decembrie 1999), „Ploiești este și rămâne… un oraș în care se moare de lentoare cu miros de păcură. În Prahova, la Ploiești, se făcea prețul petrolului în lume, când Europa avea nevoie de încă două războaie ca să trăim”. Vorba poetului „Ce-ar fi actorul fără rol?/Fără de „flirt” juna duduie?/Ploieștii fără de statuie/Dar, mai ales, fără petrol…” (George Ranetti, 1909, tânăr prieten al lui I. L. Caragiale).

A trecut de atunci mai bine de un secol și jumătate. Lucrurile s-au mai schimbat între timp… Ploieștiul a rămas tot provincie, Bucureștiul fără industrie, România nu mai este un actor și nici rol nu mai avem… Numai petrolul continuă să înfierbânte mințile de pe întreaga planetă. Parafrazându-l pe José Nivaldo Junior (2001): „Petrolul… nimic nu a exercitat o mai mare atracție asupra ființelor umane decât acest cuvânt magic. Nimic nu a trezit pasiuni mai durabile și legături mai strânse” (autorul referindu-se, în original, la putere).

Și, într-adevăr, petrolul a scris destine și a definit un întreg secol, secolul XX – „secolului petrolului”, și poate și pe cel ce tocmai l-am început. Ar fi trebuit să se termine de mult, ani la rând speranța de viață a rezervelor rămânând aceeași – circa 40 de ani; în 40 de ani, mai mult sau mai puțin, nu va mai fi petrol – aceasta este cifra pe care o știu de pe băncile școlii, aceasta a rămas și în prezent, deși, statistic, rezervele sunt tot în creștere (acum 30 de ani rezervele mondiale se cifrau la mai puțin de 100 miliarde tone, mai exact 99 miliarde în 1982; 142 miliarde în 1992, 181 în 2002, ca în 2012 să ajungă la 229 miliarde tone, conform British Petroleum, 2014); e adevărat, și producția la fel, dar într-un ritm mai scăzut (de la 2,8 miliarde tone în 1982 la 4,1 miliarde tone în 2012, conform aceleiași surse).

În plus, cu cât terminologia devine mai inflaționistă în privința „eco-energiei” sau „energiei verzi”, cu atât mai abundente devin epitetele ce însoțesc petrolul… și poate nu este deloc un paradox. De la clișeisticul de-acum „aur negru”, a devenit „sânge” și „nerv vital” al civilizației, compunând termeni precum „petropolitică”, „petrodolari”, „petromiliardari”, „petrostate”, „petroimperialism, respectiv „petrocolonialism”, „petroconflicte”, „petrodiplomație”, „petrostrategie” etc. și definind economii și politici externe.

Cum a devenit petrolul atât de important încât lumea-ntreagă pare a nu mai putea supraviețui fără el? În 2004, în numărul din iunie al revistei National Geographic, am găsit o fotografie care ne-a făcut să înțelegem și care „ne urmărește” și acum… pe o peluză din spatele unei case (un „backyard” tipic american), un „couch” pe care stăteau un soț și o soție aflați în prima tinerețe, cu ochelari de soare, „t-shirt” și adidași, trona în mijlocul unei imensități de lucruri scoase din casă. Nu ar ajunge paginile revistei „Economistul” să facem un inventar riguros… Era acolo tot ceea ce ne înconjoară astăzi în viața de zi cu zi: haine, pantofi, pungi din plastic în care ne învelim sandvișurile zilnice, pet-uri, laptop, televizor, telefon, vopsele etc., etc., etc. Până și asfaltul din fața casei era derivat tot din petrol, pe care era parcată o mașină cu cauciucuri sintetice (derivată din petrol), ce mergea cu benzină (derivate din petrol), cu un bord acoperit de plastic (derivat din petrol)… Este fotografia care însoțea articolul lui Tim Appenzeller, „The end of cheap oil”, și care dovedea de ce petrolul, sau mai bine zis accesul la petrol, a declanșat și continuă să declanșeze conflicte. De ce petrolul nu mai este demult doar o marfă vandabilă, tranzacționabilă la bursă, ci esența unor doctrine de politică externă.

Această fotografie era publicată când tancurile americane testau „războiul de preîntâmpinare” (preemptive war; nu de „prevenire” cum a intrat în limbajul comun) pe pielea lui Saddam Hussein, călcând sub șenile tăblițele cu scriere cuneiformă ale Muzeului Național din Bagdad, dar înconjurând cu o „linie verde” securizatoare Ministerul Petrolului. Pentru petrol s-au „desenat” noi state pe harta politică a lumii, de la Arabia lui Saud din anii ’30 ai secolului trecut și până la Sudanul de Sud din 2011, pentru petrol s-au „dărâmat” sau s-au făcut guverne noi, s-au înființat bănci, s-a scotocit întreg Oceanul, s-au construit vapoare cât „un oraș”, s-au ridicat industrii întregi. Astăzi, prețul petrolului a devenit barometrul suprem al măsurării evenimentelor geopolitice pe plan extern și al longevității unui guvern pe plan intern. Petrolul este putere și mediu pentru această putere. Și nu numai în sens fizic (o cantitate mai mare de energie solară fosilizată grație unor accidente geologice), ci și în sens politic, John Perkins (2007), un „asasin economic”, într-o lucrare omonimă, denunțând corporatocrația petrolieră și acest mecanism perfid, global, între guverne, bănci și corporații transnaționale.

Mic îndreptar de geografie și geopolitică a petrolului… Chiar dacă… statistic ne merge bine (parafrazând titlul unei melodii moderne), în sensul în care rezervele mondiale certe de petrol au avut o dinamică pozitivă în ultimele trei decenii, au apărut totuși mutații importante în ceea ce privește distribuția spațială a rezervelor, producției, consumului etc. De pildă, dacă la jumătatea secolului trecut Orientul Mijlociu deținea jumătate din rezervele mondiale certe (mai exact, 52% în 1951, cf. BP), la sfârșitul anului 2012 deținea 48% (după ce cu două decenii înainte, în 1992, deținea peste 60%), în timp ce alte spații se află în plină emergență: nordul Americii de Sud (Caraibe) deține în prezent circa 20% din rezervele mondiale (doar 8% în 1951), pe aceeași linie ascendentă a statisticii rezervelor intrând, deopotrivă, nordul și vestul Africii, Rusia, spațiul caucazian, nordul Americii de Nord.

La nivelul țărilor, dacă Arabia Saudită a deținut decenii la rând supremația în privința rezervelor certe (cu 25-35 miliarde tone), de câțiva ani Venezuela a trecut pe locul I, cu 41 miliarde tone, ceea ce înseamnă 18% din totalul mondial. Și avem proaspăt în memorie, nu-i așa?, pe recent defunctul Hugo Chavez, îmbrăcat în cămașă roșie, într-una din emisiunile sale luuungi, însoțit uneori și de o chitară și strecurând printre rețete culinare amenințări fățișe „prietenului” său cel mai bun, domnul Bush jr., la acea vreme președintele SUA, atunci hegemonice și doritoare să arate asta, acum pe un „loc repaus obamaian”. Și în rândul primilor zece deținători mondiali de rezerve de petrol sunt numai state „prietene”, respectiv Iran, Irak, Rusia, Libia, Nigeria…

Mutații, unele spectaculoase, s-au produs și în cazul producțiilor. Deși locurile 1-2 sunt ocupate de Arabia Saudită și Rusia de multe decenii, în ultimii ani făcând rocada între ele de mai multe ori (ambele depășind 500 milioane tone), remarcăm totuși prezențe noi. De pildă, Brazilia a crescut de la 14 milioane tone în 1982 la peste 112 milioane tone în 2012, iar Canada de la 75 la 178 milioane tone, în același interval temporar. China nu a înregistrat același succes… doar și-a dublat producția (de la 102 milioane tone în 1982 la 208 în 2012) și și-a mărit de 7 ori consumul (de la 80 la 543 milioane tone).

O ultimă mențiune de natură statistică: Statele Unite au un model economic centrat pe petrol și, deși produc peste 380 milioane tone în fiecare an, consumă peste 800, fiind nevoite să importe în fiecare an o cantitate anuală comparabilă cu producția anuală a celui mai mare producător mondial (Arabia Saudită sau, în anumiți ani, Rusia). În cealaltă emisferă, cea estică, se află al doilea cel mai mare importator, totodată consumator, al planetei – China –, cumpărând, deocamdată, jumătate din cantitatea anuală de care are nevoie SUA. Într-un viitor apropiat… care a început deja, cei doi mari actori – „vulturul american” și „dragonul chinezesc” – se vor confrunta pentru marile bazine de hidrocarburi ale omenirii sau ce a mai rămas din ele.

Geopetropolitica… Cele mai multe dintre conflictele lumii au avut și au drept cauză declanșatoare accesul la resurse, iar, dintre acestea, se conturează o categorie aparte, încă nu pe deplin definită, resursele strategice, respectiv acelea fără de care este aproape imposibil de conceput dezvoltarea social-economică într-o perioadă istorică. Între resursele strategice, atât în secolul XX, cât și la începutul celui actual, se detașează petrolul. Ajungând indispensabil grație numeroaselor sale calități, în comparație cu alți combustibili minerali fosili, petrolul a declanșat o incredibilă luptă pentru a-l poseda.

Nu întâmplător, războaiele din Golf, de la granița dintre mileniile II și III, au fost numite „războaie cu iz de petrol”. Indiferent de motivația avansată – delimitarea frontierei pe fluviul Shatt-al-Arab (războiul irakiano-iranian, 1980-1988), recuperarea unui teritoriu (pretenția lui Saddam Hussein că micul stat Kuweit a fost provincie a Irak-ului; 1990-1991), preîntâmpinarea obținerii armei nucleare (preemptive war) de către Irak (2003) – substratul l-a constituit petrolul, marile puteri occidentale, mai ales SUA, clamând liberul acces la zăcămintele celei mai bogate regiuni a planetei în prețioasa resursă, Orientul Mijlociu.

Pe baza petrolului s-au făcut averi fabuloase, personale și statale. În primul caz, cel mai semnificativ exemplu este acela al lui John Rockefeller (1839-1937). Casier cu „mânecuțe” la gara din Titusville, în 1862, realizează rapid că petrolul nu este suficient să-l extragi, ci, poate și mai important, să-l prelucrezi (achiziționează, trei ani mai târziu, o rafinărie) și să-l duci la beneficiar. În mai puțin de două decenii devine cel mai bogat om din America, dobândind, grație trustului Standard Oil Company, o putere incomensurabilă atât de mare, încât puternicul stat american (care numai peste câțiva ani va deveni cea mai mare economie a lumii) să dea o lege împotriva unui singur om, a lui John Rockefeller, legea anti-trust, din 1887.

Vor apărea apoi alte mari companii petroliere, arhicunoscute astăzi, care vor dobândi foarte multă putere și vor cunoaște dezvoltări și în alte domenii, în principal bancar și industrial. Nu putem uita petrodolarii, pe baza cărora șeicii și sultanii arabi și-au clădit averi incredibile, materializate, în unele cazuri, în metamorfozarea spectaculoasă a șeicatelor sau țărilor lor, dovezi cu adevărat spectaculoase fiind orașele-turistice Abu Dhabi, Dubai, în Emiratele Arabe Unite, dar și în alte locuri, ori orașele-technopol, cel mai senzațional fiind Yanbu, în Arabia Saudită, la Marea Roșie. Șeicii, care în urmă cu cinci-șase decenii își țineau dolarii în saltele, puse una peste alta, (pe care dormeau!), neavând încredere în bănci, sunt astăzi acționari principali în unele dintre cele mai mari bănci ale lumii.

Astăzi, accesul la resursele de petrol și securizarea fluxurilor de hidrocarburi sunt imperative pentru polii de putere ai planetei, dependenți, și vulnerabili în aceeași măsură, de acest „accident” geologic. Sau, cum afirma Daniel Yergin (în numărul „Hiver 2002-2003” al revistei „Politique Internationale”), fost președinte al Cambridge Energy Research Associates: „Petrolul înseamnă 10% economie și 90% politică (…) nicio altă materie primă nu are legături atât de strânse cu geopolitica. Se constată acest lucru în Orientul Mijlociu, în Rusia, în China, în America Latină… În toate țările lumii”. Ar merita desigur o analiză mai detaliată a tuturor regiunilor amintite, fiecare cu specificul său și cu nuanța sa geopolitică. Amintim doar faptul că Orientul Mijlociu, de pildă, este spațiul cel mai fragil al sistemului geopolitic mondial, este locul unde se întâlnesc continentele, este locul unde se întâlnesc culturile și marile religii ale omenirii.

1. Top 10 producători de petrol, rezerve și ponderea din total mondial

geopetropolitica-2

2. Top 10 consumatori de petrol și ponderea din total mondial, plus populația

geopetropolitica-3