File din istoria relațiilor româno-americane: între interese economice și parteneriat strategic

De Radu Cupcea și Nicolae Țîbrigan | FUMN | 04.07.2015

Introducere

Comunicarea între cultura românească și cea americană s-a produs relativ târziu, mai ales că Țările Române erau legate mai mult de Marea Neagră și regiunea estică a Mării Mediterane, decât de Europa Occidentală. În general, imaginea românilor despre Lumea Nouă a celor două Americi, s-a format treptat, reprezentând mai degrabă relatări transmise de geografii umaniști din vest și traduse din franceză sau greacă.

Interesul cărturarilor români pentru America a fost rezultatul și al unor interese practice, nu doar pur științifice, și anume aclimatizarea unor soiuri de plante. Așadar, încă din secolul al XVII-lea, primii „americani” care au pus piciorul pe pământurile noastre au fost porumbul din Mexic și tutunul, ceea ce a revoluționat întregul regim alimentar din Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Tot atunci, continentul american reușește să intre și în scrierile cronicarilor. Miron Costin știa că „a patra parte a lumii ieaste America, care parte este depărtată și vine cum ar fi suptu noi, că, cîndu la noi ieste zioă, la dînșii atuncea ieaste noapte și cîndu la noi, noapte la dînșii zioă, că fiind pămîntul rotundu, cum ar hi împotriva noastră, suptu noi acea parte ieste”.[1]

declaration-of-independenceEvident că în diversificarea informațiilor despre Americi, istoria și geografia continentului treptat ajung a fi cunoscute de un cerc tot mai larg al lumii academice, fie prin învățământul predat la academiile domnești din București și Iași, fie după cărți occidentale traduse. Evident că dintre cele trei provincii istorice, Transilvania era mult mai interconectată cu veștile din Lumea Nouă. Pe de o parte, datorită apartenenței la Imperiul Habsburgic, provincia comunica nemijlocit și rapid cu Viena și, de aici, cu Occidentul, iar pe de altă parte progresul științelor și al ideilor promovat de Maria Tereza și Iosif al II-lea a dus la apariția unei infrastructuri culturale mult mai dezvoltate decât în Imperiul Otoman. Iată de ce știrile despre evenimentele de pe continentul îndepărtat au constituit un imbold și pentru români, mai ales că astăzi găsim indicii care fac dovada că încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea în țările române ar fi puse în circulație documentele Revoluției Americane. Drept consecință, Actul Unirii și Independență din 1838, semnat de unii membri ai Adunării Naționale a Valahiei în frunte cu Ion Cîmpineanu, a fost redactat în spiritul Declarației de Independență. Iată ce proclama documentul: „ …Când desființarea statului este neapărată, când fiecare zi descoperă prăpădenii noi, când trebuința este strașnică, cetățenii nu mai sunt datori a respecta legile așezate, ci dimpotrivă au datoria sfântă de a lua inițiativa, de a se apăra împotriva tiraniei, de a izbăvi patria căci izbăvirea norodului este cea dintâi lege”.

Întro  analiză subiectivă cu referire la relațiile româno-americane, un analist ce se semnează Theophyle, scria pentru o cunoscută pagină electronică din România că relațiile americane cu orice alt stat din lume, sunt bazate pe șase postulate care s-au dovedit reale de-a lungul unui secol. Să le urmărim:

  1. America nu dă nimic dacă nu știi să ceri;
  2. America nu dă nimic dacă nu primește ceva la schimb;
  3. America vrea să primească cât mai mult și cât mai ieftin;
  4. Cuvântul cheie într-o relație bilaterală este „worthy” – dacă merită sau dacă valorează;
  5. Politica externă a Americii este o extensie a politicii interne;
  6. „Valorile comune” (common values) chiar contează, cu tot cinismul și scepticismul celor spuse mai sus[2].

Dacă am încerca să admitem în mod prealabil că aceste postulate scot în evidență modul în care și-a realizat politica internațională SUA în secolul trecut, atunci, în continuare, am prefera să căutăm argumente care să le susțină prin lumina relațiilor româno-americane. Relații ce au continuat să se dezvolte și după prima conflagrație mondială. Mai întâi trebuie să  subliniem cum numeroși diplomați și istorici români au amendat lipsa Statelor Unite din cadrul Ligii Națiunilor, absență datorată unui vot nefavorabil din partea Senatului american ce a înlesnit nașterea tendinței izolaționiste a politicii externe americane față de problemele continentului european, cu destule consecințe pentru relațiile cu România.

Primele pași spre relații diplomatice și economice

După cum se poate remarca, deși foarte redusă cantitativ, comunicarea dintre cele două părți se vor amplifica odată cu declanșarea celor două revoluții industriale, marcând începutul contactelor economice româno-americane. SUA manifestau un interes special în ceea ce privește comerțul cu Imperiul Otoman și în direcția regiunii Dunării de Jos, iar Tratatul de la Adrianopol (1829) acorda celor două Principate o libertate a comerțului și accesul tuturor vaselor de comerț la Marea Neagră. Teoretic, teritoriile Principatelor devin accesibile pentru interesul comercial al Washingtonului. Nemijlocit, și relațiile consulare, iar mai apoi cele diplomatice, dintre România și SUA, au demarat după ce produsele românești atrag atenția comercianților americani chiar de pe piața din Constantinopol. Încă din 1839, consulul american la Constantinopol, John Brown, semnala perspectivele unui comerț cu Principatele.

John_Christian_Schetky,_H.M.S._Shannon_Leading_Her_Prize_the_American_Frigate_Chesapeake_into_Halifax_Harbour_(c._1830)

În anul 1843 își face apariția în apele brațului Sulina primul vas de comerț sub pavilion american, dar nu este exclus că asemenea vase ar fi apărut chiar și mai înainte, iar cu un an mai târziu guvernul american trimite la Galați un consul general – John Brandish. La 30 martie 1858, Departamentul de Stat numea primul consul american la Galați, în persoana lui Henry T. Romertze. Ținând cont depolitica domnitorului Al. I. Cuza de afirmare și consilidare a autonomiei Principatelor unite prin anumite acte internaționale, guvernul român pregătea încheierea unui „tratat de prietenie, de comerț și de navigație între Principatele Unite și Statele Unite ale Americii de Nord”, reprezentând prima încercare a oficialilor români de a încheia o convenție pe picior de egalitate cu un alt stat.

Wire Binder 1873 LockeDupă 1859 legăturile economice dintre cele două state, încep să devină mai consistente, în sensul măririi numărului vaselor americane semnalate în porturile românești. De exemplu, în 1861, Statele Unite se situau pe locul 9 din cele 23 de state care făceau comerț pe Dunăre, situându-se înainteaȚărilor de Jos, Prusiei, Italiei și a altor națiuni europene, iar într-un deceniu (1862-1872) pe apele Dunării au fost înregistrate 48 nave americane, cu o încărcătură totală de 17 570 tone de mărfuri, cu o medie anuală de 1597 tone sau 4,3 nave anual. Aceste relații sunt blocate pe tot parcursul războiului civil din SUA (1861-1865), efect resimțit nu numai în această zonă, dar și în celelalte mari porturi ale globului. Cu tot scepticismul său, Romertze constata că, deși posibilitățile marilor proprietari au fost reduse „mașinile agricole și alte tipuri de mașini sunt cerute aici în mod deosebit”.[3] Comerțul direct cu produsele americane urma să se dezvolte pe etape și, putem spune, în paralel cu crearea condițiilor necesare pentru punerea în valoare a posibilităților de atunci. De exemplu, la nivelul anului 1865 volumul total de mașini și utilaje agricole importate de Principate avea o valoare aproximativ de 25 000 de dolari, iar din tabelele statistice privind importul portului Galați în același an, reieșea că produsele americane atingeau valoarea de 55 000 – 60 000 de dolari, în timp ce produsele germane similare totalizau 40 000 și cele de proveniență britanică – 130 000. Un an mai târziu, România își modernizează forțele armate cu 25 000 de puști „Peabody” de fabricație americană și o instalație cu vapori performantă capabilă să producă 3000 de cartușe metalice pe oră. Acestea vor fi utilizate în războiul din 1877-1878.

Din păcate, în perioada premergătoare anilor 1877, guvernele din România, în frunte cu principele, așteptau mai mult de la relațiile româno-americane, insistând în toate împrejurările asupra aspectului politic și mai puțin asupra celui economic al relațiilor, față de administrațiile de la Washington. Această deosebire de concepții a contribuit, de multe ori, la crearea unui climat nu prea propice pentru progresul raporturilor economice deoarece americanii aveau o altă viziune regională, centrată mai mult pe o dimensiune comercială. Aici adăugăm faptul că Statele Unite concepeau raporturile sale comerciale cu Principatele pe baza tratatului cu Imperiul Otoman din 1830 și nicidecum pe consultarea în prealabil a guvernului de la București.

După obținerea independenței României în 1877, relațiile româno-americane vor înregistra o nouă fază. Numirea lui Eugène Schuyler la 14 iunie 1880 în calitate de agent diplomatic și consul general al SUA la București marchează stabilirea relațiilor diplomatice permanente între cele două state. Spre deosebire de alți diplomați americani acreditați la București sau în alte orașe din România, lui Schuyler nu i-a scăpat aproape nimic din vedere în ceea ce privește dezvoltarea comerțului cu statul român. Sediul Legației SUA în România se afla pe strada Puțul de piatră nr. 9 din București, iar pe Calea Victoriei nr. 162 se situa consulatul american.

Printre prioritățile asumate de misiunea diplomatică americană se număra încheierea unui tratat comercial cu Bucureștiul, mai ales că lipsa acestuia, așa cum sublinia însuși diplomatul, reprezenta pentru americani o situație neliniștită în România, deoarece atât mărfurile americane, cât și cele ale altor state cu care România nu avea încheiate tratate comerciale, erau supuse unei taxe suplimentare de 15%. După câteva luni de tratative, interval în care guvernul român a căzut de acord cu prevederile din documentul oficial, în aprilie 1881, Eugène Schuyler și ministrul român de externe, V. Boerescu, semnează la București un „tratat comercial și de navigație între România și Statele Unite”, în baza clauzei națiunii celei mai favorizate. Totuși, tratatul nu intră în vigoare din cauza puternicului curent protecționist (Legea protecționistă din 1882 inițiată de liberali), fapt ce a determinat instituirea unor bariere în relația economică bilaterală. Conform statisticilor oficiale române de la Ministerul Comerțului, volumul importurilor directe din Statele Unite în 1881 se ridica la 57 280 de dolari, iar cel al exporturilor la 2 000 de dolari, ceea ce a situat SUA abia pe locul al 13-lea din totalul de 15 parteneri principali.[4] Printre produsele exportate în România o pondere semnificativă au început să o aibă utilajele agricole, petrolul și cerealele.

În primul deceniu al secolului XX, pe piața românească își face apariția și celebrul automobil „Ford”, ajungând astfel ca în 1912 numărul de posesori ai respectivului automobil să ajungă la 107. Consecința directă a stimulării relațiilor comerciale existente la acea vreme între cele două țări, prin acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, în anii imediat următori, volumul exporturilor americane a cunoscut o creștere substanțială de la o cifră globală de 906 819 dolari în 1912 la 2 417 591 de dolari în 1913 și 2 306 377 de dolari în 1914.

ford_t_fore_door_1912-610x371Cu toate că despre exportul capitalului american s-a mai scris, merită să atragem atenție și asupra primei investiții americane în România, prin intermediul trustului „Standard Oil Trust” (care controla 90% din producția de țiței din SUA). Astfel, încă din 1904, trustul rockefelerian constituie în România „Societatea anonimă română pentru industria, comerțul și exportul petrolului, Româno-Americană”, cu un capital inițial de 2,5 milioane lei, dispunând de terenuri petrolifiere în suprafață de peste 12 000 ha obținute prin concesiune. În perioada interbelică, capitalul acestei societăți crește vertiginos de la 150 milioane lei (1920) la 900 milioane (1938). Ca și rezultat direct al investiției străine, amintim de accelerarea dezvoltării capitalului industrial din ramura extracției petroliere, extinderea infrastructurii și a sistemului financiar.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, activitatea diplomatică între Washington și București se reactivează, în timpul căreia se deschide și un alt capitol important aș acestor relații: înființarea celei dintâi legații a României în capitala americană și a celor dintâi consulate ale României pe continentul nord-american (1917-1918). În ciuda provocărilor și greutăților de la acea vreme, se putea constata o evoluție ascendentă a relațiilor bilaterale pe filon economico-comercial, punându-se bazele unor legături deosebit de complexe pentru perioada interbelică.

 

Economia înainte de toate. Relațiile din perioada interbelică

În perioada 1920-1936 relațiile româno-americane s-au desfășurat într-un ritm scăzut, pe de o parte din cauza izolaționismului mai sus pomenit, iar pe de altă parte, a politicilor economice liberale concretizate în legea minelor, adoptată în anul 1924, „considerată de partea americană ca aducând prejudicii intereselor sale economice în România”[5]. Totuși, evoluția relațiilor bilaterale trebuie remarcată printr-o prezență crescută a marilor companii americane pe piața românească și o creștere a schimbului cultural în acel moment.

Primul contract concludent a fost semnat în iulie 1930 între guvernul României și trustul american „International Telephone and Telegraph Corporation” (ITT) conform căruia urma să se creeze un serviciu de telefonie modern și complet la București fiind prevăzută construirea Palatului Telefoanelor după modelul zgârie norilor americani. O alegere deloc întâmplătoare ce a reprezentat un moment de cotitură, nu doar în materie de tehnologie, ci și în arhitectura bucureșteană, acest lucru fiind întărit de Lucian Vasile într-un articol istoric despre acest caz, „telefonul era considerat un simbol al progresului, al încrederii în viitor, iar acest stil arhitectural transmitea, la acea vreme, aceleaşi idei”[6] susținea istoricul. Prezența americană se putea vedea cu ochiul liber, la fel cum și-a lăsat amprenta o altă companie de renume care urma să producă un impact benefic major în 1931. Compania „Ford” care inițial deschisese o firmă de vânzări în România, ca urmare a unei invitații din partea guvernului, în 1935, a achiziţionat un teren în cartierul bucureştean Floreasca, unde a construit o uzină modernă, dotată cu prima linie de montaj operaţională din Europa de Est, şi peste 100 de muncitori, care puteau ansambla anual 2.500 de automobile şi camioane. Pe lângă acestea au mai fost prezente companii precum „Standard-Oil”, „Bethlehem Steel Corp”, „The Chase National Bank”, „IBM” etc.

standard-oil

În aceeași ordine de idei,  putem spune că discuțiile bilaterale româno-americane din perioada interbelică s-au concentrat în mare măsură asupra dimensiunii economice în acest sens fiind semnată și o „Convenție comercială provizorie dintre România și SUA.” în care cele două părți își acordau un statul special  ce a durat până în anul 1951, când a fost denunțată de guvernul american. Aceste relații economice reflectau eforturile Washingtonului în direcția elaborării unei politici de cooperare rămase deschise, în pofida faptului că România s-a aliat cu Germania nazistă în noiembrie 1940 și a declarat război Statelor Unite pe 12 decembrie 1941.

Perioada comunistă – de la ruptură la marea deschidere

După război a existat spernța – din partea americană – a înlocuirii influenței sovietice instalate în România cu valorile și cultura occidentală, anume prin intermediul comerțului[7].  Lucru ce nu a fost posibil din punct de vedere politic și nici comercial. Apoi, influența crescândă a sovieticilor asupra României, identificată și transmisă Departamentului de Stat de Legația Americană din București, a făcut ca, începând cu anul 1948, România să nu mai prezinte importanță pentru politica externă și militară a SUA. Această stare a durat chiar și în timpul lui Gheorghiu-Dej, ale cărui strădanii în vederea restabilirii relațiilor cu vechii aliați s-au dovedit dificile. Acesta reușește să încheie un acord cu Statele Unite, care-i permitea să cumpere utilaje industriale, separă obiectivele economiei naționale a României de asocierile propuse de CAER și câștigă simpatia Occidentului prin diverse poziții luate pe plan extern, în special votul României la ONU, unde pentru prima dată România vota altfel decât URSS și restul țărilor din grupul estic. Aceste momente sunt descrise de diplomatul Mircea Malița ca pe „un mare pas spre deceniul deschiderii”, în care România era să opțină un regim previlegiat: „ …încă din 1962, în cursul anului 1963 și, mai ales, în 1964, licențele americane s-au deschis pentru România, s-au proiectat uzine pentru România, s-au dat acorduri de finanțare pentru România, deci gestul era deja făcut”[8]. Relațiile dintre Statele Unite și România au înregistrat un salt calitativ important, după ce Richard Nixon a reușit să devină președinte în anul 1969. Între 1969 și 1977, administrațiile Nixon și Ford au marcat perioada cu cele mai strânse relații bilaterale dintre cele două țări de până atunci. Este important de menționat anume cum  România reușește să-și demonstreze independența față de Moscova printr-un șir de acțiuni cum ar fi „stabilirea relațiilor diplomatice cu Republica Federală Germană, refuzul ruperii relațiilor diplomatice cu Israelul, ca urmare a războiului arabo-israelian”[9], refuzul lui Nicolae Ceaușescu din august 1968 de a se alătura celorlalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia la invadarea Cehoslovaciei, ce a fost catalogat drept un „apogeu a lui Ceaușescu” și un punct ireversibil pentru independența României. Ca urmare a demersurilor diplomației românești numărate de ruși, pericolul repetării invaziei Cehoslovace în România plana amenințător. România și SUA reduc acest pericol prin continuarea relațiilor, efectuând vizite la nivel înalt: „vizitele reciproce ale lui Nixon (august 1969) și Ceaușescu (octombrie 1970 și decembrie 1973)”, însoțite de colaborări militare și alte cereri de acest gen pentru întărirea militară a României. Situația este prezentată de istoricul american Larry L. Watts drept una firească la acel moment, armata română a acordat o prioritate „clară” contactelor cu armatele non-pact, mai ales cu cele ale NATO, cu care schimburile militare deveniseră o chestiune de „rutină”.[10] De altfel, aceste relații odată ce s-au extins au căpătat și substanță, un exemplu fiind amintit de Ambasadorul Ioan Donca care vorbea despre rolul jucat de guvernul român pentru administrația Nixon în realizarea unei comunicări confidențiale între Washington și Beijing, în perioada imediat premergătoare vizitei în China a lui Henry Kissinger, din anul 1969. Au existat pe lângă toate acestea și destule momente de impas. Disensiunile cu referire la respectarea drepturilor omului și negocierile privind clauza națiunii celei mai favorizate au demonstrat cu prisosință că în ultimii ani de conducere, liderul comunist vedea numeroasele solicitări dinspre americani ca fiind parte a unui complot. Momentele confuze în perioada ultimilor 5 ani din viața dictatorului român au fost cu exactitatea  ceea ce unii autori numeau „dialogul surzilor”.

2-august-nixon-la-bucuresti-15405918

1989 – anul în care lucrurile se schimbă cu adevărat

Evenimentele Revoluției din decembrie 1989, precum și cele ulterioare, au fost urmărite cu mare interes de către partea americană. România a trecut prin una din cele mai dificile perioade ale istoriei sale. Răsturnarea regimului Ceaușescu a permis reluarea dialogului după ce, în ultimii cinci ani, relațiile fusese practic înghețate. În ianuarie 1990, un grup de lideri în afaceri din SUA s-au reunit pentru a forma Camera de Comerț Româno-Americană – organizație independentă, apolitică, dedicată comerțului care a deschis drumul spre România unor companii importante precum IBM, Coca-Cola, Deloitte&Touche, Chemical Bank, Colgate-Palmolive și altor firme mai mici preocupate de importuri și exporturi, de pe urma cărora se reașezau schimburile economice și mai apoi cele diplomatice pe un nou trend ce urma să fie numai ascendent. A urmat apoi dezbaterea din cadrul legislativului american, unde fusese formulată  propunerea de reacordare imediată României a clauzei națiunii celei mai favorizate, pe care o și opțiune în 1993.

România este prima țară din lume care a semnat, la 26 ianuarie 1994, Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace Partnership for Peace  (PfP), un moment ce a fost vizibil în intensificarea colaborării la nivel militar dintre România și SUA, atât în privința contactelor oficiale, cât și a exercițiilor comune sau activităților din teatrele de operațiuni. Toate celelalte contacte diplomatice și vizite reciproce au stimulat lansarea Parteneriatului strategic bilateral cu prilejul vizitei la București a președintelui Bill Clinton și adoptarea la 13 septembrie 2011, la Washington, la cel mai înalt nivel, a Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii.

us-romania-groundbreaking-abm.si

Chiar dacă, între timp, România a devenit, cu sprijinul nemijlocit al Washingtonului, membră în Alianța Nord Atlantică, reușind totodată să joace un rol cheie pe flancul estic, fiind gazda scutului american antirachetă la Deveselu și oferind spațiu pentru alte baze militare NATO, relaţiile econo­mi­ce nu au ținut însă cursul relaţiilor po­li­ti­ce, iar criza şi-a pus amprenta pe afaceri, după cum relatează frecvent analiști ai Ziarului Financiar[11]. Ținând seama că Parteneriatul Strategic între România și SUA conține expres capitolul cooperării economice, de altfel o componentă esențială, SUA nu este un investitor de vârf  în economia românească, conform datelor disponibile și nemulțumirii analiștilor economici. Ziarului Financiar ne psune că, în 2012, totalul investiţiilor străine în România era de 59 de miliarde de euro, iar investiţiile americane erau de 1,8 miliarde de euro, adică 3,1% din totalul investiţiilor străi­ne în țara noastră. Investiţiile străine directe totale au crescut în zece ani de peste şase ori, dar cele americane cu mai puţin, de 5,5 ori. Și schimburile comerciale româno-americane sunt la un nivel foarte redus, 1,4 mld. euro (sub 2% din schimburile comerciale totale ale României), adică doar cu puţin mai mari decât cu Republica Moldova[12].

Desigur că este greu de cuprins și, în același timp, de estimat gradul legăturilor și conexiunilor existente între cele două state. Dincolo de asta, în România a existat și continuă să existe un sprijin ferm pentru consolidarea relațiilor transatlantice, iar dorință semnificativă privind securitatea regională se va concretiza și mai mult pe viitor. Cel mai important aspect constă în faptul că, datorită relațiilor cu SUA, România a reușit să atingă multe din valorile occidentale propuse  în debutul perioadei de tranziție și, între timp, cele două părți au reușit să identifice o cale comună către viitor.

[1] Miron Costin, De neamul Moldovenilor, Opere, București, 1958, p. 262. (Miron Costin considera America situată la antipozi).

[2] http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-10117277-analiza-subiectiva-relatiile-romano-americane.htm

[3] Arhivele Naționale ale României, Despatches from the U.S. Consulate in Galatzi, Microcopy T.384, sulul 1, raportul din 1856 in Stelian Popescu-Boteni, „Relații între România și S.U.A. pînă în 1914”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 81.

[4] Austro-Ungaria deținând primul loc cu o sumă de 26 992 000 de dolari.

[5] Sinteză: Istoria relațiilor diplomatice ale României cu SUA și Canada, pag.12. Disponibil on-line la: http://www2.spiruharet.ro/facultati/riif/orar/78906b3543ef145730bd906e661e24ce.pdf

[6] Lucian Vasile, 10 lucruri de știut… despre Palatul Telefoanelor, 12.04.2011, Disponibil On-line la : http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-tiut-palatul-telefoanelor

[7] Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relațiile româno-americane 1940-1990, Editura Institutul European, Iași 2002, p. 108.

[8] Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Editura RAO, București 2014, pag. 221.

[9]  Roger Kirk, Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului 1985-1989, Editura Silese, București 1995.

[10] Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Editura RAO, București 2011, pag.697.

[11] Iulian Anghel, Relațiile româno-americane, cordiale sub orice administrație. SUA, al optulea investitor străin, Ziarul Financiar, 05.11.2012, Disponibil on-line la : http://www.zf.ro/politica/relatiile-romano-americane-cordiale-sub-orice-administratie-sua-al-optulea-investitor-strain-10275331

[12]Iulian Anghel, O fabrică a americanilor de la Ford la Iaşi ar fi fost cel mai bun scut antirachetă al României, Ziarul Financiar, Pulblicat la 03.07.2014, Disponibil on-line la: http://www.zf.ro/eveniment/o-fabrica-a-americanilor-de-la-ford-la-iasi-ar-fi-fost-cel-mai-bun-scut-antiracheta-al-romaniei-12885596

*Opiniile exprimate în acest articol sunt responsabilitatea autorului și nu reprezintă neapărat poziția oficială a Fundației Universitare a Mării Negre sau a Academiei Române ————————————————————————————————————————————————————

Radu_CupceaRadu Cupcea – din anul 2012 este licenţiat în Ştiinţe Politice la Facultatea de Ştiinţe Sociale al Universităţii din Craiova. In prezent masterand la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Departamentul Relaţii Internaţionale, specializarea Integrare Europeană – Politică şi Economie Europeană. Din 2011 este colaborator la portalul euroregional Transilvania Business pe domeniu politică din Republica Moldova, după ce a absolvit cursurile de Jurnalism şi Comunicare Media la Business and Communication Research Center. A realizat diverse activităţi de voluntariat şi cursuri antreprenoriale din cadrul Pro Vobis – Centrul Naţional de Resurse pentru Voluntariat. Din decembrie 2012 colaborator, consilier pe probleme politice la Parlamentul României.

Nicolae_TibriganNicolae Țibrigan – licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală de Sociologie. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este colaborator al revistei Foreign Policy România şi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.