Europa regiunilor a esuat. Urmeaza intoarcerea la statele nationale?

Petrișor Peiu | Ziare.com | 11.10.2017

Lumea in care noi ne-am nascut a inceput sa se schimbe rapid in ultimele zeci de ani. Geografia, pe care o credeam impartita intre diferite tari, a inceput sa devina fluida si sa „coboare” la nivel „regional”, simultan cu „urcarea” la nivel continental.

Din ce in ce mai mult, Uniunea Europeana se doreste o paradigma complet noua in istorie, in sensul in care este construita pe trei niveluri decizionale: uniunea-statul national-regiunea de dezvoltare. Impartirea statelor nationale in regiuni de dezvoltare a avut atat o motivatie politica (cresterea gradului de coeziune la nivel local si cresterea ponderii deciziei locale in majoritatea problemelor de interes), cat si (sau mai degraba) una economica (atributul dezvoltarii si al investitiilor se deplasa catre local, pe principiul ” regiunile isi pot gestiona mai bine dezvoltarea decat natiunile uneori prea mari”).

Probabil ca regionalizarea statelor ar fi putut sa indulceasca amarul diluarii statalitatii clasice dar, cu siguranta, era programata sa reduca diferetele uriase de dezvoltare dintre regiunile aceluiasi stat. Dupa zeci de ani de la „regionalizare”, constatam un rezultat paradoxal: decalajele dintre noii membri ai Uniunii Europene si cei vechi (Europa vestica clasica, UE-15) s-au redus simtitor, in vreme ce decalajele dintre regiunile aceleiasi tari au crescut, alimentand frustrari si patriotisme regionale desuete.

Ce sunt regiunile? Entitati uneori suprapuse unor entitati istorice, alteori artificial desenate, numite pompos NUTS (adica „Nomenclature of territorial units for statistics”) si nu sunt destinate statisticilor, desi numele o indica.

Exista o ierarhie dispusa pe trei niveluri: NUTS-1 (regiunile majore socio-economice), NUTS-2 (regiunile de baza pentru aplicarea politicilor locale) si NUTS-3 (regiunile mici, pentru activitati specifice). Din punct de vedere al politicilor concrete regionale, Europa este impartita in 276 regiuni NUTS-2 si acestea sunt practic, noile entitati in care „proiectantii” Uniunii Europene vor sa ne imparta.

Prin definirea lor, regiunile sunt expresia puternica a unei vointe politice cu semnificatii majore: in multe state, acestea sunt vechile entitati medievale sau chiar pre-medievale, entitati minate de puternice conflicte cu vecinii de acelasi tip; in alte state, cum este si Romania, desenarea unor asemenea entitati nu se suprapune pe realitati istorice, dar devine complicata atunci cand este vorba de asa-numitul „tinut secuiesc”, de exemplu.

Italia, de exemplu, este impartita in 21 de regiuni cu corespondent istoric (Piemonte, Lombardia, Veneto etc), marul discordiei fiind regiunea Trentino Alto-Adige (numita si SudTirol, pentru corectitudine politica).

Spania, la randul sau, are 19 regiuni, toate suprapuse peste micile principate medievale care au fost unite sub glorioasa coroana a Regilor Catolici in secolele XII- XV, prin eliberarea treptata de sub ocupatia araba. Una dintre aceste regiuni este si Catalonia, un mic principat de la granita cu Franta, intrat de aproape un mileniu in componenta regatului aragonez (1150, la casatoria lui Ramon Berenguer IV cu Petronila de Aragon) si devenit parte a Spaniei la 19 octombrie 1469, cu prilejul uniunii dinastice dintre Isabella I a Castiliei si Ferdinand al II-lea al Aragonului (Regii Catolici, ambii odihnindu-se in somptuoasa catedrala din Granada, la doi pasi de Alhambra eliberata de ocupantul maur).

Inca de la fondarea (1951) Comunitatii Otelului si Carbunelui (prima Uniune Europeana), aceasta avea de rezolvat problema „Mezzogiorno”, adica sudul sarac al Italiei (actualele regiuni Campania, Puglia, Basilicata, Calabria, Sicilia); asa cum se indica in lucrarea „150 anni di statistiche italiane: Nord e Sud 1861-2011, A. Giannola, A. Lepore, R. Padovani, L. Bianchi e D. Miotti, Bologna, il Mulino, 2011, pp. 403-451”, in 1951, PIB/capita in sudul sarac al Italiei era la nivelul de 53% fata de cel din nordul industrializat al tarii, pentru a ajunge la 61% in 1971 si a cobori la 59% in 2009, adica o pastrare a decalajelor istorice.

Dar in Spania? In lucrarea „Evolucion de la convergencia en PIB per capita entre las Comunidades Autonomas Espanolas desde los ano Ochenta ” de Macarena Hernandez Salmeron de la Universitatea Pablo de Olavide din Sevilla, se indica evolutia PIB/locuitor in regiunile spaniole, din 1980 pana in 2004: in regiunea Madrid a crescut de la 116% la 124% fata de media nationala, in Catalonia a crescut de la 107% la 109%, dar in Castilla la Mancha a scazut de la 73% la 72%, in Galicia de la 82% la 75%, in Andalucia a ramas la 64% etc.