Euromaidanul cu dragoste și tancuri

De Silviu Neguț | Articol publicat în ECONOMISTUL nr. 7 | 03.03.2014

Mai întâi câțiva termeni:
Maidan. Știm cu toții, intuitiv, ce este un maidan, un teren viran neîngrijit, plin de gunoaie, paradis al câinilor vagabonzi, dar și loc predilect de joacă, fără constrângeri pentru copii, dar nu numai.

Dragoste. Are multe sensuri, între care acela de sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus (mă rog, s-a mai nuanțat clasica definiție în ultima vreme…), amor cum ziceau cu patos personajele lui Caragiale. Evident, iubire!

Tancuri. Simbolul forței brute și calculate, căruia nu i te poți opune, tunul și mitraliera pe care le înglobează făcând ravagii.

4

Catastrofă. Eveniment tragic de mari proporții, cu urmări dezastruoase. Sinonim: calamitate, nenorocire, tragedie. Ar mai fi și alți termeni: dreptate, libertate, manipulare, lovitură de stat, lovitură de stat fascistă…
Toate aceste concepte s-au întâlnit, nu teoretic, ci concret în evenimentele din Ucraina, declanșate în 21 noiembrie 2013. În afară de fragmentarea internă (pro și contra guvernanților lui Ianukovici și. invers, vizavi de manifestanți), există una similară externă: pro manifestanți (SUA, Uniunea Europeană) și contra (mai ales marele prieten de la Răsărit, cândva și al nostru, Rusia).

Guvernanții ruși, care jubilau în ritm de cazacioc că au reușit „să determine” Ucraina să întoarcă spatele Uniunii Europene, la Vilnius, în noiembrie trecut, au fost prinși pe picior greșit, fiind oarecum surprinși și, evident, enervați de faptul că docilul lor elev nu și-a făcut temele complet și a scăpat de sub control niște huligani. Rămași la limbajul de lemn de tip stalinist, actualii guvernanți ruși au replicat, la unison, clamând, CATASTROFĂ!

Și domnul Serghei Lavrov, șeful diplomației ruse, care atunci când vorbește ai senzația că nu are ceva de comunicat, ci că trage cu mitraliera, și Țarul Putin s-au agățat de magicul cuvânt ca de o rachetă interplanetară. Nu vă aduceți aminte de solomonica zicere a tânărului președinte rus, imediat după ce a fost ales prima oară, în 2000? „Dispariția Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, așa a zis marele guru, care și astăzi crede acest lucru.

Lavrov și Putin nu sunt singurii lideri din spațiul ex-sovietic care au apelat la acest termen repulsiv. Aș aminti aici reacția unuia dintre cei mai importanți „locotenenți” ai sângerosului Stalin (care, inițial, se voia un haiduc, având ca erou modelul georgian Koba), și anume Kaganovici. Lazăr Moiseievici Kaganovici, un evreu ucrainean născut lângă Kiev, unul dintre cei mai loiali lachei ai celui mai mare criminal din istorie (în timpul marilor epurări din PCUS și-a executat chiar fratele!), a avut șansa, sau neșansa dacă vreți, de a trăi până la accederea la putere a reformistului Mihail Gorbaciov, murind în ziua de 25 iulie 1991, la vârsta de aproape 100 de ani! În ziua respectivă, televiziunea sovietică transmitea imagini cu Gorbaciov și Elțîn și ultimele noutăți privitoare la transformările care aveau loc în țară, iar el privea la televizor. Menajera l-a auzit cum a strigat: Aceasta-i o catastrofă! Menajera s-a îndreptat spre el, dar Kaganovici deja murise…

Maidanul cu dragoste… Folosind această sintagmă, automat, gândul m-a dus la romanul omonim al compatriotului nostru George Mihail Zamfirescu, publicat în urmă cu peste opt decenii, o interesantă radiografie, plastică și colorată, a unei comunități umane dintr-o mahala bucureșteană, practic un maidan. În zona Euromaidanului kievean, pe lângă inerentele confruntări, soldate, din păcate, cu morți și răniți de ambele părți, s-au înfiripat și idile, oarecum normale în condițiile în care oamenii sunt nevoiți să trăiască, zi de zi, într-un spațiu restrâns.

Ceea ce s-a întâmplat, însă, original, ieșind din canoane, a fost iubirea dintre doi dușmani, două persoane din tabere total opuse: o protestatară, Lidia, și, respectiv, un polițist, un „dușman”, Andrei. Declarația de dragoste pe care i-a trimis-o prin sms (aflând numărul ei de telefon datorită faptului că ea îl dictase cuiva) nu este în spirit shakespearean, Romeo să zicem, ci foarte pragmatic și modern: „Am stat în fața ta, întreaga noapte, cu un scut pus între noi. Atunci când ne-ai oprit să avansăm, am realizat că îmi doresc să mă însor cu tine. Andrei”. Ei, da, să mai spună cineva că nu mai există dragoste adevărată în timpurile noastre! Ce mai film ar face, cu un asemenea teribil subiect, Hollywood-ul, nu mai vorbesc Bollywood-ul! Mai mult, pe Euromaidan s-au oficiat căsătorii în aer liber, sub ochii ambelor „tabere”, sfidând logica răului pe care o induce prezența uniformelor și armamentului.

Tancuri… Folosesc aici termenul în sens figurativ, pentru a nu enumera nu mai știu câte tipuri de arme folosite. Știm că, în afară de „clasicele” pietre din pavaj, bâte etc., manifestanții au folosit și ceva arme (mai ales, probabil, extremiștii infiltrați), dar oricum reacția autorităților a fost disproporționată, după cum au constatat mulți martori oculari (inclusiv televiziunile). Maltratările au fost la ordinea zilei, unele de-a dreptul incredibile, precum coaserea cu sula de cizmar a gurii unui protestatar. Nu-i mai puțin adevărat că și viceversa a fost la fel de valabilă: un lunetist a fost considerat Antihrist (rimând Lunetist=Antihrist) și a fost lovit cu crucifixul spre a se căi… Noroc că Yanukovici a fugit, pentru că altfel, având în vedere forțele din provincie mobilizate, ar fi rezultat un măcel incredibil.

De ce au ieșit ucrainenii, mai întâi kievenii, în stradă? S-au dat răspunsuri diferite, uneori divergente. Unul dintre cele mai bune răspunsuri l-a dat universitara kieveană Iulia Kravhenko: „Euromaidanul a unit frustrările întregii societăți, indiferent de vârstă, profesie sau alte diferențe, arătând că deschiderea față de valorile europene este adânc înrădăcinată în mentalitatea cetățenilor (…). Oamenii au început să iasă pe străzile din toată țara, iar unii dintre ei au ieșit nu neapărat pentru a susține asocierea cu Uniunea, ci pentru a-și apăra demnitatea și a cere un regim care să îi respecte și care să le poată asigura propria securitate”.

Trebuie însă să adăugăm că a existat și un catalizator, respectiv tineretul, cea mai bună explicație oferind-o aceeași profesoară: „Vorbim de tineri cu vârsta de până în 22 de ani, care s-au născut în Ucraina independentă și care nu cunosc frica de putere. Curajul lor s-a transmis și celorlalte generații, care reușesc să își învingă teama și să spună «Nu» actualului regim”. Așa este. Am văzut tineri intervievați care, fără excepție, vorbeau despre distanțarea de Rusia și orientarea pro-occidentală, spre deosebire de cei în vârstă, încă îndoctrinați, care vedeau viitorul Ucrainei alături de Rusia și Uniunea Eurasiatică.

Dar… Există un mare Dar. Nu tot tinerii au făcut dintotdeauna revoluțiile, chiar și mai recent? Nu mai vorbesc despre „revoluțiile” central și est-europene, unele de catifea, altele cu gloanțe, ci despre cele care au provocat „primăvara arabă”. Și ce a urmat? „Iarna arabă”! „Dumnezeu este cu noi”, a afirmat frumoasa și talentata Ruslana, câștigătoare a Eurovisionului, devenită „vocea Maidanului”. Să dea Domnul!

Ce va urma, ce se va întâmpla în Ucraina?? Greu, foarte greu de răspuns. De ce așa de greu? Pentru că liderii occidentali s-au mulțumit, practic, la „a-și face griji”, ceea ce i-a și deranjat, de altfel, pe manifestanți, și să-i povățuiască să dea dovadă de „calm, reținere, pragmatism și prudență”. Practic, doar Polonia a fost o voce cu adevărat puternică și concretă, atât prin glasul premierului Donald Tusk, cât și prin acela al ministrului afacerilor externe, Radoslaw Sikorski, cerând „sancțiuni care să-i afecteze grav pe autorii dramei ucrainene, sancțiuni personale și financiare”. În schimb, domnul Barack Obama a constatat abia acum, după șase ani la Casa Albă, că „domnul Vladimir Putin are alte valori democratice decât ale noastre”.

7

Îndrăznesc să spun că, în fapt, soarta Ucrainei a fost pecetluită în urmă cu șase ani, la București, cu ocazia Summit-ului NATO, când mai marii structurilor euroatlantice – în frunte cu George Bush jr., Angela Merkel și Nicholas Sarkozy – i-au dat satisfacție Țarului Putin, neadmițând Ucraina și Georgia în Pactul Nord-Atlantic. Ce a urmat s-a văzut.

Am ajuns astfel la problema fragmentării Ucrainei, despre care atât de mult se vorbește acum. Contrar unor păreri, inclusiv ale unor analiști, personal cred că acest pericol, din păcate, există, fiind evidente diferențele cvasiradicale de optică între partea est-sud-estică (muncitorească, predominant ortodoxă și, în bună măsură, filorusă) și între cea centrală și vestică (pro-europeană, predominant greco-catolică, mai puțin industrializată). Și, parcă pentru a pune capac, superagitata Crimee.

În prezent, există un președinte interimar (președintele Radei/Parlamentului, Oleksander Turcinov), un Parlament foarte activ (care s-a grăbit să anuleze legea privind limbile regionale, poate doar pentru a elimina limba rusă, dar în felul acesta a „dispărut” și româna), dar, așa cum constată un bun specialist în drept, există o dilemă constituțională a salvării Ucrainei, din cauza interferării a două Constituții diferite – cea din 2004 și, respectiv, 2010 (Ovidiu Maican, România Liberă din 26 februarie a.c.).

Pentru alegerile prezidențiale, stabilite în ziua de 25 mai a.c., deja începe îmbulzeala: Mihail Dobkin, influentul guvernator al regiunii Harkov, ceea ce ar însemna întoarcerea la trecut, boxerul Vitali Kliciko, unul din liderii opoziției, dar nu prea pe placul americanilor (a se vedea discuția telefonică a doamnei Victoria Nuland cu ambasadorul american la Kiev), oricum poate doar o soluție de avarie, pentru că pălăria este mult prea mare pentru el. O posibilă candidată, având în vedere că a refuzat ab initio funcția de prim-ministru interimar, este și „prințesa gazului”, cum mai este cunoscută Iulia Timoșenco, care și-a pus cenușă în cap după eliberarea din închisoare pentru greșelile trecutului. Personal nu cred că Timoșenko este soluția și am suficiente motive să cred așa ceva. Poate, între timp, apare un candidat plauzibil și nepătat.

Rusia nu-și poate permite să „piardă” Ucraina. Deși în componența Uniunii Sovietice au existat republici unionale mai întinse și mai populate (Federația Rusă) sau doar mai întinse (Kazahstan), evident, exceptând Rusia propriu-zisă, Ucraina a fost și a rămas cea mai importantă prin poziția geostrategică (scut față de restul Europei, evident față de cea Vestică, zonă de tranzit etc.), forța militară (inclusiv unele baze militare de prim rang, între care cea de la Sevastopol) și potențialul uman și economic.

Puțină istorie… Relația dintre cele două țări n-a fost una univocă, așa cum s-ar putea crede, ci una biunivocă. Să nu uităm că primul stat rus puternic a fost… Rusia kieveană, așadar centrul de putere era grefat pe actuala capitală ucraineană, abia ulterior, după destrămarea acestuia ca urmare a invaziei mongole, apărând Cnezatul Moscovei. În condițiile ascensiunii Marelui Ducat al Lituaniei, acesta a anexat cea mai mare parte a Ucrainei, restul fiind ocupat de Polonia, de asemenea, aflată în ascensiune.

Într-o asemenea conjunctură, a apărut omul care părea providențial, dar care acum, după trei secole și jumătate, nu mai știm dacă a făcut mai mult bine sau mai mult rău. Este vorba de… cuscrul luminatului domn moldovean Vasile Lupu, fiica acestuia, Ruxanda, fiind măritată cu Timuș, fiul celui în cauză, și anume Bogdan Hmelnițki. Acesta, conducător al cazacilor de pe Nipru, proclamat hatman al Ucrainei (1648), conduce răscoala antipoloneză a ucrainenilor și, de teamă că țara sa va fi înghițită de Polonia, proclamă în ianuarie 1654 (Rada/Parlamentul de la Pereiaslav) unirea cu Rusia (ulterior, în urma aranjamentelor ruso-polone, intră în componența Rusiei și restul teritoriilor ucrainene).

La împlinirea a 300 de ani de la această „unire”, așadar în 1954, are loc un act trecut neobservat atunci, care, însă, astăzi este în prim plan. Intră atunci în scenă succesorul lui Stalin, controversatul Nikita Hrușciov, care a vrut să facă un gest frumos față de „patria sa adoptivă”. Deși născut în Rusia propriu-zisă, a trăit, de la vârsta de 14 ani, în Ucraina, în marele centru minier și industrial Donețk (astăzi revenit la vechea denumire, Iuzovka) și a hotărât să „mute” administrativ Crimeea din R.S.F.S. Rusă în R.S.S. Ucraina. Era un gest pur simbolic. În fond ce conta în interiorul puternicului imperiu sovietic dacă o regiune sau alta se afla în componența uneia sau alteia dintre republicile unionale?

S-a văzut, ulterior, că lucrurile nu stau chiar așa. Odată cu implozia Uniunii Sovietice (decembrie 1991), când s-a pus problema trasării frontierelor și Rusia a pretins Crimeea, Ucraina a ripostat, scoțând la înaintare documentul hrușciovian. În felul acesta, Rusia a pierdut un teritoriu important, nu ca întindere (doar 27.000 km2; ce contează la cei peste 17 milioane km2 ai marii puteri) și ca populație (în jur de 2,5 milioane în comparație cu cei peste 140 milioane de locuitori ai Federației Ruse), ci ca poziție geostrategică, găzduind cel mai mare port militar de la Marea Neagră, Sevastopol, controlat tot de ruși, e-adevărat plătind o taxă ucrainenilor.

Ajungem, astfel, la unul din punctele spinoase ale actualei situații din Ucraina. Crimeea, un conflict înghețat, este pe punctul de a se dezgheța și de a provoca consecințe mult mai mari decât mulți oameni, și chiar analiști, își imaginează, cu efecte în tot spațiul ponto-caucazian, nu mai vorbesc de cel din Europa de la est de Prut. Acolo există trei populații diferite: tătari, care doresc redobândirea statutului de altădată, fără alipire la niciuna din cele două entități (Ucraina, Rusia); ucrainenii, care luptă pentru păstrarea actualului statut (Crimeea ca parte a Ucrainei); rușii și rusofonii, care speră în revenirea la Federația Rusă. Priviți, vă rog, la manifestările de acolo care, în substrat, aceasta urmăresc.

Am afirmat, de multă vreme, că nu cred că Rusia își permite pe termen lung să nu recupereze Crimeea (luați-o ca licență, nu ca un drept juridic), având în vedere importanța acesteia, despre care am vorbit. Numai că încercarea Kremlinului de a recupera acest teritoriu în actuala conjunctură ar produce o bulversare fără precedent în regiune. Dezghețarea acestui conflict ar declanșa, automat, dezghețarea altora și accentuarea celor aflate în derulare. Întrebarea care se pune este dacă Rusia este conștientă că ar deschide cutia Pandorei. Dacă „militează” (e un fel de a spune) pentru independența Crimeii (nu-i greu de ghicit ce ar urma!), oare de ce nu ar avea același drept celelalte republici și regiuni autonome de pe întinsul Federației Ruse?

Oricum, nu trebuie uitat că Rusia dispune de numeroase pârghii pentru a influența în continuare situația din Ucraina, în special de natură economică. Este semnificativă în acest sens declarația ministrului rus al Economiei, Aleksei Uliukaev: „Bineînțeles că aveți dreptul să vă alegeți drumul. Dar, în cazul apropierii de UE, vom fi nevoiți să majorăm taxele vamale la importuri”.

14

Situația rămâne, încă, incertă în Ucraina. A început să bată un „vânt de libertate”, pentru a folosi sintagma dintr-o operetă sovietică celebră, datorată patriotardului comunist Isaak Dunaveski, dar în sens invers. Problema este unde și când acesta se va opri. Un istoric britanic, Mark Almond, afirmă că „ar putea declanșa un tsunami care să rupă geamandurile Europei de Vest”, iar un altul, tot britanic, zice că „alte Maidane ar putea apărea în țările vecine Rusiei – poate întâi în Moldova”. Există și alte aserțiuni, deja, și se pot face și altele.

Cât de sensibil, fragil, este spațiul graniței estice a structurilor euroatlantice!