Razboiul pentru Orientul Mijlociu. De la Cyrus cel Mare Eliberatorul la dusmania ayatolahilor

Petrișor Peiu | Ziare.com | 08.05.2018

In cartea Nevi’im (Profetii, tradusa in romaneste), a doua din Tanah (Mikra sau scripturile evreiesti), se povesteste ingrozitorul asediu al Ierusalimului din anul 597 inainte de Hristos (i.Hr.), incheiat in ziua a doua a lunii Adar (probabil 16 martie) cu intrarea armatelor babiloniene conduse de catre Nabucodonosor al II-lea in capitala poporului ales.

Cei care au fost ucisi atunci au fost mai norocosi decat cei care au supravietuit“, se spune despre acea zi. Nabucodonosor a poruncit generalului sau Nebuzaradan sa distruga orasul si acesta “a ars Casa Domnului, casa Imparatului si toate casele Ierusalimului” si a distrus zidurile cetatii.

Templul construit de catre inteleptul Solomon a fost distrus complet, iar preotii au fost ucisi in fata lui Nabucodonosor; chivotul Legii a disparut pentru totdeauna, iar 20.000 iudei au fost deportati in Babilon.

Eliberarea lui Cyrus cel Mare

Jumatate de veac mai tarziu, primul mare cuceritor al istoriei mondiale, persanul Cyrus cel Mare, profitand de slabirea Regatului Noului Babilon, ocupa in 539 i.Hr. Babilonul, anexand apoi toate posesiunile acestuia din Siria, Fenicia, Tara Israel, pana la granitele Egiptului faraonilor.

Cyrus cel Mare este pomenit de 23 de ori in Nevi ‘im (נביאים -“Profetii”) si Ketuvim (כתובים -“Scrierile”), cel mai laudat ne-evreu din Cartea Sfanta, ca fiind cel care a eliberat evreii din robia babiloniana si a dat un edict (despre care se vorbeste in Cartea lui Ezra) de reconstructie a Templului, edict intarit de catre altul similar emis de catre Darius cel Mare, al patrulea imparat din dinastia Ahemenizilor.

Evreii ii datoreaza, asadar, persanului Cyrus cel Mare eliberarea din robia babiloniana, revenirea elitelor in Orasul Sfant, Ierusalim, precum si permisiunea de a ridica cel de-al doilea Templu (punctul central al geografiei spirituale mozaice). De atunci, timp de peste 2.600 de ani, Iranul de astazi (numit Persia in decursul istoriei) a fost un binecuvantat loc de refugiu pentru evrei, persecutati in majoritatea tarilor lumii.

In Irakul de astazi, evreii sunt stabiliti inca din timpul robiei babiloniene a elitelor poporului ales; aceasta comunitate a jucat, dupa distrugerea celui de-al doilea Templu, un rol central in pastrarea traditiilor iudaice.

In timpul dinastiei sasanide, evreii mesopotamiemi au avut de castigat din pretuirea pe care stapanitorii persani le-au acordat-o; Shapur al II-lea, cel Mare (care a avut cea mai lunga domnie din istoria iraniana, 309-379) era fiul unei evreice si a cultivat o relatie aparte cu Abba-ben -Joseph-bar- Hama (numit Rava in Talmud), unul dintre invatatorii sai.

Desi initial evreii babilonieni au sprijinit cucerirea araba, in timpul dinastiei Omeyazilor, ei au avut de depasit importante piedici administrative, inclusiv impozitele pe teren si pe luciul de apa (“kharaj” si “jizyah”). Au urmat secole de stapanire mongola sau otomana in care evreii mesopotamiemi au prosperat, astfel incat aparitia afacerilor in sensul modern al cuvantului de la inceputul secolului XX a gasit printre cei 19 fondatori ai Camerei de Comert Irakiene nu mai putin de 10 evrei.

In anii 30-40 ai secolului trecut, sionismul a avut de infruntat clipe teribile in Irakul devenit peste noapte violent antisemit, totul culminand cu pogromul Farhud (1-2 iunie 1941). Dupa planul de impartire a Palestinei, votat de catre ONU, premierul irakian Nuri al-Said a declansat un val de prigoana impotriva evreilor irakieni, viata acestora devenind aproape de nesuportat.

Intre 1951-1952, in doua operatiuni aeriene masive, numite Ezra si Nehemiah, 130.000 de evrei au parasit Irakul, o parte semnificativa folosind generosul Iran ca tara de tranzit.

Iranul, amicul noul stat evreu

La inceputul existentei statului Israel, acesta s-a aflat in conflict deschis cu toate statele arabe, in special cu cele vecine, astfel incat bunavointa unor tari musulmane precum Turcia si Iranul a fost binevenita pentru tanarul stat. Iranul a fost de altfel, dupa 1950, al doilea stat musulman care a recunoscut de facto Israelul (dupa regimul de la Ankara), desi recunoasterea oficiala a venit doar 10 ani mai tarziu.

Simtindu-se amenintati de revolutia araba (sprijinita de sovietici) din jurul lui Gamal Abdel Nasser, iranienii s-au indreptat firesc spre o alianta cu americanii, astfel incat relatiile excelente cu guvernul de la Ierusalim devenisera un “must” pentru conducatorii de la Teheran.

David Ben-Gurion, primul premier israelian, a inaugurat atunci politica “doctrinei periferice“, care presupunea cultivarea unor relatii bune cu inamicii statelor arabe (Turcia, Iran, Etiopia, crestinii maroniti din Liban si kurzii irakieni), pentru a-si gasi aliati impotriva frontului arab ce incercuise Israelul.

Iranul era singura sursa locala de petrol pentru israelieni, iar acestia livrau in Iran echipamente si chiar proiecte “la cheie” in sectoarele medical sau de infrastructura de transport; ba chiar israelienii antrenau ofiterii Savak (serviciul iranian de informatii al sahului Reza Pahlavi).

Specialistii israelieni erau asa de multi in Iran, incat la Teheran s-a deschis o scoala in evrit pentru copiii acestora, iar compania El-Al opera trei curse saptamanale directe Tel Aviv – Teheran. Ba chiar, in 1977 (cu doi ani inaintea revolutiei islamice), Iranul si Israelul conlucrau la proiectul “Flower” de constructie a unei rachete capabile sa transporte o incarcatura nucleara!

Unul din motivele pentru care ayatolahul Khomeini critica regimul sahului Pahlavi era, de altfel, chiar asa-numita “aservire a statului” catre Israel.

Doua schimbari majore

Spre sfarsitul anilor ’70 s-au intamplat doua mutatii majore in regiune: in 1979, Khomeini se intoarce la Teheran pentru desavarsirea revolutiei islamice, inchide ambasada israeliana si cedeaza cladirea gruparii lui Yasser Arafat (“Organizatia pentru Eliberarea Palestinei”) iar, pe de alta parte, noul lider egiptean Anwar Sadat semneaza la Washington, pe 26 martie 1979, pacea cu premierul Menachem Begin, ca un corolar al acordurilor de la Camp David.

Astfel incat Israelul scapa de “incercuirea araba”, ramanand fara cel mai puternic inamic; mai mult, in decada anilor ’80, celalalt inamic puternic arab (Irak) intra intr-un razboi sangeros cu Iranul, prilej pentru guvernul evreu sa vanda armament de jumatate de miliard de dolari Teheranului, contra unor importante cantitati de titei.

Ceea ce a inceput in 1979 se definitiveaza in anii ’90: pe masura ce Statele Unite mediaza o aplanare a conflictului secular dintre Israel si tarile arabe (culminand cu recent dezvaluita intalnire dintre premierul Netanyahu si printul mostenitor saudit), iar Irakul cade sub influenta americana, Iranul crede ca si-a gasit vocatia de putere regionala si isi incepe expansiunea.

Motorul impunerii Iranului ca lider regional este sustinerea unui conflict religios contra israelienilor (de fapt, Teheranul se lupta cu Ierusalimul pentru fotoliul de putere a Orientului Mijlociu), iar expresia acestui nou statut este raspandirea puterii informale si formale a ayatolahilor asupra lumii siite vecine: Irakul, Siria si Liban.

Astfel, regimul iranian isi impune prezenta militara permanentizata (Gardienii Revolutiei) in Siria, unde obtine si prima victorie din strainatate, luptand de partea alawitilor (o varietate siita) lui Bashar al-Assad; in plus, devine principalul sprijinitor al militiilor siite Hezbollah, uriasa amenintare a securitatii Marii Tiberiadei (principala sursa de apa pentru israelieni), care vine din sudul Libanului.

De asemenea, Iranul a sprijinit financiar cu zeci de milioane de dolari anual gruparea sunita Hamas, care conduce Fasia Gaza si care se afla in conflict deschis cu Israelul de peste 30 de ani; acest sprijin a devenit simbolic in ultimii ani datorita diferentelor de opinie fata de conflictele din Yemen si Siria.

Greseala lui Obama

Pericolul, insa, pentru Israel ramane major: daca Iranul se va bucura de consecintele acordului nuclear (“Joint Comprehensive Plan of Action“), acesta isi va putea finanta masiv continuarea penetrarii in vecinatatea statului evreu si va deveni un pericol din ce in ce mai mare. Desi serviciile speciale israeliene au reusit sa distruga echipamente nucleare iraniene si sa anhileze specilistii de varf ai programului nuclear de la Teheran, marea infrangere pe care Ierusalimul a suferit-o in mandatul lui Obama a fost semnarea de catre Statele Unite a acordului nuclear cu Iranul, alaturi de celelalte mari puteri.

Regimul Obama a reusit, astfel, sa se impuste in propriul picior, contribuind la finantarea marelui inamic al principalului sau aliat din regiune, Israelul. De aceasta au profitat imediat adversari ideologici ai statului evreu, care domina structurile Uniunii Europene.

Astfel incat, astazi, competitia de putere din Orientul Mijlociu este cat se poate de clara: Iranul se instaleaza periculos in Siria si devine important in sudul Libanului, Israelul se extrage din conflictul cu arabii moderati sau condusi de sauditi, dar se vede pus in fata unui conflict nou si sangeros cu o tara imensa(populata de 80 de milioane de locuitori), a cincea cea mai bogata tara in resurse naturale de pe glob (10% din rezervele globale de titei si 16% din cele de gaz).

Donald Trump a inteles o lectie simpla

Donald Trump a inteles o lectie simpla: orice pericol la adresa Israelului este un pericol la adresa influentei americane in regiune; liderii europeni (Federica Mogherini este anti-israeliana programatic si doctrinar) dau insa dovada de o miopie fara margini: desi condamna regimul Assad pentru atrocitatile comise in razboiul civil, desi condamna Moscova pentru sprijinirea acestui regim, in acelasi timp accepta implicarea Teheranului de partea guvernului de la Damasc si accepta finantarea razboiului iraniano-israelian cu banii din comertul proaspat deschis cu guvernul ayatolahilor.

Miza principala a discutiilor despre prelungirea acordului nuclear dintre marile puteri si Iranul este urmatoarea: vor finanta (prin “comert liber”) occidentalii inarmarea regimului opresiv de la Teheran si ofensiva acestuia in Orientul Mijlociu? Miza nu este programul nuclear iranian, ci daca Vestul va plati pentru consolidarea unei puteri militare ostile lumii noastre. Sa nu uitam ca oricand ayatolahii pot aprinde un razboi religios cu sunitii in Irakul vecin, majoritar siit. Cine isi va asuma aceasta raspundere?