Nu, nu este o coincidenta: Guvernul tocmai ne-a mai pagubit de cateva miliarde de dolari!

Petrișor Peiu | Ziare.com | 05.11.2018

Trista aniversare in acest noiembrie pentru cei 140 de ani de cand Dobrogea este parte a statului roman: cea mai importanta si mai mare companie din Dobrogea este abandonata definitiv unui investitor prea slab si prea sarac pentru a sti ce sa faca cu ea.

Odata cu acest abandon, Guvernul ne pune noua in spate povara explicita a 600 milioane de dolari, bani de care ii scuteste pe “sarmanii investitori”. In plus, mai ramanem, definitiv si aproape gratis si fara o rafinarie de peste 2 miliarde si jumatate de dolari. De data aceasta, beneficiarul care isi “ia tainul” nu e nici prea-puternica Germanie, nici sora mai mare de la Paris, nici amenintatoarea Olanda sau habsburgica Austrie. Nu, domnule, nu e altul decat sultanul kazah Nursultan Nazarbayev! Oare astora ce le mai datoram? O fi vreun Schengen euro-asiatic? Vreun MCV din Marea Caspica?

Daca as descrie, saptamanal, cate o afacere in care Romania pierde cel putin cateva sute de milioane, nu mi-ar ajunge saptamanile unui an. Oricum, ispravile ultimilor doi ani de guvernare sunt de dimensiuni fabuloase, dar nimeni nu pare sa le dea prea mare atentie.

Anul trecut, guvernul Romaniei a patronat cedarea exclusivitatii exporturilor de gaze din Romania catre doua firme maghiare controlate de catre camarila lui Viktor Orban (o afacere de peste 10 miliarde de dolari in urmatorii 20 de ani); anul acesta, acelasi guvern, secondat de parlamentari, se da de ceasul mortii sa asigure impozite cat mai mici pentru firmele carora li s-a “oferit” gazul din Marea Neagra, dar se fac ca nu observa ca aceleasi firme fac investitii nu aici, ci la Budapesta (acolo unde, ca urmare a unui “parteneriat strategic” cu guvernul maghiar, Exxon va dezvolta un centru de suport cu 1.600 de angajati – cam de peste 50 de ori mai multi decat va angaja in Romania – conform site-ului Guvernului).

“Finis coronat opus!” Ei bine, la finalul unui an care ar fi trebuit sa marcheze centenarul unui stat puternic, Guvernul mai “ingroapa” cateva miliarde de dolari, incununand decenii intregi de incompetenta si rea-vointa din partea multor alte guverne anterioare.

Petromidia a fost si este o adevarata “masina de facut bani”. Construita intre 1975 si 1979, rafinaria are o dimensiune gigantica, de peste 400 hectare, dintre care 37 de hectare au fost smulse din mare, fiind in anul 2000, cea mai mare (cu o capacitate de aproape 5 milioane tone sau 100.000 barili/zi) si mai moderna din Romania; in plus, era si singura rafinarie romaneasca situata la litoralul Marii Negre, adica perfect amplasata pentru a importa titeiul – materie prima si apoi a-l exporta. La vremea aceea, capacitatea de rafinare a Petromidiei era egala cu deficitul de produse petroliere al Turciei, o piata imensa, aflata in imediata apropiere a rafinariei. In acel an, costul standard pentru construirea unei rafinarii era de 25 000 dolari/baril, adica Petromidia valora aproximativ 2 miliarde si jumatate de dolari, la pretul pietei.

Datorita proastei administrari si furtului generalizat, Petromidia avea atunci datorii catre bugete de 225 de milioane de dolari, la care se adaugau credite in valoare de 325 de milioane. Ca o picanterie, trebuie amintit si faptul ca, imediat dupa 1990, primele hotii care incep sa saraceasca Combinatul Petrochimic sunt derulate de catre mafiotul international Marc Rich care aduce la Navodari instalatii second-hand, revopsite, in schimbul unor sume enorme.

Atunci cand vindea margele smecherilor de la “Constanta”, Marc Rich, era deja condamnat la peste 300 de ani de puscarie pentru evaziune in Statele Unite, intr-un dosar celebru instrumentat, pe atunci, de catre procurorul federal Rudolph Giuliani. Adevarat model pentru escrocii nostri refugiati prin Costa Rica sau Madagascar, Rich se refugiaza in Elvetia. Poate n-ar strica sa amintim si neobositilor laudatori ai familiei Clinton faptul ca Rich a fost gratiat de catre Bill Clinton in ultima ora de mandat (ianuarie 2001), dupa ce platise o suma uriasa catre partidul lui Clinton si inca o suma frumusica pentru campania lui Hillary. Intre timp, Rich a incercat sa si cumpere rafinaria in contul vechiturilor pe care le aducea aici. In acest scop, el infiinteaza, impreuna cu Douglas Combs de la Windmill (alt imbogatit de pe urma comertului cu Romania), compania Petromidia US, dar incercarea sa esueaza lamentabil.

“Fabrica de bani” din Navodari, rafinaria de 2 miliarde si jumatate de dolari, este inchisa “operational” in 1998, ca o incununare a eforturilor supra-omenesti de falimentare a Romaniei, facute de FPS-ul atent coordonat de la Cotroceni, unde locuiau inghesuiti 15.000 de specialisti, care erau, de fapt, vreo doi, Dorin si Marian.

Secatuita de credite si datorii, generate de incompetenta si coruptia directorilor si a cortegiului de firme de export-import care s-au imbogatit la Navodari, Petromidia este vanduta (67% din actiuni), la final de 1998, sub bagheta competentului preferat al lui Emil Constantinescu (Sorin Dimitriu) catre o firma turceasca, de nimeni cunoscuta, Akmaya: compania turca accepta sa plateasca peste 238 de milioane de dolari pentru actiuni (mai putin de 10% din valoare), isi asuma investitii de alte 235 de milioane si plata datoriei calculate atunci la peste 317 milioane de dolari. Sindicalistii, atent fezandati, au protestat, turcii nu au mai platit nici macar prima rata si privatizarea a cazut; imi staruie si acum in memorie episodul fabulos in care FPS-istii sustineau ca oferta turceasca, venita prin fax, avea un “0” mai putin (s-a dovedit ulterior ca aceasta se datora faptului ca degetul persoanei care a scos hartia din fax stersese “din greseala” toner-ul cifrei respective…).

Ce nu au reusit “comerciantii” Marc Rich si Douglas Combs in anii 90 reuseste un “comerciant” neaos de-al nostru, Dinu Patriciu, pe 1 noiembrie 2000, cand primeste de la FPS-ul (pastorit atunci de noul favorit al echipei condusa de Dorin Marian), 70% din Petromidia contra infimei sume de 50 milioane de dolari, cu cateva zile inainte de plecarea lui Constantinescu de la Cotroceni. Acum, sa mai spunem inca o data, poate nu e clar: dupa ce “tranteste” o privatizare pe 238 milioane de dolari, statul roman vinde aceeasi fabrica cu doar 50 milioane de dolari! Evident ca Dinu Patriciu umplea ecranele televizoarelor explicand planul sau genial de plata a datoriilor firmei abia cumparate. Credul din fire, statul roman l-a pasuit cu plata datoriilor, astfel incat, prin 2003, acestea ajungeau la suma de 660 milioane de dolari…

In acel moment, orice stat normal ar fi executat creanta pe care o avea si ar fi luat rafinaria inapoi de la rau-platnicul Patriciu. Dar nu si statul nostru, care a acceptat, in 2003, o inginerie financiara: datoria Petromidiei se transforma in obligatiuni (adica un imprumut pe care statul il acorda rafinariei), pe care Patriciu se obliga sa le rascumpere peste 7 ani. O amanare bine-venita, am putea crede. Numai ca ministrul finantelor Mihai Tanasescu se gandeste, de fapt, sa paveze drumul spre iad cu niscavai intentii bune si, in loc sa primeasca o singura obligatiune de 660 milioane de dolari, o “sparge” in multe-multe obligatiuni micute, a cate 25 euro bucata. Oare cum i-o fi venit ideea asta? Conventia de emisiune a obligatiunilor este semnata de Dinu Patriciu si de Mihai Tanasescu pe 5 decembrie 2003, cu toate ca ministrul Finantelor primeste mandat de la Guvern abia o saptamana mai tarziu, pe 11 decembrie 2003.

Oricum, de fericire ca “i-a facut pe fraieri”, Patriciu listeaza compania la bursa in 2004 si, sa vezi ce coincidenta!, in prima secunda a listarii, priceputul afacerist isi vinde ieftin o parte din actiuni, pe care le cumpara seara inapoi la un pret mult mai mare, marcand o pierdere de vreo 9 milioane de dolari, pierdere devenita castig pentru cativa cetateni care, intamplator, au facut operatiunile inverse celor ale lui Patriciu: Verestoy Attila, Camelia Voiculescu, Sorin Rosca Stanescu, de exemplu.

Beneficiind de guvernul prietenului sau Tariceanu, Dinu Patriciu vinde in 2007 Petromidia (acum botezata Rompetrol) catre compania de stat kazaha KazMunayGas, contra unei sume de aproximativ 2 miliarde de dolari, suma care a socat intreaga tara atunci. Niciunul dintre genialii care conduceau Romania atunci (intamplator, pe langa Tariceanu se gasea acelasi Dorin Marian) nu a cerut, asa cum era normal, rascumpararea datoriei catre stat!

Si a venit bomba: in 2010, kazahii nu mai rascumpara decat obligatiuni in valoare de 100 milioane dolari (suficient cat sa ramana majoritari la Rompetrol) iar de restul banilor ii transfera cu forta statului roman actiuni, astfel incat azi, kazahii detin 48% din companie, iar statul roman 44%.

Dupa ce a fost pacalita de Dinu Patriciu, Romania este fraierita si de statul kazah: Guvernul Victor Ponta si KazMunayGas cad la intelegere, in februarie 2013 si semneaza memorandumul prin care statul se obliga sa renunte definitiv la pretentiile asupra datoriei. Statul urma sa primeasca, in schimb, 200 de milioane de dolari pentru 26% din pachetul de actiuni, iar proprietarii Petromidia se angajeaza sa investeasca in Romania pana la 1 miliard de dolari, in sapte ani, printr-un fond romano-kazah finantat in proportie de 80% de catre guvernul de la Astana. Evident ca nici asta nu se intampla, timp de 5 ani.

Abia acum, dupa exact 18 ani de la cedarea Petromidiei in mainile lui Patriciu, statul roman semneaza actele de constituire a fondului de 1 miliard de dolari, dar care deocamdata va fi alimentat cu doar o cincime din suma (200 milioane de dolari), bani necesari kazahilor sa mai faca niste benzinarii prin Romania si o centrala termoelectrica de mica capacitate (probabil 100 MW, dupa sumele vehiculate, 120 milioane dolari).

Hai, acum, sa tragem linie si sa vedem cine e prostul in toata povestea asta: Romania are o rafinarie care valoreaza minim 2,5 miliarde de dolari, o vinde pe numai 50 milioane de dolari (de 50 de ori mai putin), renunta la creante de aproape 600 milioane de dolari si primeste in schimb promisiunea ca va mai vinde inca 26% din actiuni pentru 200 milioane dolari (de trei ori mai putin decat face) si ca investitorul va construi cateva zeci de benzinarii (pe care oricum le facea, le cere piata!) si o centrala mititica care va fi, de altfel, o afacere profitabila pentru asiatici.

Pentru a intelege si mai clar dimensiunea afacerii, sa observam ca Rompetrol are (datele sunt din 2017) o cifra de afaceri de 11,2 miliarde lei (aproape 3 miliarde dolari) si un profit micut-micut de 400 milioane dolari (cam 3,5% este rata profitului!- sursa AICI) . Adica, ori investitorii cu ochii oblici fenteaza la greu fiscul lui Teodorovici, ori acestia sunt atat de prosti administratori incat ar trebui sa-i punem ministri in cabinetele Dancila 2, 3 sau 4.

Mai am, totusi, o curiozitate de final: pentru ce se cearta partidele la noi, daca toate guvernele din 2000 incoace au acoperit, cu simt de solidaritate, gainariile de la Petromidia? Exista vreun subiect real de disputa politica?