Jos mâinile de pe Putin. Este inutil. Încă 6 ani cu el

Dan Dungaciu | Qmagazine.ro | 06.04.2018

Că personajele au rolul lor în istorie este indiscutabil. Că sunt singurele grile de lectură și de înțelegere a unor evenimente, nu mai este. În ultimă instanță, obsesia cu Vladimir Putin  este o enormă capcană. Că suntem sau nu suntem conștienți de asta.

Prin însăși esența sa, spiritul public reține personajele. Nu contextul, nu „durata lungă”, nu circumstanțele, nu substratul. Personajele sunt cele în jurul cărora se scriu și se percep istoria, bornele esențiale și grilele explicative. Până la un punct, nu este nefiresc să fie așa.

Dincolo de aulele academiilor, amfiteatrele universitare sau publicațiile de profil, viața te obligă să simplifici. Și cum poți simplifica mai bine o narațiune istorică decât prin personalizare? Filmele, cărțile de popularizare, benzile desenate fac restul.

UN REZULTAT AȘTEPTAT

Rezultatul de aproximativ 77% și aproape 68% prezență de vot obținut la ultimele alegeri de către Președintele Vladimir Putin era așteptat. Și nu doar datorită carismei personajului, a „mașinii de propagandă” sau a manipulărilor de acolo, cât, mai ales, din rațiuni strategice.

Rușii știu foarte bine că, în acest moment, se află într-o stare de confruntare cu Vestul, în special cu SUA, și nu era voie – nu era admisibil! – să se transmită vreun semn de slăbiciune. Scorul record este un mesaj: dacă vreți să vă confruntați, suntem pregătiți. Nu avem fisuri, crize de legitimitate, ruptură mase/elite etc. Nu speculați pe acest subiect!

Putin la un muzeu din Rusia

Putin la un muzeu din Rusia

Deși profund îngrijorați și jinduind – de 27 de ani! – la o negociere strategică între ei și americani, rușii încă sugerează că joacă tare. Dar ei știu foarte limpede că dacă poți să obții mici victorii în bătălii punctuale cu americanii, un război, de orice natură ar fi el, nu îl vor câștiga niciodată. Situația nu are darul să (îi) liniștească.

CE VREA RUSIA?

Un singur lucru. Dar enorm. Să fie primită la masa mare a negocierilor. Și când zicem masa mare, trebuie să fie mare. Nici măcar cea europeană nu este suficientă, căci acolo, principalul interlocutor, Germania, nu este putere nucleară, deci nu se ridică la nivelul pretențiilor Moscovei.

Aparentul paradox: Federația Rusă vrea astăzi să fie tratată ca… URSS! Acesta este sunetul secund și descifrarea faimoasei sentințe „Prăbușirea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a sec. XX” a lui Vladimir Putin.

Regretul nu era atât pentru entitatea respectivă, nici măcar pentru populațiile lăsate în afara granițelor statului național – pentru prima dată așa ceva – Rusia, cât mai ales pentru orgoliul sfâșiat al Moscovei, al scaunului pierdut, al poziției de primadonă pe scena lumii (alături de Washington).

SUA a câștigat Războiul Rece, a rămas pe scenă, Rusia a căzut la „și alții”, în ciuda retoricii caraghioase, frecventată și de către unii europeni, conform căreia lumea, după prăbușirea URSS, ar fi „multipolară”. Nu este. Este o lume în care joacă – mai bine sau mai rău – SUA și… restul lumii.

Și acest lucru Rusia îl știe și suferă. Și vrea să revină în vârf, la masă. Și oftează, uitându-se pe furiș, și nu prea, la faimoasa poză a lui Stalin, Churchill și Roosevelt, când decideau soarta lumii… Și aceasta este explicația, și nu bizarele trăsături sanguinare ale rușilor, că Stalin este și astăzi apreciat sau „scuzat”, inclusiv în rândul generațiilor tinere, care spun: a făcut Rusia mare, respectată și temută!

Nu asta vor ei și astăzi?

Putin „e-n toate

E-n cele ce sunt”

Și Putin a fost și este răspunsul  la aceste solicitări.

Omul providențial. Maverick-ul, Superman-ul care înoată, pescuiește, cântă la pian, îmblânzește tigrii siberieni, zboară cu avionul de vânătoare, își imobilizează adversarii pe tatami etc. Aceasta este explicația aproape de fiecare dată. Putin face, Putin drege, Putin este în tot și în toate, Putin gândește, calculează, lovește.

Ideea că un singur om face totul la Moscova este nu doar greșită, ci și periculoasă. Periculoasă, pentru că întreține iluzii: dacă un om face totul, inclusiv sau mai ales relele, atunci, în cazul dispariției acelui om, inclusiv relele dispar! Să ne străduim deci să înlăturăm de la putere acel om și ceea ce rezultă va fi Binele. De aici și abundentele psihologizări la adresa liderului, ce face, ce gândește, ce amante are, cât este de bogat și de potent. Sovietologia de ieri a devenit psihanaliza puterii de astăzi.

O naivitate. Dincolo de calitățile personale ale liderului, unele incontestabile, mecanismul de decizie al Federației Ruse, mai ales în politica externă, este în altă parte. Și este solid, rodat, instituționalizat, stratificat, bazat pe hărți militare. Președintele este un cuptor cu microunde, nu un bucătar.

El nu pregătește mâncarea, eventual o încălzește sau o răcește. Mâncarea este preparată în altă parte. Și este preparată temeinic.

Mecanismul de putere a generat moduri de operare și în momentele în care Putin nu decidea și Rusia era în genunchi, negociind de pe patul de spital cu americanii și europenii extinderea NATO sau UE. Oameni precum Kozyrev și Primakov, în primul rând, au reușit, în pofida „anilor răi”, să se ridice deasupra vremurilor.

Citeşte şi: Avertisment! Ne apropiem de falimentul învățământului

Dosarul „conflictelor înghețate” nu a fost inventat de către Vladimir Putin, ci de strategii din anii ‘90. Ulterior, a fost negociat cu mare succes, în… Ucraina, de diplomați ruși cu experiența conflictului transnistrean, care au reiterat o chestiune veche de 22 de ani și au aplicat-o în Acordurile de la Minsk.

Era, cum am zice astăzi, o „lecție învățată”. Așa cum tot o lecție învățată a fost războiul hibrid din Donbas, copiat după cel din Transnistria, pentru prima dată aplicat acolo cu succes. Și aceste acumulări au intrat în sistem, au fost digerate și puse la treabă.

Nu Putin a negociat Minsk 2, ci sistemul de putere. Datorită acestui fapt, a ieșit bine pentru ruși, iar occidentalii au fost învinși/păcăliți. Pentru că nu există „un sistem occidental” sau o „diplomație” europeană care să țină dosarele Estului cu aceeași acribie. Rusia este un stat național, UE nu este.

Iar consecința este că astăzi Ucraina a ajuns în situația de a respinge cu orice preț și pe orice cale implementarea Acordului Minsk II, care devine pentru Kiev, prin consecințe, un veritabil diktat.

Nu Putin a făcut acest lucru, nici nu avea cum. În Rusia, durata lungă este mai lungă chiar și decât domnia lui Putin…

Nu fiorosul Putin, ci inofensivul Medvedev…

Un exemplu și mai concludent. Un personaj anodin, cu alură occidentală, fără conexiuni cu sistemul de putere și siloviki, un avocat îndrăgostit de gadgeturile occidentale și permanent cu un smartphone, pe care îl butona abil – Dmitri Medvedev –, a fost personajul prin care aspirația Rusiei a fost cel mai bine ilustrată.

Și nu Vladimir Putin! Medvedev a venit în fața lumii cu o propunere/plan/tentativă de reconfigurare a arhitecturii de securitate euroatlantică (incluzând Rusia) și a propus-o, neoficial, Vestului.

Era vorba despre „depășirea” instituțiilor Războiului Rece – OSCE sau NATO – și desenarea unei noi structuri globale de securitate.

Cu Rusia, alături de SUA și UE, ca dirijori. Ați înțeles? Adică Stalin, Roosevelt, Churchill, dar în altă coregrafie…

Acordul de la Meseberg (2010), semnat între Cancelarul Merkel și Președintele Medvedev, era o parte a înțelegerii. Consecințele erau că, prin formatul negocierilor și consultării Ashton-Lavrov, stipulat în acord, Moscova devenea parte a deciziei de securitate și politică externă a UE.

Acordul de la Meseberg – Medvedev – Angela Merkel

Nu a ieșit nimic până la urmă. Nici nu avea cum. Dar este un episod extrem de relevant în diplomația europeană și transatlantică, ce dezvăluia, pentru prima dată explicit, planul mare al rușilor.

Care nu s-a schimbat deloc. Și care a fost pentru prima dată, din rațiuni strategice, dezvăluit de Dmitri Medvedev – creat după chipul și asemănarea Vestului. Și ulterior ales cu o mare majoritate.

Emisarii sistemului sunt, de fiecare dată, pe măsură.

RUSIA NU ESTE CA NOI

Un lucru devine din ce în ce mai limpede astăzi. Rusia nu este ca noi. Că este mai bună, că este mai rea, acest lucru depinde, evident, de geografia evaluărilor. Ei spun că este mai bună, noi spunem că nu este așa. Și nu este, evident! Dar nu aceasta este discuția.

Putin la mormantul soldatului necunoscut

Putin la Monumentul soldatului necunoscut

Discuția se referă la faptul că este altfel și că toate teoriile modernizării aplicate acestui spațiu au eșuat. Au eșuat ele de pe vremea lui Petru cel Mare sau când principalul teoretician al occidentalizării ruse, Piotr Ceaadaev, ajungea la… azilul de nebuni, dar astăzi sunt la fel de evidente.

Ideea că Rusia va deveni ca noi dacă va face ca noi s-a dovedit o iluzie. Chiar ideea că Rusia ar putea vreodată să facă la fel ca noi s-a dovedit, retrospectiv, infantilă. La fel și speranța, mult furajată, că „noua generație” va fi altfel, mai occidentală, mai democrată, mai puțin naționalist-imperială.

Rusia este în continuare sfâșiată și frustrată. Datele furnizate de Centrul Levada ne reamintesc, intempestiv, că dacă după prăbușirea URSS 22% dintre ruși considerau SUA un inamic, astăzi procentul este de… 68%.

Și prosperitatea a crescut, fie și relativ, expunerea la Vest a fost masivă, au fost burse, călătorii în Occident, alte generații au pășit pe scenă. Care generații însă, inclusiv „putinienii”, cei născuți pe vremea lui Putin și care au votat la ultimele alegeri pentru prima dată, căci au făcut 18 ani, sunt, deși conectate 70% la internet, mult mai conservatoare decât omologii occidentali, tolerante cu istoria rusă și mânate, parcă, de același orgoliu rănit al apartenenței la o entitate care încă geme după recunoașterea globală pierdută…

CE VA URMA?

Tehnic, discuțiile despre noul mandat, despre succesiune, despre modul în care se va derula, despre șansele de reușită etc. vor fi nesfârșite. Până atunci însă ne așteaptă o confruntare tensionată, în lipsa regulilor care, de bine de rău, au caracterizat Războiul Rece.

Cât va dura? Nu știm. Și nici nu depinde de persoana lui Vladimir Putin. În orice caz, un interval suficient ca SUA – pace Moscova! – să se convingă că Rusia nu va fi sau nu va deveni o amenințare pentru hegemonia ei militară și strategică. Și suficient de puțin pentru ca, sub presiunea actuală, o alianță ruso-chineză să nu se nască.