Dupa 100 de ani, ne-am intors la „Nem, nem, soha!”

Petrișor Peiu | Ziare.com | 03.03.2019

Pe 28 februarie incepe, pentru Ungaria, un an trist care va marca un secol de la micsorarea sa de patru ori. Dupa 1 Decembrie 1918, armata romana a eliberat, pas cu pas, teritoriul transilvanean pana la linia Muresului, apoi pana la linia Carpatilor Apuseni, pentru ca, in ajunul Craciunului 1918, Clujul sa fie, in sfarsit, eliberat, ceea ce corespundea liniei stabilite prin armistitiul de la Belgrad incheiat de unguri cu fortele Antantei.

Pe 28 februarie 1919, la conferinta de pace de la Paris, Consiliul natiunilor aliate a decis ca armata romana sa ocupe un nou aliniament, de-a lungul caii ferate care lega Satu-Mare de Oradea si Arad, dar fara a intra in aceste orase. Pe 19 martie aceasta decizie a fost comunicata Budapestei, prin ceea ce istoria avea sa numeasca „nota Vix”, dupa numele colonelului francez Fernand Vix. Guvernul contelui Mihaly Karolyi a respins nota aliata si, doua zile mai tarziu, a fost maturat de catre lovitura de stat a bolsevicilor condusi de catre Bela Kun. Republica Sovietica Maghiara a reunit o armata de elita de 80.000 de combatanti, cu care a atacat trupele generalilor Mosoiu si Mardarescu, in noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919.

Romanii au respins atacul maghiar si au pornit o contraofensiva care a stabilit noua linie a frontului pe malul stang al Tisei, un aliniament usor de aparat, in numai doua saptamani; armata noastra s-a oprit pe Tisa numai la presiunile aliatilor francezi. Ca un facut, exact la 1 mai, comisarul Rusiei sovietice Gheorghi Cicerin da un ultimatum Bucurestiului cerandu-i sa paraseasca Basarabia si, la 10 mai, isi mobilizeaza trupele pe malul Nistrului, atacandu-i pe romani si ocupand chiar Tighina pentru cateva ore pe 27 mai.

Trupele sovietice maghiare, de data aceasta in superioritate numerica, le ataca din nou pe cele romanesti la 17 iulie 1919, dar nu fac decat sa isi supuna tara unei noi umilinte, romanii ocupand intreaga Ungarie, cu exceptia unei mici portiuni din jurul lacului Balaton
. Budapesta a cazut sub ocupatie militara romaneasca pe 4 august, iar romanii vor parasi teritoriul ocupat abia in februarie 1920. Anul de cosmar al ungurilor se va incheia abia pe 4 iunie 1920, odata cu semnarea Tratatului de la palatul Trianon din Versailles. Ungaria pierdea definitiv trei sferturi din teritoriu si doua treimi din populatie. De departe, pierderea cea mai importanta era teritoriul Transilvaniei si Banatului, locuit in majoritate de romani si in care minoritatea maghiara reprezenta un sfert din populatie, la care se mai adaugau si 8-9 procente de populatie evreiasca de limba maghiara.

Ei bine, in loc sa se adapteze unei evolutii istorice, in urma careia au aparut si s-au consolidat statele central si est-europene pe principiul nationalitatii, ungurii si-au provocat o amplificare a tragediei prin care treceau, declansand o adevarata isterie nationala privind neacceptarea noii realitati. Isteria neadaptarii maghiarilor s-a situat sub sloganul revizionist „Nem, nem, soha!”, care inseamna literar „Nu, nu, niciodata” si se referea la neacceptarea consecintelor aplicarii unui tratat international, pe care guvernul maghiar il semnase, totusi. Practic, Budapesta a declansat o atitudine nationala revizionista, care impunea fiecarui ungur, din Ungaria sau din Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia sa sfideze cu orice pret noua ordine legala si care a generat un conflict permanent cu vecinii Ungariei.

Nu este nicidecum adevarat ca ungurii nu aveau cum sa-si reprime sentimentele de revolta, pentru ca austriecii invatasera sa traiasca bine-mersi in noua lor patrie. Desi Viena era, practic, centrul fostului Imperiu habsburgic dualist, austriecii nu si-au propus niciodata revizuirea frontierelor si nu si-au sabotat statele vecine unde vietuiau mari comunitati germane. In Transilvania si Banat, alaturi de aproape 3 milioane de romani si 1,3 milioane de unguri, traiau si aproape 600.000 de germani care nu se dadeau de ceasul mortii sa recreeze Imperiul habsburgic, ci isi traiau onest viata de cetateni romani.

Ei bine, atat guvernul de la Budapesta, cat si Partidul Maghiar (un fel de UDMR al perioadei interbelice) au sicanat constant noile autoritati romanesti si s-au pregatit douazeci de ani pentru o revansa pe care, oricum, singuri nu o puteau obtine, niciodata, avand o forta militara precara. Functionarii publici maghiari din Transilvania au refuzat sa serveasca cinstit noua autoritate, au refuzat sa invete romaneste si sa renunte la insemnele oficiale maghiare.

Angajatii postei, ai cailor ferate, judecatorii, profesorii, notarii, presati de catre conducerea aristocratica a Partidului Maghiar, au sabotat permanent scolile, transportul, justitia din noile teritorii romanesti si au intretinut, pentru toti maghiarii din Romania, iluzia unei revanse istorice si reintoarcerea Ardealului sub autoritatea Budapestei. O generatie intreaga de unguri s-a nascut si a fost formata pentru a astepta un prilej sa ii alunge pe romanii majoritari din propria tara. Practic, peste un milion de unguri din Romania si inca 7-8 milioane de unguri din Ungaria si-au pierdut cei mai frumosi ani din viata (avea sa urmeze comunismul cel cenusiu) pregatindu-se pentru un nou razboi, pe care aveau sa il piarda, de data aceasta cu mult mai multe pierderi omenesti.

Poezia „Nem, nem, soha!”, scrisa de Jozsef Attila in 1922, avea sa motiveze aceasta generatie educata si traita in spiritul revizionismului, facand referire la tezaurul Clujului, mandria regelui Matei Corvin (jumatate roman, de altfel) si la steagul maghiar care va strajui Carpatii din nou:

Szep kincses Kolozsvar, Matyas buszkesege,
Nem lehet, nem, soha! Olahorszag eke!
Nem teremhet Banat a racnak kenyeret!
Magyar szel fog funi a Karpatok felett!

Chiar daca, dupa 1928, atat Budapesta, cat si Partidul Maghiar din Romania au incercat sa schimbe discursul oficial spre obtinerea autonomiei pentru teritoriile locuite majoritar de maghiari (patru judete: Mures, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune) si pentru judetele de granita (Satu-Mare, Salaj, Bihor, Arad si Timis-Torontal, desi acestea aveau majoritate romaneasca), in realitate, scopul la care lucrau era reintoarcerea integrala a Transilvaniei si Banatului in granitele maghiare.

Astazi, guvernul lui Viktor Orban, impreuna cu UDMR, au resuscitat integral metodele folosite in perioada interbelica in vederea ridicarii unui alt val revizionist in populatia maghiara din Romania.

In primul rand, liderii UDMR reiau acuzele interbelice privind incalcarea de catre Bucuresti a principiilor Declaratiei de la Alba-Iulia, uitand ceea ce inspiratorul Declaratiei, Iuliu Maniu insusi, spunea: „Adunarea Nationala n-a hotarat autonomia nationala pentru minoritati si n-a inteles sa le-o acorde. Din contra, a hotarat in mod constient si in mod expres, ca nu li se poate acorda” (Iuliu Maniu – 11 mai 1924, Conferinta „Problema minoritatilor”).

In al doilea rand, UDMR, precum odinioara Partidul Maghiar, a format tot soiul de coalitii si pacte cu partidele romanesti, cerand si obtinand foarte multe de la acestea, fara a recunoaste insa, principiile fundamentale ale statului (caracterul national si unitar), care acorda liderilor sai demnitati publice. Nimic nou, la fel a procedat Partidul Maghiar in 1923, cand a incheiat cu Partidul Poporului al maresalului Averescu, Pactul de la Ciucea, convenit in chiar casa marelui poet Octavian Goga.

UDMR foloseste aproape exclusiv tribuna parlamentului pentru a „protesta” impotriva nesocotirii populatiei maghiare. Nu face decat sa se inspire din ceea ce faceau deputatii Partidului Maghiar in perioada interbelica, de exemplu in 1934, cand a prezentat forului legislativ situatia „dezastruoasa” din judetele locuite de secui, cerand „salvarea acestora din mizeria in care se zbat si de sub teroarea organelor administrative”. Ce face acum UDMR referitor la tratamentul functionarilor de origine maghiara facea si Partidul Maghiar in deceniul al patrulea, cand protesta impotriva faptului ca respectivii functionari „picasera examenul de limba romana”!

Finanteaza guvernul Orban in 2019 echipe de fotbal din secuime sau fermieri de origine maghiara? Nimic nou nici aici: in perioada interbelica, Budapesta finanta la noi un sistem de cooperative numit „Hangya” (Furnica) …

Ei bine, in aceasta nota generala trebuie privita si decizia liderului UDMR, Kelemen Hunor, de a lansa o initiativa rupta parca din revizionismul interbelic, numita „Viitorul in Transilvania”, practic o pozitionare a UDMR, in tandem cu Budapesta, fata de aniversarea a 100 de ani de la pierderea razboiului din 1919 si a Tratatului de la Trianon.

„Scopul nostru ramane in continuare crearea unei societati maghiare transilvanene cu drepturi depline”, ne trasmite partidul maghiar. Supralicitand, acesta mai adauga „In deceniile urmatoare, Transilvania va fi din ce in ce mai libera de reteaua aspiratiilor centraliste, gasindu-si propria voce”. Oare ce inseamna indemnul de a „elibera Transilvania de aspiratiile centraliste”, in contextul faptului ca Romania este definita ca un stat unitar? Si pentru ca declansarea unui nou revizionism sa fie si mai clara, congresul UDMR a decis ca steagul rosu, alb si verde este simbol national propriu al comunitatii maghiare din Romania, alaturi de steagul Tinutului Secuiesc, de imnul Ungariei si de imnul Tinutului Secuiesc. Mai clar de atat nu se poate! Asta facea si Partidul Maghiar in anii 30, nu este inventia lui Kelemen Hunor.

Este, desigur, regretabil sa vedem retorica revizionista a anilor interbelici intretinuta de Budapesta si afisata de partidul maghiar din Romania. UDMR nu face decat sa hraneasca din nou monstrul confruntarii pentru ca stie precis ca la nivelul populatiei romanesti aceste gesturi nu vor contribui la cresterea empatiei fata de unguri si Ungaria.

A uitat oare Kelemen Hunor cum s-a sfarsit precedenta aventura revizionista intretinuta de Partidul Maghiar? Sa-i reamintim, atunci: Ungaria a obtinut, pentru cativa ani, o revizuire a granitelor si a preluat Ardealul de Nord, pe care romanii l-au recucerit dupa doar 4 ani; Budapesta a cunoscut din nou umilinta ocupatiei, Ungaria a ramas la fel de mica precum dupa Trianon, doar ca a pierdut o generatie de pomana. Si nu in ultimul rand, in iunie 1944, Ungaria a dus aproape 250.000 de evrei vorbitori de maghiara din Ardealul de Nord catre lagarele de exterminare naziste, stergand definitiv din istorie o comunitate care crescuse in cultura maghiara…

Dar poate ca acest demers nu este intreg fara a pomeni orbirea politicienilor romani din perioada interbelica, cei care au ascuns constant romanilor amploarea revizionismului promovat de catre guvernul Horthy si de catre Partidul Maghiar. Chiar si in 1940, regele Carol al II-lea promova politicieni maghiari revizionisti in propriul partid unic (Frontul Renasterii Nationale- Partidul Natiunii), iar in zilele Diktatului de la Viena a descurajat manifestarile publice de indignare si a interzis publicarea in propriul ziar, oficialul Timpul, a textului Declaratiei de la Alba-Iulia.

Oare cum ni se par, in acest context, izmenelile in limba maghiara de la tribuna Congresului UDMR ale liderilor unor partide romanesti? Se pare ca si acestia au nevoie uneori de lectii de istorie. Daca ne aducem aminte si ca drumul spre Diktatul de la Viena a inceput cu oribilul discurs de la Milano din 1 noiembrie 1936 al lui Mussolini, cand acesta a cerut „dreptate pentru Ungaria”, poate ne uitam altfel la povestea de iubire care se tese acum intre Matteo Salvini si Viktor Orban.

In perioada interbelica, cel putin, Nicolae Iorga a condamnat deschis colaborationismul unor politicieni de la Bucuresti cu liderii revizionisti maghiari. Da, a existat macar o voce, a lui Iorga. Care sa fie astazi vocea unui nou Iorga? Avem disperata nevoie de asa ceva pentru a opri spirala confruntarii pe care UDMR o lanseaza exact la 100 de ani dupa tulburatorul an 1919.