Detalii istorice care ne dor: Poate ne-au costat Basarabia

Dan Dungaciu | Ziare.com | 15.09.2016

Transnistria este o problema veche de aproape un secol, solutiile posibile fiind negociate fara a se ajunge la vreun consens. Astazi, conflictul inghetat din Republica Moldova este si mai greu de rezolvat.

Initial, inainte de razboiul din 1992, a existat un format de patru state – Rusia, Republica Moldova, Ucraina si Romania – insarcinat cu negocierea chestiunii.

In aprilie 1992, la Chisinau, cele patru state semnasera un acord prin care s-au angajat sa colaboreze pe baza hotararilor internationale ale vremii pentru stingerea conflictului din Transnistria. Liderul separatist Smirnov nu avea dreptul sa participe la negocieri.

Documentul a fost negociat pentru partea romana chiar de Adrian Nastase, pe atunci ministru de Externe al Romaniei. Atat a durat implicarea (geo) politica a Romaniei in aceasta zona.

Romania, eliminata din joc

Dupa razboiul din 1992, partea secesionista (pro-rusa) a castigat tot ce si-a propus.

„Conventia” din 21 iulie 1992 referitoare la incetarea ostilitatilor a fost semnata intre reprezentantii Moldovei – presedintele Snegur – si Rusiei – presedintele Eltin -, asistati de Igor Smirnov, liderul transnistrean. A fost schimbata formula de negociere instituita de Mecanismul Cvadripartit (Moldova, Rusia, Ucraina, Romania).

Dupa acel moment, Romania a fost complet eliminata din joc, iar Acordul in care se stipula retragerea Armatei a 14-a in termeni de trei ani nu a mai fost ratificat de Duma de Stat. Stationarea armatei ruse in RM devenise o certitudine, asa cum este si azi.

OSCE s-a implicat in procesul de reglementare a situatiei din Transnistria incepand cu 1993. Din cauza slabiciunii organizatiei – datorata nu doar prerogativelor acesteia, ci si tensiunilor din cadrul ei -, OSCE a fost acceptata de toate partile implicate.

In februarie 1993, Misiunea OSCE in Moldova isi propunea urmatoarele obiective: „facilitarea obtinerii unei solutionari durabile a conflictului in toate aspectele lui… bazata pe consolidarea independentei si suveranitatii R. Moldova in actualele sale frontiere si intarirea integritatii statului concomitent cu nevoia crearii unui statul special pentru regiunea transnistreana”.

Nu exista nicio diferenta, practic, intre situatia de astazi si documentul prezentat in 1993 de OSCE.

Un moment esential este anul 1997. La 8 mai 1997, se lanseaza la Moscova „Memorandumul cu privire la bazele normalizarii relatiilor dintre Republica Moldova si Transnistria”, cunoscut si ca „Planul Primakov”. Din partea Republicii Moldova, documentul a fost semnat de presedintele Lucinschi. Federatia Rusa are in acest scenariu statutul de „tara garant”.

In proiect se stipuleaza, printre altele, stat comun format din doua componente cu statut egal, Moldova si Transnistria. Aceasta precizare, potrivit careia Republica Moldova si regimul separatist (nerecunoscut de nimeni!) figureaza ca „parti” egale, este cea mai semnificativa pentru filosofia tratatului si a evenimentelor ce vor urma.

Se inventeaza alte formate de negocieri – negocieri cu cinci participanti (formatul pentagonal): Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori” si „garanti” Rusia, Ucraina, OSCE, deci excluderea participarii directe a Occidentului (sau a Romaniei) la negocieri si garantii.

De atunci dateaza ideea ca, de fapt, Rusia NU este parte in conflict, iar conflictul este unul intre Chisinau si Tiraspol. Transnistria ar fi devenit „parte” egala cu Republica Moldova, avand posibilitatea sa controleze atat politica interna, cat si politica externa a Chisinaului.

In 1999, la reuniunea OSCE de la Istanbul, Moscova se angajase sa isi retraga trupele din R. Moldova, dar la reuniunea de la Porto (2002), OSCE a suferit o serie de infrangeri politice si diplomatice: Organizatia a acordat Rusiei inca un an, pana in decembrie 2003, ca sa-si retraga toate trupele si arsenalele, insa documentul final de la Porto este chiar mai slab decat angajamentul de la Istanbul, pe care-l inlocuieste, in sensul ca este mai putin restrictiv.

Evident, nu s-a intamplat nimic pana astazi.

Batalia pentru federalizarea Republicii Moldova

La inceputul anilor 2000, incepe batalia pentru federalizarea R. Moldova, prin lansarea de catre OSCE – inaintea Rusiei! – a unui document care viza tocmai asta.

In 2002 este lansat „Acordul kozakdintre Republica Moldova si Transnistria”, elaborat de OSCE, Federatia Rusa si Ucraina. Textul este o continuare logica a „Memorandumului” din 1997, iar filosofia care il fundamenteaza este aceeasi. Ideea axiala din acel document – conform caruia cele doua „parti” sunt egale in drepturi – este pastrata, la fel si formula pentalaterala a procesului de negocieri. Romania a fost tot in afara jocurilor.

In 2002, an in care Romania a detinut presedintia OSCE, intr-un exces de zel inexplicabil, Bucurestiul a „cedat” dosarul transnistrean Portugaliei, pentru a nu fi acuzat de „lipsa de obiectivitate”.

Pe aceasta cale, a federalizarii, deschisa de OSCE paseste si mai tare Rusia, care la 17 noiembrie 2003 il trimite pe Dmitri Kozak, adjunctul sefului administratiei presedintelui Rusiei, sa propuna Chisinaului un Memorandum pentru solutionarea conflictului transnistrean.

Trimisul lui Putin venea la Chisinau cu o misiune precisa: sa aduca pe cei doi lideri, Vladimir Voronin si Igor Smirnov, la aceeasi masa, dispusi sa semneze documentul. Daca acest acord s-ar fi realizat, presedintele Putin insusi s-ar fi deplasat la Chisinau pentru a asista la semnare.

Intr-o scena dramatica, Voronin refuza, Kozak pleaca injurand, iar Putin nu mai vine…

mdjhdIn 2004, Rusia vine la Bucuresti cu asa numitul Plan Belkovski, celebra propunere dupa care Romania s-ar putea reuni cu Basarabia, dupa ce Transnistria isi va fi dobandit independenta. Evident, a fost respins de toti participantii de la dezbaterea de la Hotelul Marriot din Bucuresti. Era inainte de integrarea in NATO a Romaniei.

Dupa esecul Planului Kozak, R. Moldova se indreapta din 2005 spre Vest. Dar fara convingere. Baroul de avocati de la New York recomanda in 2005, printr-un text admirabil, guvernarii de la Chisinau sa dea in judecata Federatia Rusa pentru ocupatie militara, dar Chisinaul se codeste si, pana la urma, refuza.

In 2005, apare mult mediatizata contributie a societatii civile, asa numita „Strategie a celor 3 D” (demilitarizare, decriminalizare si democratizare), care nu este asumata oficial decat partial, devenind Legea cu privire la teritoriul din estul R. Moldova (Transnistria), unde se stipuleaza ca orice solutie politica pentru Transnistria trebuie cautata si identificata doar dupa retragerea trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova.

Astazi asistam la o accelerare nejustificata a negocierilor pe Transnistria. Rusia pune pune presiune pentru o solutie urgenta, de fapt, doreste o transnistrizare a republicii. Sigur ca Decretul lui Evgheni Sevciuk a schimbat datele problemei.

Din 2009, Dan Dungaciu este profesor universitar si coordonator de doctorat la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti (Catedra de Sociologie). Din anul 2011, este directorul Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane „Ion I. C. Bratianu”. Din 2013, este presedintele Fundatiei Universitare a Marii Negre, aflata sub egida Academiei Romane.