Dan Dungaciu / Problema ambasadei din Israel, în 10 puncte: dilemele echidistanței în Orientul mijlociu și dilemele relocării

Dan Dungaciu | Cursdeguvernare.ro | 23.04.2018

Anunțul despre mutarea Ambasadei României la Ierusalim a căzut ca o bombă. Lumea s-a dumirit cu greu. Replicile au fost inadecvate, discuția a degenerat, contextul s-a deformat, iar țintele au devenit mișcătoare. Cine a contribuit la asta? Ambele părți.

Pe de-o parte, cel care a lansat-o, în pofida lipsei evidente de prerogative constituționale pentru un asemenea demers. Pe de alta, cei care au căzut în capcana discuțiilor de oportunitate care au inflamat ulterior opinia publică. Ceea ce trebuia să rămână mai ales la nivelul replicii strict o chestiune constituționalăprocedurală (CINE poate decide mutarea unei ambasade), a devenit una de oportunitate (e bine sau nu e bine să ne mutăm ambasada la Ierusalim).

Avantaj ei, cum ar zice Toma Caragiu. Adică a celor care au lansat tema, pentru că acesta a fost obiectivul: polarizare pe axa atlanticistă și identificare „credincioșilor” și „necredincioșilor” (cine e cu „marele licurici” și cine se codește). Cu rarisime excepții (Ludovic Orban în conferința de presă din 20.04.2018), discuția a deraiat și a început, excesiv, sarabanda evaluărilor politicii românești în Orientul Mijlociu.

Acest episod nu ne-a servit la nimic în ceea ce privește imaginea externă, și așa deteriorată. Imaginea României de stat de mâna a două, care scoate pe taraba publică teme majore, strategice, de politică externă, e irepresibilă.

După circul umilitor cu aderarea la OECD, a venit discuția despre mutarea ambasadei la Ierusalim, incomparabil mai complexă prin consecințe și implicații globale.

Dacă am ajuns însă aici, să încercăm să trecem în revistă, fără ură și părtinire, dosarul „oportunităților”. A muta sau nu a muta ambasada? Care sunt, până la urmă, dilemele și mizele României în Orientul Mijlociu?

Am identificat zece argumente pentru o posibilă și necesare discuție.

Despre asta va fi vorba în cele ce urmează, în niciun caz despre o poziție pro domo.

1. Argumentul tradiției politici externe românești.

România a avut o politică constantă, tradițională, de neutralitate în Orientul Mijlociu. A fost echidistanță, a păstrat relații cu toată lumea, arabi și israelieni, deopotrivă. Așa a fost? În principiu, da. Dar e un exces de interpretare și aici.

Au existat și există momente în politica externă, inclusiv în Orientul Mijlociu, când terțul este exclus. Când nu poți să fii neutru sau echidistant, pentru că, pur și simplu, respectiva poziție nu există. Așa cum România nu a fost echidistantă când și-a deschis ambasada la Bonn (RFG), fiind primul stat socialist, după URSS, care făcea asta.

În Orientul Mijlociu, cel mai semnificativ moment a fost în 1967, când România nu a rupt relațiile cu Israelul în urma „războiului de șase zile”, așa cum au făcut celelalte state ale Tratatului de la Varșovia. A fost o poziție neutră? Nu tocmai, România pierzând atunci, după unele estimări, circa 1 miliard de dolari ca urmare a reducerii relațiilor comerciale cu statele solidare cu Egiptul.

Putea să fie neutră România? Evident, nu. Bucureștiul a adoptat atunci o poziție și a jucat în consecință. Echidistanța este bună și dezirabilă. Dar nu e posibilă întotdeauna. Iar excesul neutralității se transformă în opusul ei. A pretinde că nu ai nicio poziție, înseamnă, deseori, a alege deja.

2. Argumentul „dreptului internațional”

Am pus între ghilimele nu pentru că dreptul internațional trebuie pus între ghilimele, ci pentru că la acest punct lucrurile sunt cele mai neclare. Și, deseori, neconcludente.

Problema rezoluțiilor ONU este un extrem de complicată, și afirmațiile apodictice din acest punct de vedere sunt riscant. Multe sunt contradictorii, respectate parțial, neglijate, puse între paranteze sau de-a dreptul irelevante. De pildă, celebra Rezoluție 181 a Adunării Generale din 29 noiembrie 1947 a partiției Palestinei a fost infirmată/nerecunoscută tocmai de partea arabă, care a și făcut un război în 1948 pentru asta. Sunt ele autentice „izvor de drept”? Depinde cine întreabă și cine răspunde.

Așa cum diferența dintre „luptător pentru independență” și „separatist” este, deseori, o chestiune de perspectivă. Ar fi bine să fie altfel? Evident că da. Dar din păcate nu este. Politica internațională funcționează, deseori, paralelă cu domeniul moralei sau chiar cu cel al dreptului, fără ca prin asta să poată nega cineva relevanța acestora.

3. Argumentul solidarității europene

Rezoluția Adunării Generale a ONU privind statutul Ierusalimului, adoptată în 21 decembrie 2017, a fost votată cu o majoritate covârșitoare. Totuși, 35 de ţări au decis să se abţină, iar 21 nu au luat parte la scrutin.

Printre ele, state europene: Romania, Cehia, Ungaria, Letonia, Polonia și Lituania. Există și poziția fără echivoc, exprimată la 6 decembrie 2017, a Înaltului Reprezentant al UE Federica Mogherini prin care se susține de către partea europeană a poziției votate la ONU. Dar să fim foarte preciși. Pozițiile doamnei Mogherini nu sunt „izvor de drept”, ci, eventual, izvor de decizie politică.

Argumentul solidarității europene este unul valid, care poate fi – și trebuie să fie – luat în calcul. Dar el nu este, în niciun caz, un argument al „echidistanței” României în Orientul Mijlociu. Este un argument al unei poziții de politică externă – solidaritatea cu statele europene – asumate explicit.

Despre asta e vorba. Cu sublinierea, totuși, că România s-a abținut (doar) la ONU în chestiunea mutării ambasadei americane la Ierusalim.

4. Argumentul valorii de întrebuințare.

Printr-o implicare explicită, partizană, România își pierde valoarea de întrebuințare în regiune.

Se reamintește aici momentul de glorie al României în Orientul Mijlociu, când, de pildă, Bucureștiul era implicat în negocierile israeliano-egiptene, care aveau să ducă la acordurile de pace semnate la Camp David în septembrie 1978. Și multe altele despre care, poate, nu se vorbește public. O tempora!… De acord.

Sigur că România a acționat eficace și meritoriu din acest punct de vedere. Dar discuția pare să fie la… trecut. Care a fost ultima mediere (cum ar fi spus Maurer) la care România a fost solicitată după 1989? Discuțiile siriano-israeliene, de pildă, au folosit canalul turc, nu pe cel românesc.

Întrebarea frustă apropo de argumentul echidistanței sau neutralității în perspectiva menținerii valorii de întrebuințare a României este următoarea: mai are cineva nevoie, efectiv, de România pentru asta? De când Bucureștiul nu a mai fost implicat în așa ceva? Și nu e vorba numai de Orientul Mijlociu (discuțiile dintre reprezentantul special american pe chestiunea ucraineană, Kurt Volkerși consilierul președintelui Putin pe Ucraina, Vladislav Surkov, s-au desfășurat la… Belgrad!).

Dacă nu avem un răspuns sincer și corect la această întrebare riscăm să ne refugiem într-un trecut care e irelevant azi la nivel de geografie strategică a Orientului Mijlociu și la nivel de relevanță/utilitate a Bucureștiului acolo.

5. Argumentul parteneriatului strategic cu America.

Argumentul acesta este complementar cu cel anterior. Nu vom face niciun serviciu aliatului nostru strategic principal, respectiv SUA, dacă vom merge cu o parte și ne vom risipa menirea de a fi utilizabili diplomatic și strategic acolo.

Concluzia: nici pentru Washington, dar nici măcar pentru Ierusalim nu ar fi dezirabilă o asemenea mișcare, respectiv mutarea ambasadei la Ierusalim. Chiar așa să fie? Argumentul utilității noastre în regiune pentru a media/negocia/transmite/primi mesaje era perfect valabil în vremea în care interesele Statelor Unite acolo erau complexe, profunde, vitale.

Astăzi, în realitate, interesele Americii în Siria sunt, practic, zero. Sunt interese mai degrabă indirecte, „negative” (a nu lăsa pe alții să devină hegemon). Acesta este și motivul pentru care implicarea SUA e parțială și inconsistentă.

Regiunea a căzut de pe vizorul intereselor strategice ale partenerului nostru principal. Un singur obiectiv este însă sacrosant: protecția statului Israel, care e unul peren pentru politica externă americană, în ciuda nuanțelor pe care administrația Obama le-a adus sau a încercat să le aducă.

Și dacă așa stau lucrurile, atunci „valoarea de întrebuințare” a României de către americani în regiune trebuie reevaluată cu mai multă atenție, inclusiv din perspectiva mutării sau nu a ambasadei.

Să nu ajungem, în numele „valorii de întrebuințare”, să moțăim lângă un telefon prăfuit la care nu mai sună de mult nimeni….

6. Argumentul Ambasadei României la Damasc.

De la începutul crizei din Siria, România este singura ţară care şi-a menţinut permanent funcţională misiunea diplomatică de la Damasc, a acordat asistenţă consulară în mai multe rânduri unor cetăţeni occidentali, la solicitarea statelor lor de origine.

Neoficial, este un punct de contact cu Occidentul. E important? Desigur. Și salutar. Oferim un sprijin concret occidentalilor, nu doar consular. E bine că România gestionează așa ceva și că Assad are unde să returneze francezilor Legiunea de onoare primită în 2001 de la președintele Chirac.

Dar e o chestiune temporară, care va dura până la soluționarea crizei într-un fel sau altul. Suntem în joc, contăm, știm ce se petrece, dar facem toate acestea pasiv.

Este un pas spre o politică a României în regiune? Nu avem certitudinea. Ar putea să fie, dar nu știm cum. Poate măcar aduce avantaje economice post-conflict? E o întrebare pertinentă.

7. Argumentul avantajelor economice

Ca orice conflict sau război, urmează negocierea păcii și faza de reconstrucție. Siria, evident, va trebui reconstruită. Și nu numai ea.

De aici și argumentul poziției echidistante: Bucureștiul are șansa de a contribui la reconstrucția Siriei, de aceea un exces pe tema mutării ambasadei la Ierusalim ar periclita acest avantaj diplomatic care se poate converti în avantaje economice, adică investiții și bani. Sună bine. Prea bine.

Singura problemă cu acest argument este că… l-am mai auzit. E drept, într-un context schimbat. Implicarea – între noi fie vorba! – total neechidistantă și lipsită de neutralitate a României în așa numita „coaliție de voință” condusă de americani în Irak a fost justificată masiv prin avantajele post-conflict pentru reconstruirea Irakului de care România ar fi putut beneficia.

Ar fi interesant de văzut, în contextul dezbaterii de azi, care au fost, concret, acele avantaje economice? Ce firme românești s-au implicat în Irak și cu ce rezultat?

Și pentru că vorbim despre firme românești, mai are oare Bucureștiul așa ceva pentru a fructifica post-conflict avantajele diplomatice pe care le are în acest moment? E o discuție pe care ar trebui, onest, să o facem.

8. Argumentul atacurilor teroriste.

Este genul de argument care face deliciu presei. Este valid? Desigur. Este suficient? Evident că nu. O asemenea decizie, precum eventuala mutare a ambasadei României la Ierusalim, se ia după ce se pun în balanță toate argumentele posibile: de la valori, oportunități, relații cu partenerii, consecințe diplomatice, economice, politice sau militare – inclusiv atacuri teroriste.

Acesta din urmă este doar un argument și nu cel decisiv. Dacă era așa, atunci România nu ar fi trebuie să adere niciodată la NATO, să nu participe alături de americani pe teatrele de operațiuni din Irak sau Afganistan și nici să instaleze Scutul de la Deveselu. Pentru că, inevitabil, asemenea decizii schimbă harta amenințărilor și vulnerabilităților unui stat și induc riscuri de securitate.

Dar sunt decizii asumate politic și strategic, pentru că sunt parte a unui pachet mai amplu de avantaje și dezavantaje, pe multiple paliere, ale consecințelor unei decizii strategice majore. Așa va fi, dacă va fi, și în cazul mutării ambasadei României la Ierusalim. În sine, argumentul amenințărilor teroriste nu e decisiv.

9. Argumentul precarității politice a premierului Netanyahu.

Nu vă bazați pe actualul premier! Benjamin Netanyahu e inculpat pentru corupție, deci poziția lui politică e șubredă și zilele lui ar putea fi numărate.

Oferta lui de a da avantaje primelor zece ambasade care se vor muta de la Tel Aviv la Ierusalim este un joc personal, o tentativă de a se apăra politic, patriotic, de acuzațiile care i se aduc. Politicianism! În plus, joacă cu Viktor Orban, iar la București joacă duplicitar la două capete, și cu președinția și cu guvernul.

Departe de noi gândul de a ne pronunța despre politica internă a Israelului. Și nu pentru că nu e importantă, ci pentru că, în acest dosar, nu contează! Dacă am scrie pe hârtie o listă scurtă cu cele mai serioase state în ceea ce privește politica externă, Israelul ar fi printre ele. Ce înseamnă state serioase? Înseamnă că proiectul de politică externă, odată asumat, nu are legătură nemijlocită cu emitentul lui public de moment.

Politica externă nu se personalizează, doar se exprimă de către persoane. Dar nu e apanajul lor. E apanajul instituțiilor. Așa se petrece în America, unde twitter-ul lui Donald Trump nu face politica americană, sau în Germania, unde două personaje cu adeziuni politice complet opuse, respectiv Cancelarul Schröder și Cancelarul Merkel fac același lucru: primul Nord Stream I, al doilea Nord Stream 2!

Ce înseamnă asta? Că proiectul este german, nu social-democrat sau creștin-democrat, proiectul este al Germaniei nu al lui Schröder sau al lui Merkel.

Același lucru și în cazul Israelului. Dacă cineva crede că acolo chestiunea mutării ambasadelor statelor occidentale la Ierusalim este o chestiune personală a lui Benjamin Netanyahu ratează profund și iremediabil ținta. Este o chestiune de stat, poate una dintre cel mai importante în acest moment în Israel.

Un alt premier israelin al putea schimba stilul, maniera, argumentele publice etc., dar niciodată esența chestiunii, respectiv că Ierusalimul este capitala statului evreu și că acest stat face tot ce este posibil ca ambasadele să fie mutate acolo.

10. Argumentul contextului Orientului Mijlociu

Orientul Mijlociu e o mlaștină, cum zicea Obama despre Siria în care se avântase Rusia. Nu e bine să te zbați prea mult, să faci pași prea fermi, să te zbuciumi.

E o zonă a griurilor, nu a albului și a negrului. A ambiguităților orientale și a duplicităților specifice și interiorizate istoric. Acolo nu e bine să te avânți în nicio direcție, e bine să menții la suprafață și să bați, inteligent și echidistant, apa. Să fim deștepți, coane Fănică! Așa o fi.

E greu, dacă te uiți în istorie, să combați o asemenea perspectivă. Și totuși, asta nu e un argument să nu remarci schimbări majore de substrat. Nu te poate împiedica să nu vezi pădurea, din cauza copacilor. Iar „pădurea” este astăzi că zona arabă se află într-o mare defensivă, inclusiv în ceea ce privește conflictul palestinian. Niciodată nu au fost într-un asemenea dezavantaj. Acesta este și motivul pentru care nu a existat nicio Intifadă după anunțul deciziei lui Trump de mutare a ambasadei SUA în Ierusalim.

De ce? Primul argument ține de demografie, care joacă, pentru prima dată, de partea evreilor. Cel puțin din 2015 încoace, media de copii pe familie în Israel și la arabi ajunge să fie convergentă: 3,13 copii/femeie (sunt 78,8% evrei în Israel). Iar daca punem în calcul și Fâșia Gaza și Cisiordania, proporția dintre evrei și palestinieni este de 50 la 50. Rata natalității crește pentru israelieni și scade pentru arabi. E pentru prima data când se întâmpla asta. Demografia evreilor ultrareligioși e extrem de ridicată și în al doilea rând din cauza emigrației pe care Israelul a încurajat-o în numele proiectului său statal – emigrație din Rusia în primul rând, din Franța, din Ucraina.

Al doilea lucru este schimbarea față de identitatea națională. La început aceasta era mult mai importantă, prevalenta, în raport cu identitatea lor religioasă. Astăzi, resurecția religioasă a făcut ca identitatea religioasă să fie mult mai importantă ca cea etnică în rândul arabilor. ISIS este emblema perfectă a identităților religioase care covârșesc și depășesc identitățile naționale.

Avem de-a face cu o veritabila răsturnare a fundamentelor geostrategice din regiune, inclusiv a teoriei celor doua state, bazată pe prevalenta identității naționale. S-ar putea ca ideea statalității și a soluției celor doua state, bazata fundamental pe filosofia identității naționale, să fie ea însăși în criză.