Dan Dungaciu: Biserica Ortodoxă şi democraţia

Dan Dungaciu | Adevărul.ro | 27.07.2018

Analistul Dan Dungaciu face în cadrul unui material pentru cotidianul „Adevărul“ o serie de precizări la articolul „Şi în fascism, dar şi în comunism, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu în slujba puterii”, semnat de Oliver Jens Schmitt, menţionând însă că nu este vorba despre o replică, ci despre chestiuni care ţin de context.

Acest articol nu este o replică. De altfel, nici nu prea are cum, la un articol mai degrabă manifest decât text argumentativ. Pus în circulaţie într-o prestigioasă publicaţie, are totuşi aerul unui „bon pour l’ Orient”, livrat pentru a fi tradus şi difuzat în limba română. Precizările de mai jos nu ţin atât de text, cât de context. Respectiv este o discuţie despre modul în care trebuie înţeleasă poziţia unei biserici în societatea democratică, cu referire explicită la BOR. Ceea ce a livrat articolul menţionat este departe de asta. 

Democraţia  

Democraţia este sistemul politic care nu acceptă „adevăruri” din afara lui. Altminteri spus, nu există, în democraţii, soluţii „exterioare” la problemele comunităţii/societăţii, adevăruri transcendente care îi pot configura structura sau îi pot ghidona activitatea. Principial vorbind, nimeni – şi nimic – nu are nici drept de decizie nici drept de ingerinţă, fie că vorbim despre „legi”, „texte” sau alte „mesaje” de provenienţă considerată sacră.

Societatea democratică nu ascultă decât de vocile interioare. Societatea democratică este societatea care îşi dă singură regulile.

Să nu facem confuzii. Există în democraţii oameni care acceptă şi îşi asumă aceste adevăruri transcendente, trăiesc cu ele, le consideră instanţe ultime şi repere care îi instituie – asta e adevărat. Oamenii religioşi, de orice confesiunea ar fi, au aceste adevăruri, din afara societăţilor („din afara lumii”), neafectate de aceasta şi de funcţionarea lor. Oamenii religioşi cred în Dumnezeu, indiferent cum îl numesc şi nimeni nu îi poate ori să o facă. Aşa cum, la rândul lor, nici ei nu pot să îşi instituie legea proprie asupra întregii societăţii. Chestiune valabilă cu precădere în societăţile creştine, în care distincţia între „Cezar” şi „Dumnezeu” se poate face cu folos. (În cele musulmane, în care „legea lui Dumnezeu” este şi „legea statului” (sharia), chestiunea se complică enorm, dar nu e cazul să o discutăm aici).

Acesta este şi paradoxul şi dificultatea enormă a oricărei societăţi democratice. Este o construcţie care nu acceptă adevăruri din afara ei, dar în care trăiesc numeroşi indivizi care acceptă, chiar se bazează, total şi existenţial, tocmai pe aşa ceva.

În aceste societăţi democratice, indivizii trebuie să convieţuiască, cei cu adeziuni transcendente şi cei care nu au asemenea opţiuni, ei şi organizaţiile lor. Între „a crede” şi „a nu crede” este o prăpastie de netrecut, dar asta nu înseamnă că unii ar fi, în sine, mai „democraţi” sau „mai puţin democraţi” decât alţii. Trăiesc împreună într-un stat laic ale căror legi sunt valabile pentru toţi şi care sunt asumate de toţi. Iar acele legi, tocmai că sunt democratice, trebuie să le ofere tuturor dreptul la existenţă.

Acesta este cadrul în care trebuie să fie cercetată activitatea unei biserici – inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române – într-o democraţie.

Biserica  

Într-o democraţie, Biserica este o instituţie a „societăţii civile”, dacă prin asta înţelegem o asociaţie de oameni care, pe baza propriei voinţe, s-au constituit într-o „asociaţie” ne-politică (biserica) pe care o frecventează (la limită, după cum s-a observat sagace, şi statutul este o instituţie a societăţii civile). Că pentru ei această „asociaţie” nu e fortuită şi îl are în frunte pe Iisus Hristos, capul şi întemeietorul Bisericii, este o altă discuţie. Valabilă pentru ei, credincioşii, şi acceptabilă – chiar dacă nu crezută – pentru restul societăţii. Din punct de vedere democratic, cetăţenii au tot dreptul din lume să funcţioneze inclusiv în asemenea „organizaţii”.

Ne manifestăm, deci, în „spaţiul public” al democraţiei fiecare cu organizaţiile din care decide să facă parte şi pe care le-am acreditat să ne ducă mesajul mai departe. Strategiile de acţiune ale diverselor organizaţii sunt diferite, în funcţiile de obiectivele fiecăreia.

Biserica, în aspectul ei administrativ, este una dintre aceste organizaţii. Ca să-i evaluăm prestaţia trebuie să îi avem în minte, şi ei, ţinta finală („scopurile pentru care a fost constituită”, cum ar spune statutul unui ONG).

Iar scopul pentru care a fost „constituită” Biserica nu este „din această lume”. Este, în termenii cei mai lumeşti, să aducă sfânta împărtăşanie credincioşilor. Atât şi nimic mai mult. Acesta este scopul ei ultim pe care şi-l asumă şi pe care nu îl poate impune întregii societăţi (şi nici nu încearcă).

În rest, tot ceea ce există în jurul unei asemenea instituţii – şcoli, spitale, caritate, apelul la identitatea naţională, drepturile omului, prezenţa publică de un fel sau altul, toate sunt valabile şi valide doar dacă au legătură cu scopul ultim. Şi doar aşa se justifică.

Biserica nu este nici o asociaţie de caritate, nici o asociaţie de binefacere, nici o asociaţie pentru drepturile omului, nici o apărătoare a identităţii naţionale, nici o instituţie care luptă pentru pace sau care protejează persoanele defavorizate. Este câte ceva şi din asta, dar este în primul rând entitatea care pune la dispoziţia credinciosului şansa mântuirii sale. Restul sunt note de subsol.

Că în perspectiva multora singura justificare şi raţiune de funcţionare a bisericilor sunt aceste note de subsol („asistenţă socială” în general), nu înseamnă nimic decât ignoranţă sau rea credinţă. Nu poţi, din afara ei, să impui Bisericii cum să acţioneze sau care trebuie să îi fie obiectivele ultime. Aşa cum nici biserica nu poate face asta cu alte entităţi sau instituţii ale „societăţii civile”.

A spune, deci, că o biserică, în cazul nostru BOR, „nu a făcut nimic pentru democraţie” e o afirmaţie lipsită de sens; neinteligibilă. BOR nu a fost „înfiinţată” nici să facă ceva pentru democraţie nici împotriva ei. Pur şi simplu, BOR funcţionează într-o democraţie, ca şi alte religii sau alte asociaţii. A disocia „democraţia” de biserică înseamnă a falsifica planurile.

Democraţia – spaţiu civic, în general – nu este apanajul strict al necredinţei sau al anticlericalismului pe care bisericile şi credincioşii lor le violenteză permanent prin simpla lor prezenţă. Democraţia, cum spuneam, este sistemul în interiorul căruia ne mişcăm cu toţii, credincioşi, necredincioşi, atei, înţelepţi, instruiţi, neinstruiţi, politicieni şi anti-politicieni – având grijă să respectăm legile statului laic („legea lui Iisus nu este legea statului”) şi pe fiecare dintre noi. Dozajul religios diferă, evident, în funcţie de societăţi (nivelul de secularizare), dar de aici până la a acredita ideea că doar societăţile seculare sunt democratice este un pas pe care o minte raţională nu îl poate face (cazul Americii este cel mai izbitor, dar nu e singurul).

Jocul democratic este reglat de instituţiile politice. Biserica nu este una dintre ele. Dar este o instituţie care funcţionează în spaţiul public, îl infuzează, aşa cum poate şi, prin acest joc indirect influenţează spaţiul politic. Exact aşa cum face orice ONG.

Faptul că Biserica este finanţată parţial de către stat nu schimbă datele problemei. Există, la limită, şi ONG-uri sau fundaţii finanţate de către stat (cele de „interes public”). Dar nu despre asta e vorba. Statul finanţează bisericile, deşi nu toţi cetăţenii le frecventează, aşa cum finanţează stadioanele de fotbal, opera naţională, teatrul naţional etc., fără ca milioane dintre concetăţenii noştri să fi intrat vreodată în ele. Este o decizie a statului, a politicului, să facă asta. Dacă, la un moment dat, vor fi alese democratic partide care vor schimba situaţia, modul de finanţare inclusiv al bisericii se poate modifica. Este, până la urmă, o decizie politică. Nici rea sau bună în sine, nici europeană sau ne-europeană în sine. Nu există modele universale nici aici, doar modele pe care societăţile – în funcţie de istoria lor şi de nivelul de secularizare – şi le aplică, consensual.

Încă o precizare. În sine, pentru scopurile ultime ale Bisericii, forma politică a societăţii contează prea puţin. Asta, cel puţin de la Fericitul Augustin încoace. Nu există „politici sau societăţi mântuitoare”, iar ideea că există regimuri care să te proiecteze direct în Rai este nu doar o aberaţie teologică dar şi un lucru extrem de periculos.

Scopul Bisericii este acelaşi indiferent de regim, şi nu există corelaţii între „forma sistemului politic” şi „numărul de mântuiţi pe cap de locuitor”. Sau, dacă există, noi nu le putem ştii. Nu există nici sociologi ai Raiului nici sociologi ai Iadului.

Critica

Biserica este aşadar parte a societăţii democratice, fără să îşi impună agenda la nivelul întregii societăţi. Dacă Biserica, după 1989, a jucat prea aproape sau prea departe de clasa politică, poate fi o discuţie. Dacă a dat prea mult Cezarului din ceea ce e al lui Dumnezeu, iarăşi se poate discuta. Dar nu în termenii pe care îi propune articolul.

Şi aici ajungem la chestiunea de bază.

Sunt două tipuri de critică. Este critica care vrea să desfiinţeze obiectul, care consideră că obiectul cercetat este imprescriptibil rău, ontologic defect şi, prin urmare, netratabil. Pe de altă parte, există şi critica empatică, sau relativ empatică, una care nu pleacă de la ipoteze radicale şi care vrea, teoretic, să modifice sau să corecteze lucrurile.

Sentimentul pe care îl ai este că avem de-a face în acest articol cu primul gen de critică. Şi asta indiferent că e vorba despre trecutul sau prezentul BOR. Halucinantă este, din plecare, maniera de a pune problema istoric.

Când spui că BOR a fost „mereu în slujba puterii” trebuie să ai simţul măsurii. Perioada interbelică este plină de cazuri în care toate confesiunile creştine au ce să îşi reproşeze în raport cu regimurile totalitare fasciste sau naziste. Iar după ocupaţia sovietică, toate bisericile din fostul lagăr comunist au fost „în slujba puterii” (catolice, protestante, ortodoxe). Şi nu doar bisericile.

Ocupaţia sovietică nu s-a făcut nici cu consimţământul bisericilor nici cu consimţământul populaţiilor. Bisericile s-au adaptat şi ele, cum au putut, la nişte regimuri acceptate de toată lumea, inclusiv de lumea liberă. Iar generalizarea pentru perioada de după 1989 este iarăşi pernicioasă.

Poţi face – şi e chiar indicat – „critică teologică”, cum îi spunea un strălucitor universitar interbelic, bisericii şi a funcţionării ei prezente. Că putem să reproşăm „organizaţiei” că unii dintre membrii ei au acţionat ruşinos în pofida propriilor prescripţii, că reprezentanţii ei nu sunt toţi la înălţimea misiunii lor, că a fost poate coruptă, ineficace în problematica socială etc. – s-a făcut şi se poate face asta. Există cazuistică pentru aşa ceva.

Dar dacă faci asta cu biserica şi tragi concluzia că „nu a făcut nimic pentru democraţie”, cu sugestia că e chiar contraindicată, atunci, onest, trebuie să treci prin aceeaşi grilă a generalizării toate instituţiile societăţii civile sau cele care au ceva de-a face cu democraţia: partide politice, ministere, premieri, miniştrii, presa, justiţia, societatea civilă etc.

Sunt nenumărate cazuri când aceste instituţii, fundamentale pentru democraţie, acţionează în răspăr cu propriile norme de conduită: au fost sau sunt corupte, incompetente, cu reprezentanţi care s-au descalificat nu o dată. Ce facem cu ele? Le declarăm în afara democraţiei? Le suspendăm? Le anulăm? Le anihilăm dreptul la existenţă? Cum ne raportăm la aceste instituţii atunci când le criticăm?

Sunetul secund al unor asemenea abordări precum articolul care ne-a stârnit aceste gânduri este că biserica, în speţă BOR, a condus societatea românească după 1989 şi, prin urmare, ea trebuie să încaseze tot blamul şi să de seama de toate defectele acesteia. Evident, un nonsens. Iar afirmaţii enorme de tipul „în România, fantoma lui Ceauşescu a început să bântuie din nou. Biserica este responsabilă de acest lucru“, dincolo de intenţia retorică, nu au nicio valoare de întrebuinţare.

În final, nu e vorba de a apăra instituţia. E vorba însă despre adecvare, buna măsură şi, până la urmă, de bun simţ. Pot să ne displacă multe entităţi sau multe discursuri ale spaţiului civic dintr-o societate. Dar fiecare dintre ele, dacă nu încalcă legile, are dreptul la existenţă într-o democraţie, inclusiv cea românească. Dacă mai este, cu adevărat, democraţie.

Un asemenea tip de abordare nu ajută nimănui. Nici criticii constructive, nici Bisericii, nici societăţii româneşti.

Dan Dungaciu