Cultura bombei nucleare

De Darie Cristea | Articol publicat pe Adevărul.ro | 07.04.2014

Ce a făcut însă Coreea de Nord a fost să scoată arma nucleară din zona psihologicului. După ce lumea se liniştise cum că astea ar fi mai degrabă arsenal de descurajare decât bombe propriu-zise, vine un puşti şi, cu o candoare de virgin în ale relaţiilor internaţionale, se comportă de parcă ar fi ok să dai cu bomba nucleară.

„Bomba nucleară nu este un drept, este cel mult un privilegiu”

FOAL EAGLE 2000Ştirea că s-au pus două rachete nucleare pe rampă în Coreea de Nord a readus în headlines teme despre care se uitase destul de repede după 1990. Nu vorbim despre posibilitatea unui conflict de anvergură. Rusia şi China, protectori tradiţionali ai ultimei dictaturi „staliniste” veritabile au cam confirmat că şi-au scăpat învăţăcelul de sub control. Ăla micu’, Kim Jong Un sau aşa ceva, nu pare să mai răspundă la niciun stimul clasic al sistemului internaţional şi a arătat tuturor posesorilor tradiţionali de armă nucleară, indiferent de regim politic, că nu poţi lăsa aşa ceva pe mâna oricui. Bomba nucleară nu este un drept, este cel mult un privilegiu. Atâtea discuţii despre neproliferare şi atâtea tratate care deveniseră mai degrabă prilejuri pentru puterile angajate în războiul rece de a mai negocia una alta, au căpătat brusc o nouă relevanţă. Au fost totuşi puţine episoade în care lumea chiar credea că este pe marginea conflictului nuclear. Cel mai serios dintre ele a fost, desigur, aşa-numita criză a rachetelor cubaneze din 1962. Cel mai aproape de un război nuclear şi cel mai aproape de un al treilea război mondial. Acum însă vorbim despre altceva: un actor minor al sistemului, fie el şi un membru al „axei răului”, respectiv o ameninţare cu războiul nuclear extrem de prost motivată. Faptul că există două rachete pregătite pe rampă depăşeşte cu mult ce s-a întâmplat în materie de ameninţări nucleare după încheierea războiului rece. Faptul că deja circulă bancuri cu performanţele rachetelor nord-coreene nu este neapărat liniştitor. Chiar dacă ar exploda pe loc, fără să apuce să zboare, consecinţele pentru regiune ar fi incalculabile. Dacă „eşti” Coreea de Nord şi ai dezvoltat de maxim 10-15 ani un arsenal nuclear din start rămas în urmă cu vreo 40-50 de ani nu te poţi aştepta să „câştigi” ceva dintr-un asemenea conflict. Orice altă putere nucleară îţi poate face faţă. Singura „speranţă” a Phenianului, dacă ia serios în calcul lansarea rachetelor, este să producă distrugeri. Indiferent cât de nereuşită ar fi o asemenea lovitură, ar fi tragică pentru orice ţară civilizată.

„Vorbim despre o combinație unică de totalitarism extrem de dur, îndobitocire ideologică și sărăcie cruntă”

phl03_2Aici este de fapt cheia problemei şi aici e şi ceea ce, deocamdată, pare a îi fi speriat şi pe ruşi şi pe chinezi. Spre deosebire de posesorii tradiţionali de bombă nucleară trecuţi prin generaţii de rachete, de acorduri de neproliferare, de îngheţ şi dezgheţ ideologic şi atomic, Coreea de Nord nu are cultura bombei nucleare şi, mai mult, pare a nu avea nimic de pierdut. Vorbim despre o combinaţie unică de totalitarism extrem de dur, îndobitocire ideologică şi sărăcie cruntă. Inclusiv propagandistic, arma nucleară este reazemul ultim al identităţii naţionale nord-coreene. Opinia publică este egală cu zero, opoziţia la fel – cumva, un caz precum Coreea de Nord nu a existat niciodată în sistemul internaţional. Nu numai că Phenianul, care abia la începutul anilor 2000 a arătat că are facilităţi militare nucleare, nu cunoaşte regulile jocului nuclear, dezbătute zeci de ani. În general, comunitatea internaţională şi chiar puterile nucleare nu ştiu cum să abordeze un asemenea caz. După ce timp de 50 de ani se vorbise din cancelariile europene până la filmele de la Hollywood despre ameninţarea unui eventual război nuclear, din 1990 ne-am comportat ca şi cum armele nucleare ar fi dispărut. Dimpotrivă, eliberate de constrângerile realiste şi de secretomania războiului rece, nu ştim pe ce mâini vor fi încăput posibilităţile de a dezvolta asemenea arsenale, fie ele cât de primitive. Cursa înarmărilor a avut o anumită evoluţie şi a dezvoltat anumite patternuri de relaţionare între principalele puteri participante: SUA şi URSS. Toate celelalte puteri posesoare le erau subsumate din acest punct de vedere. Libertatea globală de după 1990 a scos armamentul nuclear cumva de sub reţelele funcţionale în timpul războiului rece. Prea mulţi poli, prea multe arme, prea multe oportunităţi pentru a le folosi, chiar şi în conflicte de mică anvergură. Ce a făcut însă Coreea de Nord – indiferent de ce va face după 10 aprilie – a fost să scoată arma nucleară din zona psihologicului. După ce lumea se liniştise cum că astea ar fi mai degrabă arsenal de descurajare decât bombe propriu-zise, vine un puşti (a propos de tânăra generaţie în politică) şi, cu o candoare de virgin în ale relaţiilor internaţionale, se comportă de parcă ar fi ok să dai cu bomba nucleară. În primă fază, cancelariile puterilor nucleare au încremenit: păi Stalin, cât a fost el de Stalin, nu prea a zis chestii din astea. (Ba, paradoxal, URSS a agitat arma nucleară mai mult după destalinizare decât înainte.) Statutul armelor nucleare părea cât de cât aşezat în sistem şi de câte ori au existat suspiciuni după 1990 că vreo dictatură dubioasă ar putea dezvolta ceva în domeniu am văzut lovituri preemptive. Asta cum a scăpat, mai ales că vine din partea singurei ţări de pe planetă care trăieşte în epoca de piatră şi din acest punct de vedere, nu prea ai ce să îi faci? Marii policy-makers s-au bazat prea mult pe cultura bombei nucleare existente în sistem şi au ignorat faptul că acelaşi sistem mai are şi analfabeţi. Deci trebuie văzut cum s-a procedat de câte ori a apărut vreo situaţie nouă în termeni de dezoltare şi utilizare a armamentului nuclear de-a lungul războiului rece. Mă gândesc la Kissinger, printre primii şi ultimii care au abordat serios problema armelor nucleare în politica externă – s-a crezut că povestea arsenalului nuclear în sistem s-a încheiat o dată cu ieşirea lui din ochiul public. Să-l aducă înapoi de la pensie. Doar dacă nu cumva Kim Jong Un ăsta o fi vreun admirator al bătrânului Henry şi vrea să îi joace o farsă: ştiind că pe 27 mai Kissinger face 90 de ani, a agitat nişte bombe ca să îi aducă acestuia aminte de tinereţe.

Citeste mai mult: adev.ro/mkwc7j