Cronica unei morti anuntate

Petrișor Peiu | Ziare.com | 06.04.2018

„Cronica unei morti anuntate” (Cronica de una muerte anunciada) este un roman captivant scris in 1981 de Gabriel Garcia Marquez. Intriga romanului se centreaza pe povestea uciderii lui Santiago Nasar de catre gemenii Pablo si Pedro Vicario, fratii Angelei Vicario, o tanara „returnata” familiei chiar in noaptea nuntii de catre sotul ei pe motiv ca nu era fecioara, „vinovatul” fiind Santiago.

Cei doi frati s-au dus la macelarie sa-si ascuta cutitele, dezvaluind planul criminal macelarului, apoi si altor macelari precum si vanzatorilor de la un alt magazin. Acestia au spus intregului oras, inclusiv politistului Leandro Pornoy; acesta, la randul sau, i-a povestit colonelului Aponte planul celor doi, spre amuzamentul matinal al ofiterului, acompaniindu-i acestuia bogatul mic dejun. Intre timp, cei doi frati s-au spovedit preotului in avans pentru crima pe care urmau s-o faca. Nimeni din intregul oras nu a schitat nici cel mai mic gest sa opreasca oribilul plan, care s-a si infaptuit.

In anul 1988, Sidex Galati era printre primii 10 producatori de otel din Europa, cu o productie de aproape 9 milioane de tone de otel lichid si cu o „armata” de peste 50.000 siderurgisti. In anul de varf al crizei economice de la sfarsitul secolului trecut, 1999, Sidex isi injumatatise personalul si productia, dar inca aducea cinci procente din PIB-ul Romaniei.

Giganticul combinat a fost conceput si realizat ca un urias izvor de produse semifinite, care sa hraneasca industria siderurgica bazata pe valoare adaugata mare. Cu alte cuvinte, Sidex producea tabla si tagla din care mai apoi se produceau tevi (la Petrotub Roman sau la Silcotub), se producea otel beton, se construiau nave maritime si fluviale la Galati, Mangalia si Constanta. Fiind printre ultimele combinate integrate (avea inclusiv uzina cocso-chimica) construite in Europa, produsele sale erau de o calitate buna, dar fiind semi-fabricate, inglobau valoare adaugata putina.

In anii ’90, o echipa de arghirofili si diletanti care se jucau cu marile fabrici din tara prin birourile somptuoase ale nou-infiintatului FPS (Fondul Proprietatii de Stat), ademeniti cu sume exorbitante de catre generalii si smecherasii comertului exterior au decis sa schimbe total paradigma functionarii combinatului si sa deturneze cea mai mare parte a productiei catre export, export realizat, bineinteles de catre firmele de casa ale echipei respective.

Cum s-a realizat acest lucru? Simplu: s-au inventat preturile diferentiate pentru export si piata interna, astfel incat tot ceea ce se vindea in tara era mai scump cu 30% decat ce se exporta. Astfel s-a reusit distrugerea intregii siderurgii cu valoare adaugata mare, iar Sidex-ul a devenit un furnizor ieftin de materii prime pentru industria altora. Peste doua treimi din otelul semi-finit de la Galati a luat calea exportului, vaduvind industria romaneasca de materii prime. Produsele galatene au fost vandute atat de ieftin incat toate marile piete ale lumii (SUA si Uniunea Europeana, in primul rand) au apelat la diverse proceduri anti-dumping impotriva producatorului roman. Au disparut pietele bune, nu-i nimic!, generalii au continuat sa vanda in Asia, in Turcia, continuand sa se imbogateasca si continuand sa saraceasca vaca pe care o mulgeau.

Reteta dezastrului a fost simpla: invocand faptul ca Sidex nu poate lua bani de la banca pentru a-si finanta productia, „specialistii in comert exterior” imprumutau ei bani de la banca si aduceau materii prime la ce pret doreau si exportau tabla tot la ce pret doreau. Dar bancile finantau circul asta tot pe baza garantei date de productia de la Galati.

Lovitura finala a fost data in perioada 1997-1999 cand, printr-o inginerie plina de tupeu, Sidex a fost practic luat ostatic de firma fratilor iranieni Vahid, Naser si Hasan Alaghband, celebra Balli. Ingineria a fost o firma noua, Sidex International, in care Balli detinea 60% si combinatul doar 40%, care sa vanda unde doreau iranienii si mai ales, cum doreau iranienii productia de la Galati. Acest lucru a adus Sidex-ul aproape de faliment, reusind sa supravietuiasca numai neplatind datoriile acumulate anii trecuti. Haosul era atat de mare, iar jaful atat de evident incat, in vara anului 1999, ministrul industriilor de atunci a ordonat distribuitorului de energie sa opreasca alimentarea combinatului (pentru facturile neplatite) doar ca pedeapsa pentru ca se schimbase furnizorul de feroaliaje al fabricii si masina „de facut bani” fusese momentan intrerupta.

Situatia precara a finantelor combinatului a impus masuri radicale si Romania s-a decis, in 2001, sa vanda Sidex. Intr-un triplu acces de inconstienta, incompetenta si indolenta, muschii celor de la FPS au vrut sa decida istoria siderurgiei europene. Ei au respins oferta celui mai mare producator european de atunci, grupul francez Usinor-Sacilor si au ales un off-shore din Insulele Virgine Britanice, LNM Holding, condus de catre indianul Lakshmi Nivas Mittal, care pe atunci nu detinea nimic in Europa si care se putea lauda doar cu combinatul Karmet din Kazahstan.

Mittal a primit Sidex-ul gratis iar statul roman a preluat toate datoriile combinatului (peste 1 miliard USD doar la data preluarii), pe care le-au platit 23 de milioane de romani. Indianul promite cate in luna si-n stele, dar mai ales pastrarea celor 27.000 angajati si investitii de vreo 500 milioane USD, inclusiv un laminor nou de tabla laminata la rece pentru industria auto romaneasca in devenire.

Desi contractul de privatizare este aprobat prin lege in Parlament, in anii urmatori „inginerii dezastrelor” de la AVAS (urmasul vechiului FPS) aproba, prin protocoale secrete, zeci de anexe la contractul initial prin care statul plateste salarii compensatorii permitand indianului sa concedieze 20.000 angajati si accepta amanarea investitiilor promise la calendele grecesti; astazi, industria auto romaneasca ajunsa la 500.000 automobile pe an importa in continuare tabla din Slovacia pentru ca indienii nu s-au invrednicit sa faca laminorul promis. Au demolat, in schimb, uzina cocso-chimica, 5 din cele 6 furnale si vreo doua otelarii, aducand nivelul productiei la aproape 2 milioane de tone pe an si reusind „performanta” de a avea pierderi noua ani consecutiv, exact pe durata celei mai lungi perioade de crestere economica globala!!!

Intre timp indianul Mittal, lansat in Europa prin cumpararea combinatului de la Galati si bazat pe productia realizata aici, cumpara intreaga siderurgie europeana (inclusiv rivalul Arcelor, urmasul vest european al Usinor-Sacilor), culminand cu preluarea de curand a combinatului Ilva din Taranto (cel mai mare din Europa). Ca urmare a aplicarii regulilor anti-monopol, Comisia Europeana il obliga acum pe Mittal sa isi vanda alte capacitati si ghici pe cine a cazut norocul? Pe combinatul de la Galati, desigur, care se pare ca va fi preluat de Rinat Ahmetov, oligarhul din Donetk care detine Metinvest si echipa de fotbal Sahtior. Iesit din grupul ArcelorMittal, Sidex-ul nu va mai avea, probabil, viata lunga si se va stinge incet mai ales ca noul patron este producator de otel ieftin si mult care abia asteapta sa inunde Uniunea Europeana…

Si-uite asa un grup de „specialisti” in catastrofe economice a reusit sa ucida o fabrica de 9 milioane de tone de otel in numai 20 de ani. Desi toata lumea a stiut de „crima”, nimeni n-a intervenit: nici Guvernul, nici presedintele, nici AVAS, nici Romania profunda, nici macar vreun sefulet de partid mai acatarii.

Directorul general care a „nasit” escrocheria Sidex International a ajuns primar al Galatiului si in aceasta calitate a stralucit prin nepricepere si nepasare; directorul general al FPS care a infiintat Sidex International a ajuns cuscrul presedintelui Romaniei si cel mai bun prieten al primarului capitalei care a montat atatea borduri ca se putea face cu ele un drum pana la Monaco. Directorul firmei Balli din Romania a ramas la fel de bun prieten cu cuscrul presedintelui si a reusit sa-si plaseze fiul in scaunul de ministru de finante (ocazional si secretar de stat); respectivul fiu este, ce coincidenta!, secretar de stat la Ministerul de Finante exact in perioada in care acest minister ii plateste generos indianului Mittal suma pe care Sidex o pierde intr-un final ca urmare a pagubosului contract Sidex International.

Sa mai spunem inca o data ca prea e „tare”: tatal pune la cale escrocheria Sidex International si fiul este in guvernul care plateste paguba! Daca mai adaugam si faptul ca avocatii care reprezentau Sidex-ul in 2000, in anul urmator, erau deja avocatii cumparatorului Mittal si scriau contractul de privatizare, mai ca intelegem de ce nimeni n-a vazut „crima” care urma sa se produca.

Dar sa nu credem ca totul era o fatalitate si ca, deh, asta e viata si ca otelul nu mai e o mare afacere: acelasi cumparator, indianul Mittal a fost silit in aceeasi perioada de catre guvernele poloneze sa investeasca peste 1 miliard USD in capacitati similare cu cele din Romania si astazi ArcelorMittal Polonia este printre primele 250 companii din Europa Centrala si de Est, mai prospera ca niciodata. In timpul acesta, Mittal a capatat aproape trei sferturi din siderurgia romaneasca pentru o suma mai mica decat costul nuntii fiicei sale, Vanisha, de la Londra din anul 2004 – 78 milioane USD, cea mai scumpa nunta din lume de pana atunci.