Conflictele înghețate. Studiu de caz: Crimeea

De Silviu Neguț | Articol apărut pe Economistul nr 47-48 | 01.12.2014

Conflictul (termen provenit din latinescul conflictus = „șoc”, „lovire”), derivat din conflingere („a se ciocni, a se izbi”), semnifică, evident, o neînțelegere, o ciocnire de interese. Există o extrem de mare diversitate de conflicte, acestea fiind prezente pe scena istoriei din cele mai vechi timpuri. Din păcate, întreaga istorie a omenirii este o istorie a conflictelor. Potrivit unui analist care s-a aplecat asupra subiectului, în întreaga istorie scrisă a planetei noastre n-au existat decât vreo 200 de ani fără a fi consemnate războaie! Cam puțin… Unii teoreticieni apreciază că „starea conflictuală este esența geopoliticii (…). Oricare ar fi forma sau intensitatea conflictului, acolo unde acesta se produce există substanță pentru o analiză geopolitică” (A. Chauprade, Fr. Thual, 2004, Dicționar de geopolitică).

În ultimele decenii, s-a dezvoltat o teorie generală a conflictelor, respectiv o strategie care, pornind de la unele similitudini observabile proprii unor situații și procese conflictuale variate, relevă, într-o manieră generalizată, principalele tipuri și scheme formale ale evoluției lor, permițând astfel prevederea rezultatelor și, prin aceasta, posibilitatea ieșirii dintr-o situație de criză. Atunci când conflictul este armat, deschis între două sau mai multe state sau grupări de state, se numeșterăzboi, iar dacă acesta se declanșează și se poartă între grupări sociale ale aceluiași stat, se numește război civil.

Analiștii au constatat că există trei mari lanțuri cauzale în determinarea originii conflictelor: • lupta pentru resurse, în sensul cel mai larg (forță de muncă – una din forme fiind sclavia –, resurse agricole, minerale și minereuri, industriale etc.); • lupta pentru dobândirea de locuri strategice, precum strâmtori, canale, fluvii importante, pasuri, trecători, creste muntoase etc.; • lupta pentru o identitate colectivă: etnică, națională, religioasă sau care poate combina două sau toate aceste elemente.

Forma acută a conflictului este războiul, fenomen social complex, care constă în lupta armată, organizată între anumite grupuri, clase sociale, în special între diferite state, pentru realizarea unor interese social-economice și politice. Există numeroase clasificări ale războaielor: după natura lor, scopul urmărit, aria de desfășurare, modalitățile de purtare etc.

Printre altele, conflictele se clasifică în deschise (așadar în plină desfășurare) șiînghețate, în care tensiunile există, mocnesc, și oricând se pot declanșa. Există multe asemenea conflicte, înghețate, în regiunea în care se înscrie și România, respectiv în cea a Mării Negre, în sensul larg al conceptului, și anume toate statele care gravitează spre Pontul Euxin. Dintre conflictele înghețate din zonă (unele dezghețate pentru o vreme, după 1990), amintim: Cecenia (ceceno-rus, dar și în alte republici autonome din zonă, cum ar fi Ingușetia, Daghestan ș.a.),Nagorno-Karabah/Karabahul de Munte (azero-armean), Osetia de Sud (osetino-georgian), Abhazia (abhazo-georgian), Kurdistan (în principal kurdo-turc), Bosnia-Herțegovina (între cele trei populații: bosniaci/musulmani, sârbi/ortodocși și croați/catolici), Transnistria (tendința secesionistă – a populației din stânga Nistrului – vizavi de Republica Moldova) și Crimeea (conflict pe care îl vom detalia).

DATE GENERALE. Geografic, Crimeea (26.100 km2; organizată ca republică autonomă în cadrul Ucrainei, înainte de evenimentele din martie 2014) se suprapune celei mai importante peninsule din Marea Neagră, legată de continent prin istmul Perekop, cel mai îngust de pe Glob (doar 8-13 km lățime), aflat între Marea Neagră și Marea Azov. Peninsula Crimeea este constituită, în cea mai mare parte a sa (4/5), de un platou stepic, dominat în partea sa meridională de Munții Crimeei (altitudinea maximă 1.545 m în vârful Roman Koš), care, pe litoralul Mării Negre, adăpostesc multe stațiuni balneomaritime, între care Ialta, renumită, printre altele, pentru că a fost reședința de vară a țarilor Rusiei și a găzduit faimoasa Conferință de la Ialta (din februarie 1945), unde cei trei mari lideri de atunci ai Marilor Puteri (Stalin, Roosvelt și Churchill) au hotărât soarta lumii după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Alte stațiuni balneomaritime: Fedossia, Eupatoria, Alușka ș.a.

Populația Crimeei este de 2.350.000 de locuitori, din care 64% ruși, 24% ucraineni și 12% tătari. Capitala este orașul Simferopol (335.580 loc.).

Economia Peninsulei Crimeea a fost, dintotdeauna, dominată de turism (inclusiv în perioada sovietică), urmat de sectoare precum industria (exploatarea minereului de fier la Kerci și prelucrarea acestuia – fontă și oțel – la Kerci, Simferopol, Sevastopol, șantiere navale la Kerci etc.), agricultura (grație climatului subtropical se cultivă în principal viță-de-vie, tutun, citrice, dar și grâu). După dezmembrarea Uniunii Sovietice a câștigat și din taxa plătită de Federația Rusă (circa 2 miliarde dolari anual) pentru utilizarea marii baze militare de la Sevastopol, construită inițial de feldmareșalul Grigori Potemkin.

conflictele-inghetate-studiu-de-caz-crimeea-1

ISTORIC. Locuită și cunoscută din Antichitate de tauri, cucerită și stăpânită de greci (primii care îi menționează pe tauri drept tauroi), romani, goți, khazari, tătari (care organizează puternicul Hanat al Crimeei, unde a domnit dinastia Ghirai), otomani și ruși. Trebuie amintit, în acest context, că și Moldova lui Ștefan cel Mare a avut legătură cu Crimeea, cea de-a doua soție a marelui domnitor, Maria de Mangop, fiind sora lui Alexandru, conducătorul principatului Theodoro-Mangop-ului, din sud-estul Crimeei; soldații lui Ștefan cel Mare au luptat până la ultima suflare în 1475, când principatul a căzut în mâinile turco-tătarilor.

Rușii au ocupat-o în 1783, meritul revenindu-i feldmareșalului Grigori Potemkin, sfetnicul împărătesei Ekaterina a II-a, cea care, practic, a finalizat faimosulTestament al lui Petru I cel Mare, respectiv ieșirea la „mările calde”. În secolul următor, a avut loc așa-numitul „Război al Crimeei” (1853-1856), în care Turcia, Franța, Marea Britanie și Regatul Sardiniei au înfrânt Rusia, care pretindea primatul în împărțirea posesiunilor Imperiului Otoman, aflat în declin. Prin pierderea acestui război, Rusia este obligată, urmare a Tratatului de Pace de la Paris (din 1856), la un regim restrictiv în Marea Neagră (dreptul de liberă navigație în tot spațiul Mării Negre îl obține în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, din 1774) și dezafectarea fortăreței Sevastopolului, ulterior devenită cea mai importantă bază militară sovietică/rusă la Marea Neagră, de unde și atenția deosebită acordată în urma evenimentelor din martie 2014.

După Revoluția Bolșevică din 1917, cunoaște o evoluție similară altor regiuni incluse în Uniunea Sovietică, dintre care sunt de amintit înglobarea în URSS (1924), ocupația germană (1941-1944), reocuparea de trupele sovietice conduse de generalul Fiodor Tolbuhin (1944), deportarea tuturor tătarilor (pentru că au fost colaboraționiști ai germanilor în timpul ocupației).

Un eveniment important care prefațează evenimentele din martie 2014 din Ucraina îl reprezintă actul generos din 1954 al liderului sovietic Nikita Hrușciov. În acel an s-au împlinit exact 300 de ani de când o bună parte a Ucrainei, amenințată de Regatul Polonez, a solicitat unificarea cu Rusia, condusă de țarul Aleksei Mihailovici (tatăl viitorului țar Petru I, supranumit cel Mare), cel care l-a trimis ca sol în China pe compatriotul nostru Nicolae Milescu Spătaru. Practic, hatmanul Ucrainei, Bogdan Hmelnițki (cuscrul domnitorului moldovean Vasile Lupu, a cărui fiică, Ruxanda, era măritată cu Timuș, fiul hatmanului), de teama polonezilor, a hotărât, în urma unei decizii a Parlamentului de atunci, unificarea cu Rusia, factor benefic probabil în vremea aceea, nebenefic ulterior.

Evenimentul trecut aproape neobservat atunci, dar cu efecte majore astăzi, a fost cel din 1954: cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la „unificarea” Ucrainei cu Rusia, conducătorul de atunci al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, a făcut un gest de complezență și „a dat” Crimeea Ucrainei. S-a speculat mult pe această temă, cum că Hrușciov ar fi fost ucrainean și nu rus, că era un gest de bunăvoință față de „patria sa natală” etc. Adevărul este cu totul altul: Hrușciov era un rus get beget (născut într-un sat de lângă marele centru minier și siderurgic Kursk) și a ajuns în Ucraina, la Donețk (astăzi Yuzovka), la vârsta de 14 ani, unde s-a „format” ca muncitor și revoluționar. Ajuns, peste timp, în structurile înalte de conducere, va conduce Partidul Comunist al Uniunii Sovietice din Ucraina în perioada „marilor epurări” din partid, care s-au soldat cu moartea a zeci de mii de oameni.

Probabil că în semn de penitență a făcut Hrușciov gestul din 1954: în fond, ce conta că o regiune făcea parte dintr-o republică unională sau alta (în acest caz, trecerea de la Federația Rusă la Ucraina), în cadrul aceluiași mare imperiu sovietic, cu aceleași dure reguli? Abia după implozia Uniunii Sovietice (în decembrie 1991) s-au văzut consecințele acestui „simbol”: când s-a pus problema delimitării granițelor noilor state și Federația Rusă a pretins Crimeea, Ucraina s-a prevalat de documentul semnat de Hrușciov (aprobat de Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice – Parlamentul de atunci al marii puteri comuniste).

Evenimentele care s-au produs în Ucraina, după ce conducătorii țării, în frunte cu președintele pro-rus, Victor Ianukovici, au refuzat semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, în 30 noiembrie 2013, la Vilnius, s-au accentuat în cadrul fenomenului numit Maidan, prin ieșirea în stradă a unei mari mulțimi de oameni (indiferent de vârstă, profesie, credință, apartenență politică), nemulțumită de situația social-politică din țară. Profitând de confuzia creată, în care președintele în exercițiu, Victor Ianukovici, fuge în Rusia, Kremlinul profită de situație, favorizează declararea independenței Republicii Crimeea (referendumul din 16 martie 2014 sancționează aceasta cu 93%) și, apoi, aprobă „cererea” noii entități de a fi inclusă în Federația Rusă, solicitare aprobată de Parlamentul Federației Ruse doar două zile mai târziu. Ocazie cu care președintele Putin a ținut un discurs înflăcărat, îndelung aplaudat, afirmând, printre altele, că: „Acest teritoriu strategic trebuie să se afle sub o puternică și stabilă suveranitate, care nu poate fi astăzi decât cea rusă”. În afară de parlamentari, au participat toți miniștrii și toți șefii regiunilor. Amintind că Ucraina vrea să adere la NATO, a subliniat că acest lucru ar însemna ca „în orașul de slavă militară rusă Sevastopol să apară flota Alianței Atlanticului de Nord, o amenințare pentru tot sudul Rusiei, nu una efemeră, ci una foarte concretă”.

Ei bine, aceasta mă face să reamintesc ceea ce am afirmat, tot în paginile acestei reviste (nr. 7 din martie a.c.), cu numai câteva zile înainte de preluarea Crimeei: „Îndrăznesc să spun că, în fapt, soarta Ucrainei a fost pecetluită în urmă cu șase ani, la București, cu ocazia Summit-ului NATO, când mai marii structurilor euro-atlantice – în frunte cu George Bush jr., Angela Merkel și Nicholas Sarkozy – i-au dat satisfacție Țarului Putin, neadmițând Ucraina și Georgia în Pactul Nord-Atlantic”.

Toate aceste evenimente au avut loc pe fondul unei reacții timide și întârziate a Occidentului, respectiv a Uniunii Europene și a Statelor Unite, fiecare având interese personale în a nu supăra foarte mult „ursul rus”. Spunem aceasta întrucât era evident că Rusia nu putea accepta pe termen lung pierderea unor atribute de mare putere, deși s-a autoproclamat „urmașa” Uniunii Sovietice (numai atunci când îi convine – nu, de pildă, în cazul Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, care a mutilat România, precum și privitor la tezaurul românesc). De asemenea, își simțea atins orgoliul de „mare putere”, plătind o taxă de circa două miliarde de dolari Ucrainei pentru folosirea bazelor militare din peninsulă (obținuseră, spre surpriza tuturor, dreptul de utilizare până în 2042(!), grație președintelui ucrainean, pro-rus, Victor Ianukovici).

Deși Occidentul s-a arătat „revoltat” față de gestul președintelui rus Vladimir Putin de anexare a Peninsulei Crimeea, este de constatat reacția, de fapt, timidă a acestuia, cu doar unele reacții patetice și sancțiuni economice fără efecte semnificative. Este notabil faptul că cel mai puternic om din lume, cum este considerat, de regulă, președintele Statelor Unite, în acest caz Barack Obama, a declarat, după șase ani de stat la Casa Albă, citez: „Constat că domnul Vladimir Putin are alte valori ale democrației decât mine”. Aproape nu-ți vine să crezi! Mai mult, președintele rus a reușit să „fragmenteze” Uniunea Europeană, izbutind să spargă unitatea acesteia și să trateze/negocieze cu cei mai importanți membri ai acesteia, cum ar fi cu Germania (gazoductul „Nord Stream”, al cărui președinte de consorțiu este fostul cancelar Gerhard Schröder, cu un salariu de peste 500.000 dolari pe an), Franța (contract pentru armament militar de ultimă oră – nave de desant „Mistral”) etc.

Întrebarea este dacă acest conflict, cel din Crimeea, odată dezghețat, poate avea consecințe și în cazul altor conflicte din regiunea Mării Negre. În mod cert, da. Cel mai apropiat „dezghețabil” conflict este, mai mult ca sigur, cel din Transnistria, care urmează aproape natural celui din Crimeea, actorul principal fiind tot Rusia, și tot din motive geopolitice și geostrategice.

Pentru a percepe corect acțiunile geostrategice ale Rusiei, trebuie să înțelegem modificarea atitudinii geopolitice a Rusiei după implozia Uniunii Sovietice: dacă în termeni geografici n-a pierdut cu adevărat substanțial (doar un „sfert” din suprafață, rămânând, totuși, cea mai întinsă țară a planetei), de altfel, nici demografic (păstrând circa 150 milioane de locuitori, cu un atu important: o populație cvasiomogenă, față de realitatea de mai înainte), în schimb, în termeni geopolitici, a pierdut ca morfopolitică (configurație) și topopolitică (așezare). Concret, Federația Rusă a pierdut prin „distanțarea de Europa” (între ea și restul Europei s-a interpus o serie de state, între care unul foarte important ca suprafață, populație, resurse etc. – Ucraina) și pierderea semnificației la Marea Neagră (Ucraina preluase tot ceea ce era mai important aici – inclusiv cel mai mare port militar din regiune, Sevastopol), rămânându-i doar un sector puțin propice pentru porturi și, în plus, locuit de populații islamice. Pentru Rusia, orașul-bază militară Sevastopol este atât de important, încât, rapid, i-a dat rangul deoraș federal, alături de Moscova și Sankt Petersburg, deși are mai puțin de 400.000 de locuitori și în condițiile în care în Federația Rusă există o duzină de orașe care depășesc fiecare un milion de locuitori.

Au urmat evenimentele din estul Ucrainei și o întreagă sarabandă europeano-americană, dar acestea nu fac obiectul articolului de față. În loc de concluzii, aprecierea pertinentă a unui fost om politic de dincolo de Prut, Ion Sturza (fost prim-ministru): „Rusia a căpătat un teritoriu, dar și o mare problemă. Ucrainenii nu vor ceda, nu vor ierta, istoric vorbind (…). Vreo 30 de milioane de ucraineni sunt ostili în coastele Rusiei”. Oricum, se pare că „dezghețul” Crimeei nu va rămâne un unicat…