Comunicat de presă – Biroul Prezidiului Academiei Române

Academia Română și Centenarul Marii Uniri

1. Anul 2018 stă, pentru Academia Română, sub semnul Centenarului. Este obligația ei morală și profesională, ca instituție construită în 1866 de promotorii ei vizionari inclusiv în perspectiva unui asemenea moment astral. Membrii Academiei Române au reprezentat, de la începuturile ei, toate regiunile locuite de românii, plus aromânii, chiar dacă teritoriile vizate aveau altă apartenență politică și strategică: șapte membri din Vechiul regat, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Bucovina, doi din Banat, doi din Macedonia. Cu mai bine de 50 de ani înainte, Academia Română ilustra, in nuce, proiectul de la 1918.

2. Academia Română este perfect conștientă că Centenarul nu este și nu trebuie să fie exclusiv despre trecut. Centenarul este despre prezentul României și despre viitorul ei. Performanța strămoșilor noștri de la 1 decembrie 1918 devine oglinda pe care o punem astăzi în fața noastră și, în raport cu ce vedem în oglindă, ne comparăm noi, cei de azi și proiectele noastre prezente și viitoare. Centenarul este un bun prilej de a discuta despre România, România pe care am moștenit-o de la bunicii noștri, România pe care o construim noi astăzi și România pe care o vom lăsa moștenire copiilor și nepoților noștri.

3. 1 decembrie 1918 este un bun prilej de a ne bucura împreună, toți românii, indiferent unde se află ei astăzi, de succesul unui proiect politic pentru care promotorii săi vor trebui omagiați cum se cuvine. A fost clipa astrala a acestui popor, care vine să încununeze un proiect politic amplu, sofisticat și urmat cu acribie, indiferent de conjuncturi. A fost un succes. Începând cu anii 30, România a intrat deja pe o pantă ascendentă în dezvoltarea ei socio-economică, dar tocmai când aștepta să culeagă fructele efortului politico-economic colosal pentru Unire, războiul și, ulterior, ocupația sovietică, au surpat cel mai mare proiect statal pe care România modernă l-a avut vreodată. Dar prin succesul lui 1 decembrie 1918, românii trebuie să înțeleagă că nu este înscrisă nici în ‘gena românească’, nici în ‘psihologia poporului român’, nici în geografia sau religia lui vreo fatalitate a eșecului și a înfrângerii. Din moment ce românii au repurtat, mai ales la 1 decembrie 1918, succese politice sau strategice marcante, interne și internaționale, înseamnă că se poate. Iar dacă acum nu se poate, eșecul este exclusiv al nostru, al celor de azi, care nu mai pot, la 100 de ani de la Unire, să se ridice la înălțimea înaintașilor. 1 decembrie 1918 este semnul explicit al faptului că pentru eșecurile de zi nu putem da vina pe nimeni, decât pe noi înșine. Centenarul ne reamintește, intempestiv, că nu avem, în realitate, nicio scuză.

4. Academia Română va deveni unul dintre forurile cele mai active în a găzdui și organiza dezbateri de această temă. Este misiunea și menirea ei. Dar Academia Română nu va deveni vehiculul prin care și acoperișul sub care, sub pretextul relativismului total, totul se va pune în discuție. Nu totul este discutabil, nu totul este ‘de discutat’.

5. O televiziune de la estul României ne ispitește de fiecare dată, sub camuflajul sloganului ei insidios — ‘Ask more!’ (‘Întreabă mai mult!’) — să chestionăm totul și să punem totul în discuție: mai ales apartenența României la UE, apartenența la NATO sau parteneriatul strategic cu America. Nu e vorba însă despre nicio discuție critică, ci despre un proiect politic și geopolitic explicit. Același slogan îl au parcă și unii din vestul României, care ne sugerează tot mai insistent, în anul Centenarului, să punem în discuție premisele și fundamentele acestuia: adică 1 decembrie 1918 și Tratatul de la Trianon. Strategia e clasică: trebuie să acceptăm a dezbatere oficială, pentru a arăta lumii că ar exista o problemă. și dacă există o problemă, trebuie ‘rezolvată’, evident în alți termeni decât cei de atunci. România nu are însă nicio problemă: nici cu 1 decembrie 1918 nici cu Tratatul de la Trianon nici cu vecinii săi nici cu minoritățile care trăiesc pe teritoriul României. De aceea, o asemenea ‘discuție’ nu vom admite. Pentru că nu despre o discuție onestă și inocentă este vorba, ci despre pretextul unei insidioase campanii de relativizare a întreg contextului primului război mondial care, pentru români, a fost Războiul de Reîntregire. Tratatul de la Trianon, democrația liberală, principiile wilsoniene care au stat la baza reconstrucției europene, pax americana — sunt pentru România reperele esențiale ale devenirii ei ulterioare.

6. Academia Română constată că aceste invitații la ‘dialog’, care se întețesc pe toate canalele, și dinspre Est și dinspre Vest, vin din partea unora care astăzi propovăduiesc pe față iliberalismul și sunt în prima linie a contestării normelor de funcționare a Uniunii Europene. Nu poți fi iliberal intransigent la tine acasă și să te transformi, credibil, în ‘liberal’ atunci când ești în afara frontierelor tale. Nu poți promova iliberalismul la Moscova sau Budapesta și ‘liberalismul’ la București. Regimurile iliberale care se întețesc în preajma României, și la Est și la Vest, devin tot mai vizibile în lumina Centenarului, căci unele dintre cele mai nocive consecințe ale războiului mondial au fost regimurile (inițial) iliberale care, ulterior, s-au transformat explicit în regimuri fasciste și naziste. Acestea, alături de omologul lor sovietic/comunist, au constituit năpastele secolului XX pe care nu vrem să le mai vedem niciodată.

7. Iliberalismul încurajează astăzi iredentismul. Pe de-o parte, ideologic, forțează ‘dezbateri’ menite să pună sub semnul întrebării ordinea europeană post-imperială și post-Trianon, pe de alta, politic, încearcă să impună forme de reorganizare a statului român fără nicio relevanță europeană și să declanșeze ‘referendumuri’ pentru a pune pe harta separatismelor potențiale ale Europei și regiunea noastră, inclusiv sau în primul rând România.

8. Academia Română, așa cum a făcut-o de fiecare dată, respinge asemenea abordări. Nu poate fi vorba despre tensiuni sau confruntări interetnice într-o Românie care este model în regiune din acest punct de vedere și dincolo de ea. Într-o România care a făcut Unirea cea Mare de la 1 decembrie 1918 fără să existe niciun război civil sau confruntare violentă pe teritoriul Transilvaniei. Românii, maghiarii sau germanii nu s-au luptat în 1918 pentru sau contra Unirii. Pentru cei care astăzi vor să pescuiască în ape tulburi, lecția istorică a Unirii și a consensului supraetnic de atunci este mai vie ca oricând.

9. Academia Română face apel la clasa politică din România să fie la înălțimea misiunii sale, mai ales în anul Centenarului. Clasa politică nu are voie să se joace cu principii sacrosante sau să deschidă o cutie a Pandorei pe care, mai târziu, nu o va putea închide nimeni. Nu totul este de vânzare, nu orice se poate negocia, nu orice se poate justifica prin jocuri politice sau politicianiste. În anul Centenarului, aceste chestiuni sunt și vor fi și mai sensibile. Iar responsabilitatea clasei politice, a intelectualilor publici, a jurnaliștilor — trebuie să fie la cote maxime. Iliberalismul și iredentismul nu trebuie să aibă nicio șansă în România sau în Uniunea Europeană. Răspunsul României și al Europei la iliberalism trebuie să fie mai multă Uniune Europeană. În niciun caz o pactizare cu iliberalismul, indiferent că vine de la Est sau de la Vest.

10. Academia Română năzuiește și va face tot ce îi este în putință ca anul Centenarului să nu devină nici prilej de vrajbă nici prilej de tensiuni etnice. Cel mai clar semn al reconcilierii pe fond, nu pe formă, româno-maghiare ar fi o sărbătorire împreună, la cel mai înalt nivel politic și dipomatic — București-Budapesta — a Centenarului românesc. Suntem conștienți însă că nu ne putem bucura cu toții la fel în 2018. Dar bucuria unora și tristețile altora nu trebui transformate în instrumente de luptă politică. Este vorba, în primul rând, despre respect reciproc. Marele istoric Nicolae Iorga a știu asta cel mai bine atunci când scria, în anii interbelici: ‘Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criza. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. (…). Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude până acum pe unguri de la orice colaborație folositoare’.