Cele două Chine (II). Diplomaţia

De Darie Cristea | Articol publicat pe Adevărul.ro | 17.08.2013

În ciuda relaţiei de notorietate dintre Nixon şi Ceauşescu, este un ghinion pentru România faptul că meritele pentru deschiderea Americii faţă de China îi sunt atribuite prioritar lui Nixon iar rolul lui Lyndon Johnson trece aproape neobservat. Dar oamenii lui Johnson au făcut diplomaţie, oamenii lui Nixon au făcut diplomaţie plus PR.

Îmi aduc aminte că era prin anii 90. În Bucureşti. Doi cetăţeni chinezi – cel puţin aşa păreau -, cu coatele rezemate de o balustradă. Unul dintre ei cânta „Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce”. Şi, cel puţin în cazul lor, aşa a fost. Care este totuşi povestea relaţiilor diplomatice româno-chineze? Din China nu vii aşa, ca şi cum ai trece din România în Bulgaria.

Relaţiile diplomatice serioase, la nivel de ambasadă, româno-chineze datează din 1949. Desigur, România modernă a avut discuţii diplomatice cu Imperiul Chinez – istoria diplomatică indică de regulă, cu titlu de exemplu, discuţiile de la Paris dintre ministrul Kogălniceanu şi reprezentanţii chinezi. În 1939 abia se stabilesc relaţii diplomatice între Regatul României şi Republica China, condusă de Chian Kai-Shek şi pendulând între război civil şi o deja îndelungată ocupaţie japoneză în Manciuria. Ocupaţie condamnată de altfel la începutul ei, de Titulescu, la Societatea Naţiunilor, fără prea mare succes în condiţiile în care occidentalii sperau că Japonia, fostul lor aliat, nu se va retrage din sistemul de securitate internaţional instituit după primul război mondial.

Evident, relaţia diplomatică a României cu Republica China nu este pusă în practică, atât din cauza stării de fapt din China, cât şi din cauza celei din Europa. Mai mult, în 1941 relaţia cu naţionaliştii chinezi este ruptă – ca proaspăt membru al Axei, România recunoştea statul marionetă Manchuko, în care japonezii îl aduseseră pe „tron”, pentru legitimare, pe „ultimul împărat” al Chinei, Pu Yi, dat jos de naţionalişti la proclamarea republicii.

chinese_stamp_in_1950

De facto, România nu a avut deci relaţii diplomatice coerente, legitime şi fructificabile, nici cu China imperială, nici cu Republica lui Chiang Kai-Shek. Restabilirea relaţiilor diplomatice cu China a venit o dată ce situaţia s-a mai clarificat în ţara de la celălalt capăt al Eurasiei – ceea ce în contextul epocii a însemnat tranşarea războiului civil prin refugierea lui Chiang Kai-Shek în Taiwan şi proclamarea Republicii Populare Chineze. Evident, totul pe fondul apartenenţei, atât a României, cât şi a Chinei, la acelaşi bloc geopolitic şi ideologic. Povestea se întâmpla în 1949 – România era a treia ţară care recunoştea RPC, după URSS şi Bulgaria.

Şi iată cum o mişcare diplomatică prin care URSS credea că a dat lovitura în Extremul Orient urma să devină, peste 10-15 ani, un motiv de atentat permanent la liniştea Moscovei. Pe scurt, recunoaşterea Republicii China din Taiwan era total exclusă pentru statele socialiste. Pe de altă parte, relaţiile bilaterale România-RP Chineză au evoluat repede, Bucureştiul fiind încântat să introducă legendara Chină în portofoliul său de relaţii internaţionale, iar Beijingul având tot interesul să îşi dezvolte reprezentarea cât mai mult. Disputa cu Taipeiul era abia la început, iar poziţia acestuia de membru permanent în Consiliul de Securitate nu era foarte confortabilă pentru China continentală. În anii 50 şi în prima jumătate a anilor 60 China nu arăta mare interes pentru ONU, tocmai pentru că organizaţia luase Taiwanul „de bun”. Starea de fapt părea ridicolă, văzută de la Beijing. Cei de acolo au decis, însă, să aibă răbdare, a propos de recunoaşterea internaţională.

Între timp se întâmplă „chestii” în interiorul blocului socialist. Stalin murise, Hruşciov mai liberalizase puţin regimul intern. Un paradox al Uniunii Sovietice a fost şi acesta: cu cât a fost mai relaxată în interior a fost mai gălăgioasă internaţional. Hruşciov a generat mai multe confruntări spectaculoase cu occidentalii decât Stalin (după război) sau Brejnev, de exemplu.

În 1960, sovieticii realizează că regimul lui Mao nu este controlabil. Una din marile scene ale rupturii este, se ştie, chiar Bucureştiul, când Gheorghiu-Dej se vede prezidând total nevinovat, ca gazdă, o şedinţă în care delegaţia sovietică atacă dur comunismul chinez şi îl acuză pe Mao de dogmatism. Delegaţia chineză îi răspunde pe loc lui Hruşciov. Românilor, care abia scăpaseră de trupele sovietice şi în 1960 căutau să scape şi de doctrina specializării economice (viitorul plan Valev), nu le place comportamentul lui Hruşciov. Nici faţă de noi, nici faţă de China. Trebuie să înţelegem, în contextul epocii, că deşi URSS-ul lui Nikita Hruşciov era mai relaxat decât China revoluţiei culturale, teama liderilor de la Bucureşti nu privea modul în care chinezii îşi gestionau comunismul lor, ci modul în care Moscova dorea să gestioneze comunismul altora. Peste câţiva ani şi americanii vor ajunge la aceeaşi concluzie şi vor avea loc, paradoxal şi, evident, separat, şi deschiderea către China şi, în consecinţă, aducerea lui Brejnev la masa tratativelor privind problema armelor nucleare.

Bucureştiul rămăsese „cu musca pe căciulă” după povestea din 1960, existând riscul ca Beijingul să ne perceapă drept parteneri ai sovieticilor în orchestrarea criticii lui Mao în şedinţa prezidată formal de Dej. Şi cum lucrurile scârţâiau între Dej şi Hruşciov, ultimul lucru de care conducerea de la Bucureşti avea nevoie era să şi-l pună în cap şi pe Mao. În plus, din 1949, relaţiile româno-chineze mergeau bine din toate punctele de vedere – la standardele vremii, desigur. Vizite reciproce, dansuri populare, ambasadori din cercurile imediate ale puterii şi, mai ales, absolut nimic litigios. Situaţia ambiguă de după 1960 nu afectează relaţia româno-chineză, dar durează până în 1964, când se petrece o ciudată încercare de mediere de către liderii români a certurilor dintre cele două puteri ale blocului comunist. În China merg Maurer, Bodnăraş, Ceauşescu, Chivu Stoica etc. Se întâlnesc inclusiv cu Mao. Ce au mediat e discutabil, dar gazdele au rămas cu o părere certă că nici băieţii de la Bucureşti nu prea aveau la inimă Moscova şi politica ei vis a vis de „sateliţi”. Să nu uităm că accesele de furie ale lui Hruşciov vor fi înlocuite în curând de doctrina Brejnev.

Ca o curiozitate, în timpul perioadei zgomotoase a rupturii sino-sovietice, reflectată şi în presa din cele două ţări, la vârful conducerii Partidului Comunist Chinez se afirma în mod curent că Basarabia este teritoriu românesc, şi că URSS a avut un comportament „nefrăţesc” faţă de România şi Polonia după al doilea război mondial. Fapt apreciat de Dej, care punea din când în când problema tezaurului şi a pactului Ribbentrop-Molotov pentru a îi „înţepa” pe ruşi. Chinezii erau însă mult mai vocali. Partea română a afirmat şi ea în discuţiile cu diplomaţii chinezi apartenenţa Taiwanului la China şi existenţa unei singure Chine, cea condusă de Beijing. De aici a apărut treptat o prietenie geopolitică, pe care evenimentele dintre 1964 şi 1971 au scos-o din cadrul strict ideologic sau al avantajelor economice.

ruch003-18

S-a vorbit mult săptămâna aceasta despre relaţiile economice cu China. Desigur că nici Taiwanul nu e de lepădat, dar dacă aranjamentele istorice şi geopolitice te forţează să privilegiezi una dintre ele, Beijingul are prioritate. Şi nu doar economic, sau prin prisma vechimii relaţiilor. Bucureştiul trebuie să păstreze un loc privilegiat Beijingului în diplomaţia sa tocmai pentru că nu ne costă mai nimic să avem un sprijin de simpatie diplomatică suplimentară în Consiliul de Securitate al ONU de la o ţară care nu face parte din reţelele internaţionale formale de care acum aparţinem. Mai ales că această relaţie diplomatică a fost cultivată permanent şi s-au evitat constant asperităţile, fapt care a ajutat-o să treacă elegant şi peste momentul 1989, Beijingul recunoscând fără probleme noul curs al istoriei în zonă.

Se pot cita mai multe probe de amiciţie diplomatică româno-chineză, inclusiv susţinerea clară afirmată de premierul Zhou Enlai când Bucureştiul, refuzând să participe la invadarea Cehoslovaciei din 1968, începuse să se teamă că va fi următorul pe lista URSS-ului. Cea mai importantă însă ţine de contribuţia României la repoziţionarea Chinei în politica internaţională, nu doar facilitarea unor aspecte ale deschiderii SUA către China în anii 60-70, cât şi prin contribuţia la aducerea Beijingului pe locul Chinei la ONU prin înlocuirea Taipeiului.

Chestiunea centrală în relaţiile româno-chineze în anii 60-70 este totuşi cea a culoarului românesc de negociere între SUA şi RPC, ca şi a susţinerii de către România a preluării de către Beijing a „scaunului” Chinei de la ONU. Ambele sunt certe. Încă de după poziţia luată de România în timpul crizei rachetele cubaneze, Statele Unite menţinuseră deschise nişte canale serioase de discuţie cu regimul Dej, ale cărui împunsături cu Hruşciov erau de altfel cunoscute occidentalilor. Nu îmi voi pune problema, pentru că este o discuţie între istorici, cât de serioase erau declaraţiile de independenţă ale României faţă de URSS (comparativ cu ale celorlalţi sateliţi din Eurpa de Est) din timpul lui Dej şi apoi al lui Nicolae Ceauşescu. Nici care erau motivaţiile gesturilor prin care Bucureştiul s-a apropiat de Occident în anii 60 şi prima jumătate a anilor 70. Cert este că de culoarul româno-american a beneficiat şi China, spre nemulţumirea Taipei-ului. Desigur, ne putem întreba de ce autorităţi în materie precum Kissinger au vorbit mai mult despre ruta de negociere pakistaneză decât despre cea românească. Este ştiut faptul că Henry Kissinger a fost cât se poate de implicat în relaţia româno-americană din mandatele Nixon şi Ford. În realitate, anii 60 au fost cruciali atât pentru relaţia româno-americană cât şi pentru cea româno-chineză. Cu mult înainte de spectaculoasele vizite prezidenţiale româno-americane din prima jumătate a anilor 70, prefaţate de istorica vizită a lui Nixon la Bucureşti din 1969, ministerul de externe român menţinea o relaţie bună dar discretă cu semnificativi diplomaţi americani, inclusiv cu Dean Rusk, şeful Departamentului de Stat o bună parte a acelei perioade. Kissinger intră în scenă şi capătă imagine completă o dată cu poziţia de consilier al preşedintelui Nixon şi, ulterior, ca şef al Departamentului de Stat, deci la ceva vreme după „tatonările” dintre Bucureşti şi Washington, inclusiv pe teme legate de China. România, a cărei dizidenţă în blocul socialist devenise publică după 1968, nu mai era vioara întâi a negocierilor dintre Washington şi Beijing, aşa cum fusese în anii 60, când nu se ştia ce valoare „de piaţă” are ruptura dintre China şi URSS. În ciuda relaţiei de notorietate dintre Nixon şi Ceauşescu, este un ghinion pentru România faptul că meritele pentru deschiderea Americii faţă de China îi sunt atribuite prioritar lui Nixon iar rolul lui Lyndon Johnson trece aproape neobservat. Dar oamenii lui Johnson au făcut diplomaţie, oamenii lui Nixon au făcut diplomaţie plus PR.

2-august-nixon-la-bucuresti-15405918

Pe fondul acesta, în anii 60 diplomaţii români au susţinut şi acordarea de drept a locului Chinei de la ONU Beijingului prezentând problema atât părţii americane cât, mai ales, în cadrul organizaţiei, unde întreţineau relaţii bune şi cu ambasadorii ţărilor din aşa-zisa lume a treia. România a fost una din ţările iniţiatoare ale solicitării de primire a Chinei în ONU. În 1971, rezoluţia a trecut. Nu întâmplător, în plină deschidere americano-chineză şi, tot nu întâmplător, în acelaşi an cu vizita lui Nixon în Republica Populară Chineză. În 1971 şi Chiang Kai-Shek pierduse mult din capitalul internaţional de simpatie. Dincolo de poziţionările strict legate de războiul rece, singurul lucru care îl mai ţinuse pe generalissim la ONU era memoria organizaţiei, care nu uitase că primul şef de stat de pe planetă care semnase Charta ONU în 1945 fusese el. La ONU, în 1971, Washingtonul a votat împotriva înlocuirii Taiwanului cu China la Naţiunile Unite, un vot terapeutic, desigur, ca să nu îşi supere aliaţii de la Taipei. Primirea Chinei în organizaţie era însă dincolo de orice discuţie şi fusese pregătită de eforturi diplomatice anterioare, la care participase şi România, într-o perioadă în care povestea nu putea fi prea vizibilă, dar în nici un caz nu putea fi nici ignorată. Cert este, pentru cine va studia memoria diplomatică a Chinei, că Beijingul nu a uitat contribuţia Bucureştiului.

Citeste mai mult: adev.ro/mrodwb