Arrivederci Roma, Goodbye, Au Revoir…

Petrișor Peiu | Ziare.com | 28.05.2018

„Arrivederci Roma, Goodbye, Au Revoir…
Mentre l’inglesina s’allontana
un ragazzinetto s’avvicina
va nella fontana, pesca un soldo, se ne va!
Arrivederci Roma!
(Pietro Garinei)

Financial Times titreaza „Rome opens its gates to the modern barbarians”, comparandu-i pe Luigi Di Maio si pe Matteo Salvini cu regele vizigot Alaric. Di Maio si Salvini, la randul lor, se viseaza salvatorii Romei, pe care vor s-o scape de asediul franco-german.

Adevarul este ca nici n-a apucat bine micutul Macron sa ajunga la microfonul bruxellez ca se si vede confruntat cu o dramoletta italiana. Poporul a votat noii consules Di Maio si Salvini si acestia ii ameninta pe gali si pe germani, cu o nonsalanta specific meridionala, ca le vor strica „pax germanicae” si vor porni un nou „bello gallico.

Uniunea Europeana se simte, astazi, mai vulnerabila ca niciodata: daca pana de curand contestatarii noului curs stabilit de franco-germani erau cantonati in periferia estica a Uniunii (la Atena sau la Budapesta si Varsovia), acum contestarea vine din chiar inima continentului si se aude foarte puternic, sustinuta fiind de forta uneia din marile economii ale globului. Dupa ce a pierdut a sasea parte din economia sa, prin plecarea Marii Britanii, Uniunea Europeana tremura de spaima Italiei, a opta parte din economia celor 28 (sau aproape 14% din economia celor 27)!

Fara Italia si fara italieni, Europa nu ar fi fost altceva decat o intindere rece si trista, populata de barbosi primitivi, care ar fi trait sub complexul unei culturi arabe sofisticate si fermecatoare. Italiei ii datoram modul in care arata Europa contemporana, majoritatea setului de valori si de principii care formeaza o identitate continentala.

Europa s-a fondat la Roma in urma cu peste 2000 de ani si s-a refondat la Florenta in 1401, atunci cand Lorenzo Ghiberti a finalizat magnificele usi de bronz ale baptisteriului Domului din Florenta (singurul oras italian mai frumos decat Roma, care este cel mai frumos oras din lume), marcand astfel inceputul Renasterii si al suprematiei culturale a lumii crestine in fata celei islamice.

Prima forma a Uniunii Europene a fost Imperiul Roman, care a adunat laolata Vestul (Iberia si Galia), Estul (Dacia si Tracia), Nordul (Britania) si Sudul (Italia si Grecia) si Centrul (teritoriile germane) . In plus, gloriosul Imperiu stapanea si nordul Africii si Orientul Mijlociu. Toata Europa cunoscuta atunci avea un singur set de legi (mai puternice si mai respectate decat actualele directive europene), o conducere unitara si democratica (Senatul roman era mai populat cu oameni mai vii decat actualul Parlament de la Strasbourg), iar dupa edictul de la Milano avea si o singura religie, crestinismul. Una dintre regiunile cele mai rusinos subdezvoltate de astazi, Mezzogiorno, era un paradis terestru, populat de catre cele mai frumoase vile ale patricienilor bogati si cultivati.

Tot ceea ce diferitele popoare europene au in comun vine din Italia:

– factorul fondator al identitatii europene comune este, fara indoiala, crestinismul care s-a raspandit de la Roma, odata cu venirea aici a Apostolilor Petru si Pavel si care s-a oficializat la Milano, in 313, prin edictul semnat de catre Imparatul Constantin si de catre Licinius;
– dreptul care regleaza functionalitatea statelor europene este derivat din dreptul roman (tocmai de aceea, prima disciplina pe care o studiaza orice proaspat student la drept este Dreptul Roman);

– arta europeana clasica s-a nascut la Florenta si s-a perfectionat la Roma; – coridoarele europene de transport se suprapun peste marile drumuri realizate de catre inginerii romani si Italia a fost, pana in urma cu doar 300 de ani, cel mai prosper si mai avansat tehnologic teritoriu din lume;
– rafinamentul culinar ne vine tot din peninsula iar francezii cei orgoliosi au aflat de furculita de la sotia dogelui Venetiei, Domenico Silvio.
– Si astazi, zona compacta de pe continent, cu cel mai mare PIB/locuitor (in valori nominale sau la paritatea de cumparare), este nordul Italiei, ca medie fiind situat peste Germania sau Franta.

In anii ’50, ’60,’70 si ’80, Italia a cunoscut un miracol economic, devenind o mare putere economica a continentului si a economiei globale. In ciuda unei instabilitati politice cronice, economia peninsulara a performant exceptional. Toate aceste evolutii pozitive s-au intrerupt brutal odata cu turbulentele anilor ’90 cand scandalul Tangentopoli a maturat generatia de aur a politicienilor italieni; Italia a devenit „bolnavul Eurozonei” imediat ce a pus in practica ideea nefasta a euro-fanaticului Romano Prodi de a renunta la micuta dar indragita lireta (lira italiana) si a o inlocui cu greoiul Euro.

Desi Italia isi pastreaza statutul de mare putere economica, fiind a 12-a economie a lumii (la paritatea puterii de cumparare), evolutiile din ultimii 25 de ani le-au dat frisoane italienilor si le-au adus o frustrare imensa. In 1990, Italia avea o performanta economica similara cu a Frantei, Germaniei sau a Marii Britanii (de aproximativ 20.000 USD/locuitor) . Astazi, Italia se afla cu indicatorul PIB/locuitor (la paritatea puterii de cumparare) la doar 32.000 USD/locuitor, in vreme ce Franta si Marea Britanie au urcat la 39.000 USD/locuitor, iar Germania surade olimpian de la cota 44.000 USD/locuitor!

Cam asta este povestea furiei italienilor: daca in urma cu 25 de ani erau in aceeasi „grupa” valorica cu marile economii europene, astazi au intrat in liga a II-a si se distanteaza de germani, francezi si britanici. PIB-ul Italian se afla acum la acelasi nivel ca in 2006 si este mai mic cu 20% decat in 2008! Practic, italienii au o putere de cumparare cu 10% mai mica astazi decat inainte de criza…

Spectrul falimentului ingrozeste intreaga peninsula si da fiori intregii Eurozone: datoria publica a Italiei a ajuns la 131% din PIB (a doua ca marime din Europa, dupa Grecia), iar bancile italiene sunt cele mai subrede din Eurozona. Italia a fost tot timpul o tara foarte indatorata, cu aproximativ un PIB valoarea datoriei publice, numai ca pana de curand aceasta datorie era finantabila, dar acum nu mai este. Datoria care apasa umerii fiecarui italian a crescut de trei ori in ultimii 20 de ani, de la 14.000 USD in 1998 la 42.000 in 2018, iar ratingul Italiei a ajuns mai slab decat al Spaniei si mult in urma Germaniei sau Frantei, cazand de la inaltimea „A”-urilor la „B”-urile specific tarilor estice.

Atunci cand, in 1951, s-a fondat Comunitatea Otelului si Carbunelui (prima Uniune Europeana moderna), aceasta reprezenta un grup compact de sase state europene, omogene din punct de vedere al dezvoltarii si al organizarii democratice; singura pata pe omogenitatea Europei vestice de atunci era sudul Italiei, zis si Mezzogiorno, o zona inapoiata si putin dezvoltata, destinata inca de atunci sa se transforme intr-un succes al integrarii Italiei in „marea familie europeana”. Regiunea respectiva avea, asadar sa primeasca fonduri si sa se dezvolte, ajungand din urma nordul putred de bogat al Italiei si atingand media europeana a dezvoltarii.

Astazi, problema Mezzogiorno este mai actuala ca nicicand: daca in Trentino PIB/locuitor (nominal) este peste 37.000 Euro, in Lombardia este peste 35.000 Euro, iar in Emilia-Romagna peste 33.000 Euro, acest indicator se afla la doar 16.000 Euro in Calabria si la 17.000 Euro in Sicilia si Campania (sursa aici).

Adica, dupa 60 ani de Europa unita, dupa sute de miliarde de dolari cheltuite pentru „reducerea decalajelor„, s-a ajuns ca diferenta dintre nordul bogat si sudul sarac al celei de-a treia economii din Eurozona sa fie de doua ori mai mare decat in anii ’50.

Frustrarile populatiei acumulate in ultimii zeci de ani au nascut un monstru: alegerile din Italia au fost pierdute net de catre stanga obedienta Bruxelles-ului, iar dreapta clasica (Forza Italia, coalitia lui Berlusconi, desi vocala, totusi cuminte in temele majore, cum ar fi moneda Euro) a fost exclusa de la masa puterii de catre o inedita coalitie dintre Lega si Movimento 5 Stelle, care detin impreuna majoritatea (170 din cei 315 senatori si 351 din cei 630 deputati) . Merkel si Macron au sperat ca odinioara nefrecventabilul Berlusconi va salva situatia si va mentine coalitia „centrodestra” intreaga, desi performanta electorala a partidului sau, Forza Italia, nu ii permiteau asta.

Iar minunea nu s-a petrecut: Di Maio ( 5 Stelle) l-a convins pe Salvini (Lega) sa renunte la balastul „il cavaliere” si sa formeze un guvern „fara masoni”.

Noua putere a propus un premier caruia presa nu ii gasea nicio fotografie (Giuseppe Conte) si ameninta cu reforme contradictorii: simplificarea impozitarii (doua trepte 15 si 20%), stabilirea unui venit minim garantat (780 Euro), reducerea varstei de pensionare, un program masiv de investitii in infrastructura, dar si reducerea cheltuielilor publice cu pana la 10%.

Toate promisiunile acestea vor costa bugetul public cam 120 miliarde Euro, bani pe care Italia nu ii are si nu ii poate imprumuta decat foarte scump. Cheltuielile publice nu se pot reduce atat de dramatic si atunci singura solutie va fi imprumutul foarte scump. Acest imprumut va ingreuna si mai mult povara unei datorii publice oricum nesustenabile.

Populistii lui Di Maio au o solutie simpla pentru acesta problema, aparent fara solutie: stergerea datoriei italiene catre Banca Centrala Europeana, ceea ce ar arunca in aer moneda Euro si ceea ce sperie fruntile incruntate de la Berlin si Paris!

Pentru a pune sare pe rana, noii consules ai Republicii, Di Maio si Salvini, planuiau instalarea sardului Paolo Savona la carma finantelor nationale si, implicit, punerea pe tapet a renuntarii la Euro. (Presedintele Sergio Mattarella a refuzat numirea, invocand pozitiile sale eurosceptice – n.r.) . Savona este un monstru sacru al curentului (astazi majoritar in peninsula) care considera moneda Euro causa causarum pentru toate relele economiei italiene; el este un economist respectat, primul autor al unui model econometric al economiei nationale si autorul unui pamflet epocal (scris imediat dupa tratatul de la Maastricht) intitulat sugestiv: „L’Europa dai piedi di argilla„.

Republica consulum Di Maio-Salvini ameninta acum atat stabilitatea zonei Euro, cat si consensul statelor mari ale Uniunii. Este adevarat ca, pe masura ce pierdea in competitia economica cu Franta si Germania, Italia devenea din ce in ce mai putin implicata in decizia politica de la Bruxelles si a inceput sa trimita acolo personaje cel putin controversate, culminand cu Federica Mogherini, o campioana a inadecvarii, care s-a inrolat in tineretul Partidului Comunist exact atunci cand cadea zidul Berlinului si care poarta cu sine toate idiosincraziile partidului lui Berlinguer.

Politicienii favorabili Bruxelles-ului au esuat pe plan economic si toti au dezamagit Italia: Silvio Berlusconi a fost „sfatuit” sa plece de catre Angela Merkel si a plecat, Mario Monti si Enrico Letta s-au dovedit prea slabi pentru reforma atat de profunda de care tara avea nevoie, iar socialistul Matteo Renzi a deceptionat, nereusind sa aduca cresterea economica mult-asteptata nici macar in perioada de boom global a ultimilor ani…