Actualitatea Romaniei lui Mircea Malita: De ce nu e bine sa fii doar elevul model din UE, pentru a nu supara pe cei mari

Petrișor Peiu | Ziare.com | 16.02.2017

Luni, 20 februarie, in Aula Academiei Romane, se va aniversa implinirea de catre academicianul Mircea Malita a varstei de 90 de ani.

Pentru mine, incercarea de omagiere a lui Mircea Malita este mai degraba o incercare de a-mi imagina Romania asa cum o gandeste si, mai ales, cum a „proiectat-o” generatia lui Mircea Malita.

Doua au fost directiile care au guvernat lucrarea acelei generatii si a academicianului Malita, in special. Pe de o parte, a fost pozitionarea Romaniei in centrul geopoliticii regionale si continentale, departe de extremitatile considerate atunci radicale si, pe de alta parte, determinarea de a reduce cu perseverenta decalajele care ne separau de lumea „buna” a spatiului european (determinare deturnata de cuplul Ceausescu spre o zona de nebunie autarhica).

Aceste doua directii mari au impus si au legitimat o politica distincta a Romaniei, bazata pe recucerirea unei autonomii politice explicit demonstrate lumii si pe un efort urias de modernizare (haotic pe alocuri din cauza excesivului autoritarism al cuplului Ceausescu) a spatiului romanesc rural in mod excesiv in economie si ruralizat in plan ideatic.

A judeca astazi, in contextul lumii noastre, eforturile si politicile anilor 1960-1970 -1980 este dificil si contraproductiv. Este mai simplu si mai eficient sa „citim” acele eforturi intelegandu-le sensul si sa le valorizam prin preluarea unor filoane si acum importante.

Sigur ca acum, in contextul avansului NATO spre estul Europei si al reinventarii Rusiei ca putere (cel putin) continentala, ar fi iluzoriu sa ne dorim situarea in centrul neutru al geopolitcii. Este mai sigur si mai consistent sa fim membri ai clubului euro-atlantic. In ceea ce priveste directia de reducere a decalajelor fata de Vest, ea este importanta, determinanta si esentiala pentru viitorul statului roman.


O politica nationala a Romaniei (in alt sens decat izolarea adusa de ultima decada a perioadei ceausiste) este ceea ce lipseste astazi pentru a avea coerenta actiunea noastra de consolidare a pozitiei geopolitice a tarii si a viabilitatii statului roman.

Odata cu 1 ianuarie 2007, (aproape complet integrata atunci in NATO si Uniunea Europeana) Romania a renuntat la efortul de a mai concepe o politica proprie, nationala.

Pur si simplu, au considerat liderii nostri ca ar fi mai comod si mai „in sensul de curgere a istoriei” sa lasam mecanismele, reglementarile, indrumarile, legislatia Uniunii Europene sa lucreze pentru noi, sa ne conduca automat la nivelarea diferentelor de dezvoltare (care aveau si inca au dimensiuni istorice).

Au crezut ei atunci (si noi odata cu ei) ca era suficient sa aplicam, ad literam, toate deciziile Bruxelles-ului si vom reduce treptat toate decalajele fata de Vest. Au crezut ei, de atunci si pana astazi, ca rezolvarea tuturor problemelor societatii noastre, ale economiei noastre va veni doar legiferand in sensul ortodoxiei Comisiei Europene sau apeland la intelepciunea si stiinta vietii pe care statele „imbatranite” in Uniunea Europeana o aveau.

Ba, mai mult, Romania se si mandreste cu statutul de elev model al estului Europei, de stat care nu pune probleme Uniunii. Am renuntat astfel, incet-incet, nu numai la destul de generoasa suveranitate la care aveam dreptul, dar si la bruma de participare la deciziile Uniunii.

Si rezultatul, dupa zece ani de la aderare, nu este chiar pe masura asteptarilor, adica Romania nu si-a redus decalajele istorice de dezvoltare, asa cum ar fi putut si trebuit s-o faca.

Este contraproductiv sa ne amagim cu falsul argument ca, daca nu intram in Uniunea Europeana, am fi avut o soarta mai rea. Este evident ca nu exista niciun fel de alternativa la integrarea in Uniunea Europeana; este evident ca lipsa de performanta a Romaniei dupa integrarea in Uniune nu trebuie contrapusa perspectivei de neaderare.

Cu alte cuvinte, nu se poate accepta argumentul ca oricat de rau este inauntru este mai bine decat in afara ca modalitate de a nu accepta discutia despre (lipsa de) performanta nationala dupa aderare.

Doua au fost ipotezele gresite pe care s-a construit politica romaneasca dupa integrarea in clubul euroatlantic. Prima consta in aprecierea gresita a momentului de timp in care se afla lumea occidentala.

Noi am decis, in mod eronat, ca lumea transatlantica este dispusa intr-un mod etern si ca timpul nu este o coordonata a evolutiilor geopolitice. Am presupus, cu alte cuvinte, ca lumea va arata la fel in 2017 sau in 2020 ca in 2007.

Nu ne-am dat seama de faptul ca eram spre finalul unei etape de dezvoltare si ca clubul in care tocmai intram in 2007 avea o puternica criza de crestere si ajunsese in etapa „contradictiilor interne neantagoniste ” (cum ar fi spus marxistul).

Ca atare, nu am considerat util sa ne situam de partea unuia dintre cei puternici in acest club. Am continuat sa cultivam in egala masura si parteneriatul strategic cu Statele Unite si clubul central al Uniunii (cel franco-german).

Mai grav este ca am ignorat cu aroganta sa vedem ce se intampla la granitele noastre si mai ales la Budapesta.

A doua ipoteza gresita care a functionat in sensul lipsei de performanta a fost aceea ca nu avem nevoie de proiecte si politici proprii prea individualizate, prea „nationale”, pentru a nu deranja echilibrele continentale si, mai ales, pentru a nu supara pe cei mari.

Aici a contat mult si credinta nefasta in eficienta mecanismelor reglatoare ale unei piete aproape fetisizate. Am refuzat cu obstinenta sa producem strategii de dezvoltare proprii, strategii de folosire pentru dezvoltare a capitalurilor nationale.
Am neglijat orice posibilitate de dirijare a
unei economii de multe ori haotica si nu prea cooperanta. Urmarea a fost dezvoltarea „in socuri”, in trepte mult prea abrupte, cu cresteri ireale de 8%, urmate de prabusiri inspaimantatoare de peste 10%!

Am avut, ca urmare a unei politici de neinterventie si neplanificare de nivelul secolului XIX, o evolutie intalnita mai degraba in cazul unor state-problema, ca Grecia sau Portugalia.

Partea a II-a

Sintetizând evoluția României după 2007, putem spune că am redus decalajele față de Vest deși încă suntem prea departe față de acesta, dar am păstrat sau crescut decalajele față de vecinii noștri din Est. Numai contra-performanța de necrezut a Bulgariei și Croației mai atenuează lipsa noastră de rezultate.

Principala pierdere a României după 2007, de nimeni anticipată și încă incomplet acceptată este pierderea , catastrofală , a unei șesimi din populația noastră (3,5-4 milioane de oameni), în procentaj mare (peste 70%) persoane tinere și active pe piața muncii (restul fiind copiii acestora). Această pierdere a generat efectul de saturație pentru puterea economică a țării și pentru ritmul de reducere a decalajelor; probabil că sunt , an de an, câteva procente bune de PIB „pierdute”. Este drept că, în schimb, remiterile trimise din străinătate acasă au reușit să echilibreze deficitul comercial și , implicit pe cel de cont curent, în toți acești ani. Ca să avem o imagine doar a ceea ce am pierdut, trebuie spus că cei plecați din țară au trimis, în zece ani, 52 miliarde Euro, aproape dublu față de cele nici 30 miliarde Euro investiții străine directe. În toți acești ani, Polonia și-a crescut populația cu 300 000 de cetățeni (ușor e drept), Ungaria a pierdut numai 2% din cetățeni , Cehia și-a mărit populația cu 2% iar Slovacia și-a păstrat același număr de cetățeni. Toate aceste țări au avut politici de salarizare unitare, de creștere a ponderii salariilor față de câștigurile de capital, de promovare a antreprenorilor locali și de stimulare a natalității.

A doua pierdere majoră a României după 2007 a constat în diminuarea ponderii industriei în PIB. O țară cu un sistem educațional eminamente tehnic a fost deviată spre o piață a serviciilor, cu pondere nejustificat de mică a industriei în PIB (26%), peste media europeană, este drept dar sub cea din Slovacia, Ungaria, Polonia și la mare distanță de cea din  Cehia. România a pierdut industrii întregi aproape fluierând și nimănui nu i-a păsat, fiind cu toții anesteziați de cea mai stupidă minciună a anilor 90: „industria-un morman de fiare vechi”. Am avut a noua cea mai mare flotă a lumii și astăzi nu mai avem loc nici în primele 75 de națiuni maritime; am avut a opta industrie siderurgică a lumii și acum ne situăm pe locul 38, depășiți fiind recent de Pakistan: Am avut a cincea cea mai mare petrochimie a lumii și acum nu mai avem nicio capacitate de producție din această industrie. Cea mai mare companie poloneză este de cinci ori mai mare decât cea mai mare companie românească iar cea mai mare companie maghiară este de trei ori mai mare decât cea mai mare firmă românească.

Bursa de la Varșovia are un rulaj zilnic de 23 de ori mai mare iar cea de la Budapesta de șase ori mai mare decât bursa de la București. Republica Cehă este a noua cea mai complexă economie a lumii (ICE-indicele de complexitate economică este 1,7), Ungaria a 14-a (ICE este 1,43), Slovacia a 16-a (ICE este 1,35), Polonia a 24-a (ICEeste 1,19) iar România a 38-a (ICE este 0,72). Acest indice măsoară „gradul de sofisticare” a unei economii și cu cât este mai mare, exportul acelei țari este mai diversificat și ca structură și ca destinații.

Lipsa unei viziuni proprii , naționale a condus la pierderea unor industrii întregi la noi în țara sub bagheta unor ageamii care ne mai și explică cu pieptul plin că ar trebui să le facem statui pentru că au închis fabricile și au adus în locul acestora supermarket-uri. Să fie oare de bine că la noi cel mai mare angajator (22 000 oameni ) este un lant de supermarket-uri iar în Polonia este o companie energetică (26 000 oameni- PKN Orlen), în Ungaria este o companie petrochimică (MOL, 31 000 oameni) iar în Cehia este un grup industrial (Skoda, 31 000 oameni)? Cel mai mare investitor străin de la noi este un lanț de supermarket-uri iar în Ungaria este General Electric (care angajează 16 000 lucrători).

Să ne mai mirăm atunci că decalajele de avere (până la urmă, scopul ultim al politicii este îmbogățirea cetățenilor) dintre români și vecinii estici au crescut astfel încât ungurii sunt de aproape două ori mai avuți decât noi, polonezii cu 50% mai avuți, cehii tot de două ori mai avuți decât noi? Și, din toată averea noastră două treimi (63%) sunt active imobiliare (locuințele noastre cele vechi) și numai 20% sunt active financiare.

Toate aceste statistici indică , de fapt, o lipsă a „statutului român” de pe piața strategiilor, a construcțiilor de viitor. Acolo unde toți realizează și perfecționează politici naționale de dezvoltare , noi așteptăm să pice din cerul inactivității investitori în domeniul IT și , surpriză!, vin tot supermarket-uri și, mai rar e drept și câte una-două fabrici de legat fire la borne ( adică tot industrii cu valoare adăugată  mică). Noi așteptăm degeaba pe IBM iar ungurii îi aduc acasă la ei pe Mercedes și Audi.

Pentru a avea totuși țara pe care ne-o dorim și o merităm, statul nostru trebuie să iasă din carapacea unde s-a ascuns, să înceapă să fie activ pe piața investițiilor și a dezvoltării, să atragă și să capaciteze banii românilor care stau degeaba în seifurile băncilor, să conceapă și să susțină proiecte proprii de expansiune. Niciodată un străin ( fie el și investitor) nu se va gândi cum să modernizeze România, asta numai românii o pot face. De altfel, noi nu ne putem supăra pe străini că nu au făcut aici ceea ce noi aveam nevoie, acesta era de fapt rolul statului român dacă era puternic și dacă se respecta pe sine. Bruxelles-ul nu are de ce să protejeze și să dezvolte România, degeaba așteptăm asta de acolo. Bruxelles-ul poate să greșească orice în România, nimeni nu îi va imputa nimic iar el își va găsi scuzele perfecte. Românii însă sunt datori să își construiască propria politică, pentru ei orice greșeală are un cost enorm și de aceea sunt mai puțin dispuși să greșească. Numai să își asume acest rol…