21 august – scena balconului

De Darie Cristea | Articol publicat pe Adevărul.ro | 21.08.2013

Episodul a avut însă o tragică semnificaţie pentru Nicolae Ceauşescu. Era primul lider comunist al României care, de la instaurarea regimului, îşi instituţionaliza începutul „domniei” cu un eveniment care îi asigura o nedisimulată (sau o nu exagerat de mult simulată) simpatie publică.

Scena balconului este crucială în mai multe poveşti clasice de dragoste. Romeo şi Julieta, Cyrano de Bergerac…Tot o scenă a balconului a fost de primă relevanţă şi pentru povestea de dragoste româno-americană din anii 60-70, o dragoste de asemenea „interzisă” şi, pe alocuri, duplicitară. Scena este cea care, în contextul refuzului României de a participa la invadarea Cehoslovaciei şi, mai important, în contextul condamnării publice de către puterea de la Bucureşti a demersului URSS-ului/Tratatului de la Varşovia de a ocupa Praga asigură transferul public şi simbolic al relaţiei româno-americane, negociate pe parcursul anilor 60 sub Gheorghiu-Dej, lui Nicolae Ceauşescu. Contextul l-am povestit în postarea de săptămâna trecută. După episodul respectiv, lui Ceauşescu i se întâmplă „lucruri bune” în relaţia cu Occidentul şi nu numai: vizita lui Nixon, vizita lui în Statele Unite, vizita în Anglia etc.

Marele miting de sub balconul CC-ului are loc tocmai în zilele în care diplomaţia americană punea presiune la ONU pe sovietici (povestea reacţiilor internaţionale la întregul eveniment, spusă de academicianul şi diplomatul Mircea Maliţa, o găsiţi aici). S-a discutat mult despre sinceritatea suportului popular pentru acest miting, în condiţiile în care mobilizarea „maselor largi populare” la evenimentele organizate de puterea de la Bucureşti se făcea după reţeta cunoscută în mai toate regimurile totalitare. Pe de altă parte, dincolo de construcţia organizaţională a evenimentului, inclusiv occidentalii apreciau că suportul populaţiei pentru poziţia fermă a trio-ului Ceauşescu-Maurer-Bodnăraş era real. În România avusese loc un oarecare dezgheţ după 1964 iar Ceauşescu, un lider tânăr pentru standardele vremii, „juca” internaţional inclusiv pentru a nu mai fi asociat cu anii duri ai instaurării comunismului. În condiţiile în care avea loc o „normalizare” temporară a vieţii cotidiene din România, nimic nu provoca mai multă teamă chiar şi populaţiei, decât o eventuală invazie sovietică. Deci, dincolo de regia implicită, proiectul rezistenţei la presiunile Moscovei cu suport occidental, chiar dacă nu presupunea sub nicio formă abandonarea comunismului sau părăsirea Tratatului de la Varşovia, găsea un ecou în greu încercata opinie publică a vremii.

imageLa mijloc nu era o problemă de opţiune politică, ci una de relaţii internaţionale. După intervenţionismul fără limite din vremea lui Stalin şi Hruşciov. Brejnev căuta să asigure o bază de „securitate” amestecului în problemele interne ale ţărilor-satelit, creditate totuşi cu „suveranitate limitată”. Reacţia sovietică la evenimentele din 1968 a fost un test de teren al viitoarei doctrine Brejnev, care se va afla în dezbaterea publicaţiilor de specialitate de la Moscova din toamna lui 1968 până în cea a lui 1969, când este asumată ca doctrină de conducerea de la Moscova. Pentru populaţia României, astfel de lucruri nu aveau, evident, relevanţă, mai ales în contextul informării publice de atunci. Dar avea relevanţă teama de o invazie sovietică, respectiv cea de reîntoarcere la vremurile în care nu se putea contesta cuvântul Moscovei.

Episodul a avut însă o tragică semnificaţie pentru Nicolae Ceauşescu. Era primul lider comunist al României care, de la instaurarea regimului, îşi instituţionaliza începutul „domniei” cu un eveniment care îi asigura o nedisimulată (sau o nu exagerat de mult simulată) simpatie publică. Cumva, totuşi, oamenii erau solidari cu puterea în faţa unei ameninţări mult mai mari. Nimeni nu mai beneficiase de aşa ceva.

Mai mulţi analişti politici şi jurnalişti au făcut comparaţia dintre scena balconului din 21 august 1968 şi cea din 1989, de la revoluţie. Cam toate comparaţiile s-au centrat însă pe pretenţia absurdă a lui Nicolae Ceauşescu de a se bucura de aceeaşi susţinere populară în 1989 ca în 1968. Chestia merge până la un punct. Ceauşescu nu a fost până la urmă şocat de faptul că manifestanţii din 1989 nu îi mai răspundeau cu simpatie. El se cam aştepta şi la acest scenariu pe undeva. Pentru că era parte din worst case scenario, valabil încă din 1968. După întâlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta, după intervenţia americană în Panama, în capul lui Nicolae Ceauşescu, ruşii prinseseră ocazia să procedeze cum nu reuşiseră în vara lui 68. În iarna lui 89, „comandantul suprem”, devenit peste noapte „odiosul”, retrăia vara lui 1968 pe scenariul de criză. Trebuia să se retragă şi să organizeze rezistenţa, pentru ca lumea de sub balconul CC-ului fusese „pacălită”. Doar că în jurul lui, ca şi în afara ţării, nu prea mai era nimeni care să cunoască scenariul vechi de 21 de ani. Uneori, iarna e ca vara. (Ambele cuvântări se găsesc, pentru cine vrea să le revadă, pe youtube).

Citeste mai mult: adev.ro/mrvgr0 Nicolae Ceauşescu 1968 vs USSR (Russia) [EN SUBTITLES] The last speach of Ceauşescu